ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 33/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată reclamanții C.L., M.M., M.D., P.M. și S.L. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Secretariatul General al Guvernului obligarea acestuia la plata drepturilor salariale restante cuvenite în temeiul Legii nr. 490/2004 și la plata cheltuielilor de judecată. î n motivarea acțiunii reclamanții au arătat că și-au desfășurat activitatea în cadrul instituției pârâte în Unitatea de Implementare Program din cadrul Unității de Politici Publice. Legea nr. 490/2004 reglementa majorarea cu minim 50% și maxim 100% a salariilor pentru personalul de specialitate din cadrul structurilor care au ca obiect de activitate gestionarea asistenței financiare comunitare.

î n baza acestei legi, prin H.G. nr. 170/2005, s-a stipulat majorarea cu 75% a acestor salarii. Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 436/2005 reglementează procedura de avizare a instituțiilor publice în care funcționează structurile pentru care s-a reglementat majorarea salariilor. De asemenea, prin O.U.G. nr. 1/2006 s-a reglementat majorarea cu 75% a salariilor acestor funcționari publici. r eclamanții au formulat o cerere completatoare solicitând printr-un nou capăt de cerere obligarea pârâtului la repararea prejudiciului cauzat reclamanților prin refuzul de a aplica dispozițiile Legii nr. 490/2004. î n susținerea cererii completatoare reclamanții au arătat că prin refuzul de plată a drepturilor salariale majorate li s-a creat un prejudiciu întrucât o perioadă lungă de timp au primit salariile nemajorate.

Se mai arată de asemenea că prin plata unui salariu mai mic contribuțiile reclamanților au fost mai mici și implicit pensia acestora va fi mai redusă. p ârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că, drepturile salariale ale reclamanților au fost stabilite prin ordine care nu au fost contestate. Pârâtul a mai invocat și dispozițiile Legii nr. 500/2002 și faptul că fondurile bugetare alocate pentru activitățile tuturor instituțiilor pentru care Secretariatul General al Guvernului este ordonator principal de credite au fost insuficiente. Cu privire la cererea completatoare, prin notele scrise pârâtul a arătat că cel de-al treilea capăt de cerere este inadmisibil atât pentru că se identifică cu primul capăt de cerere cât și pentru că s-a formulat cu nerespectarea prevederilor art. 132 alin. (2) C. proc.

civ. Prin aceleași note scrise s-a invocat inadmisibilitatea întregii acțiuni pe motiv că reclamanții deși cunoșteau prevederile Legii nr. 490/2004 nu au înțeles să conteste ordinele privind salarizarea în termenul prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004. Prin sentința civilă nr. 1877 din 5 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității acțiunii, a admis în parte acțiunea reclamanților, a obligat pârâtul să plătească reclamanților drepturile salariale majorate rezultate din majorarea cu 75% a salariului de bază după cum urmează: pentru C.L. 15 mai 2006 – 7 decembrie 2007, pentru M.D. 15 mai 2006 – 20 august 2007, pentru M.M.

15 mai 2006 – 29 februarie 2008, pentru P.M. 15 mai 2006 – 29 februarie 2008 și pentru S.L. 1 noiembrie 2007 – 7 decembrie 2007 și a respins capătul 3 din cererea modificatoare privind plata despăgubirilor pentru perioada în care nu s-au acordat drepturi salariale majorate, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că obiectul principal al acțiunii nu îl constituie atacarea unui act administrativ, ci refuzul de plată a unor drepturi salariale astfel încât nu sunt incidente dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, respingând excepția inadmisibilității acțiuni. î n ceea ce privește cel de-al treilea capăt de cerere, instanța de fond a apreciat că obiectul lui este identic cu obiectul primului capăt de cerere deoarece prin ambele capete de cerere se tinde la repararea prejudiciului cauzat prin neacordarea unor drepturi de natură salarială.

