ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2893/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 6480 din 21 mai 2008 pronunțată în dosarul

nr. 37500/8/2006 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială, s-a

respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta A.V.A.S. împotriva

pârâtei A.B.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut

în esență că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de

1.251.750 dolari SUA reprezentând penalități calculate ca urmare a nerealizării

investițiilor pentru asigurarea profitabilității societății angajate prin

clauza 8.9 din contractul de vânzare cumpărare acțiuni nr. B001 încheiat la data

de 29 iulie 2002 cu pârâta , și respectiv penalități calculate ca urmare a nerealizării

investițiilor pentru protecția mediului, conform clauzei 8.12.7 din contract.

Totodată, reclamanta a mai solicitat și efectuarea investițiilor pentru

protecția mediului, prezentarea documentelor care să ateste îndeplinirea

acestor obligații, sub sancțiunea daunelor cominatorii în sumă de 100 lei pe zi

de întârziere.

Cât privește temeiul cererilor formulate, reclamanta a

arătat că acestea derivă din contractul de vânzare-cumpărare anterior

menționat, încheiat între A.V.A.S., în calitate de vânzător și pârâtă în

calitate de cumpărător având ca obiect un număr de 684.835 acțiuni din

capitalul social al SC R. SA Târgu Jiu.

Pe parcursul derulării litigiului, valoarea pretențiilor

reclamantei, a fost modificată în sensul majorării acestora.

Referitor la suma solicitată de reclamantă cu titlu de

penalități de întârziere pentru nerealizarea investițiilor, în legătură cu care

, de altfel, pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantei, tribunalul a reținut că acestea nu se cuvin reclamantei pentru că

în momentul încheierii contractului în litigiu erau aplicabile dispozițiile art.

16 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002 modificată prin Legea nr. 506/2002, în sensul

că penalitățile datorate de cumpărător, într-o asemenea ipoteză, se cuvin

societății comerciale privatizate. Aceste dispoziții legale având un caracter

imperativ prelevează clauzelor contractuale, și cu toate că instanța nu a fost

sesizată cu o acțiune în constatarea nulității unor clauze, analizând pe cale

incidentală aceste aspecte constată că cererea reclamantei este neîntemeiată.

De asemenea, pârâta nu datorează penalități nici pentru

neîndeplinirea celorlalte obligații, care, potrivit expertizei au fost efectuate

în termen, iar în privința cererii reclamantei de obligare a pârâtei la

prezentarea documentelor pentru analizarea modului în care au fost respectate

clauzele 8.5 și 8.7, tribunalul a apreciat că reclamanta avea posibilitatea să

analizeze aceste aspecte solicitând informații de la autorități, argumente cu

care a respins și aceste capete de cerere.

Apelul formulat de reclamanta a fost admis prin decizia

comercială nr. 586 din 8 decembrie 2008 a Curții de apel București, secția a V-a comercială, cu consecința desființării sentinței și trimiterii cauzei spre

rejudecare în considerarea faptului că Legea nr. 506/2002 a fost publicată în

Monitorul Oficial la 26 iulie 2002 și a intrat în vigoare la 30 iulie 2002, iar

contractul a fost încheiat la 29 iulie 2002, contractul de privatizare s-a

făcut sub jurisdicția textului de lege nemodificat, ceea ce explică existența clauzei

penale care prevede în mod expres că penalitățile se cuvin vânzătorului,

respectiv A.V.A.S.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs A.B. criticând-o

pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În mod concret, recurenta invocă faptul că contrar celor reținute

de instanța de apel Legea nr. 506/2002 a fost publicat în M.Of. nr. 549 din 26

iulie 2002 și a intrat în vigoare la data publicării pentru că la acea dată

erau în vigoare dispozițiile art. 78 din Constituția României, anterioare

revizuirii din 2003.

De asemenea, arată recurenta, apelanta A.V.A.S. nu a

susținut că intrarea în vigoare a Legii nr. 506/2002 s-ar fi produs la data de

30 iulie 2002, ci faptul că prima instanță ar fi aplicat în mod greșit art. 16

alin. (3) din O.G. nr. 25/2002 introdus prin Legea nr. 506/2002, deși acest

text legal nu mai era în vigoare la data introducerii cererii de chemare în

judecată.

Analizând recursul formulat prin prisma criticilor formulate și

dispozițiilor legale anterior menționate Curtea constată că este întemeiat.

Argumentul avut în vedere de instanța de apel ca temei al

soluției pronunțată a fost acela că Legea nr. 506/2002 publicată la data de 26

iulie 2002, a intrat în vigoare la 30 iulie 2002, fiind aplicată în mod nelegal

contractului din litigiu, care a fost încheiat anterior acestui moment,

respectiv la data de 29 iulie 2002.

Procedând în acest mod instanța de apel a ignorat faptul că

la data adoptării Legii nr. 506/2002 erau în vigoare dispozițiile art. 78 din

Constituția României, anterior revizuirii din anul 2003, în conformitate cu

care „legea se publică în Monitorul Oficial al României și intră în vigoare la

data publicării sau la data prevăzută în textul ei”.

În consecință, actul normativ anterior menționat a intrat în

vigoare la data publicării, respectiv, la data de 26 iulie 2002.

Prin apelul formulat, reclamanta, contrar celor reținute de

instanța de apel, nu a invocat însă, faptul că Legea nr. 506/2002 ar fi intrat

în vigoare la data de 30 iulie 2002, dimpotrivă, se arată că a intrat în vigoare

la data de 26 iulie 2002.

Critica apelantei se referea la împrejurarea că art. 16

din O.G. nr. 25/2002, modificat prin Legea nr. 506/2002, a avut o

aplicabilitate temporară, fiind abrogat prin art. 11 din O.G. nr. 27/2005,

astfel că aceste prevederi legale nu mai erau în vigoare în momentul formulării

cererii de chemare în judecată.

Acest aspect nu a format însă obiectul analizei

instanței de apel care în mod nelegal a reținut că la data de 29 iulie 2002,

data semnării contractului nu a intrat în vigoare Legea nr. 506/2002, deși a

fost publicată la data de 26 iulie 2002, motiv pentru care, recursul pârâtei va

fi admis conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., decizia recurată va fi

casată, iar cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe pentru examinarea

tuturor criticilor și apărărilor formulate de părți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta A.B. BUCUREȘTI

împotriva deciziei comerciale nr. 586 din 8 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, casează decizia recurată și trimite cauza

spre rejudecare aceleași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 noiembrie 2009.