Acest aspect însă nu atrage inadmisibilitatea cererii ci netemeinicia ei întrucât nu este îndeplinită una dintre condițiile prejudiciului și anume aceea de a fi reparat. Cât timp instanța se pronunță la repararea acestui prejudiciu în cadrul primului capăt de cerere ea nu mai poate dispune încă o dată, repararea aceluiași prejudiciu, deoarece ar echivala cu o îmbogățire fără just temei. Instanța de fond a mai apreciat că potrivit art. 2 din Legea nr. 490/2004, art. 2 și art. 3 din Legea nr. 170/2005, trebuie observat în primul rând că nu este vorba de „stimulente" așa cum pretinde pârâtul ci de o majorare a salariului de bază. Chiar dacă este vorba de o măsură de „stimulare financiară" ea nu este un „stimulent" ci așa cum o arată în mod explicit legiuitorul stimularea financiară se realizează prin majorarea salariului de bază.

De asemenea, trebuie observat că deși legea folosește verbul „a putea" („pot fi majorate"), majorarea salariului nu este una facultativă, facultativ fiind doar procentul cuprins între 50% și 100% în care se face majorarea. Prin stabilirea unei limite minime de majorare rezultă voința clară a legiuitorului ca salariile de bază ale acestui personal să fie majorate cu cel puțin 50%. De asemenea, legiuitorul nu a lăsat la latitudinea ordonatorului de credite stabilirea procentului ci la latitudinea organului administrativ competent să adopte norme de punere în aplicare a legii. Așa se explică faptul că norma cuprinsă în art. 2 din Legea nr. 490/2004 s-a concretizat odată cu adoptarea H.G. nr. 170/2005 pentru aplicarea Legii nr. 490/2004, stabilindu-se că procentul de majorare a acestor salarii este de 75%.

Sintagma din finalul art. 3 din H.G. nr. 170/2005 (potrivit bugetului aprobat al fiecărei instituții publice) nu poate fi interpretat în sensul că ordonatorul principal de credite ar putea să aprecieze cu privire la majorarea sau nu a salariilor în funcție de buget întrucât o astfel de interpretare ar lipsi norma juridică de forță obligatorie și obligația de plată a salariilor ar deveni o obligație sub condiție pur potestativă . Instanța de fond nu a primit nici argumentul potrivit căruia aceste drepturi nu ar avea natura unor drepturi salariale și nici susținerea că această majorare era facultativă pentru ordonatorul de credite, deoarece din textul legii rezultă că facultativ este doar procentul de majorare, care trebuie să fie cuprins între 50% și 100%, iar H.G.

nr. 170/2005 a stabilit procentul de 75% astfel încât după adoptarea acestei hotărâri de guvern era obligatorie majorarea cu 75% a salariului de bază. Împotriva acestei hotărâri pârâtul Guvernul României a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că soluția pronunțată de instanța de fond este nelegală, având în vedere dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. Recurentul susține că drepturile bănești ale reclamanților, ca efect juridic al raporturilor de serviciu încheiate cu Secretariatul General al Guvernului, sunt stabilite prin acte individuale (ordine), care au fost comunicate acestora, în condițiile legii.

Prin respectivele documente, reclamanții au luat la cunoștință despre cuantumul drepturilor salariale cuvenite (salariul de bază și componentele sale. Prin urmare, reclamanții nu își mai pot exercita dreptul la acțiune, cererea lor fiind tardivă. Drepturile salariale cuvenite reclamanților pentru perioada lucrată au fost achitate integral și la termenele legale de plată, recurentul considerând că astfel și-a îndeplinit obligațiile asumate în baza ordinelor de încadrare aprobate de conducătorul instituției. Legea nr. 490/2004 nu instituie în sarcina ordonatorului principal de credite obligația de a acorda automat aceste stimulări financiare, doar pentru simplu fapt că personalul este încadrat în Unitatea de Implementare a Proiectelor

PHARE (UIP).

Totodată, însuși legiuitorul menționează la art. 3 din Legea nr. 490/2004 că „Drepturile salariale prevăzute de prezenta lege vor fi acordate structurilor respective, potrivit bugetelor aprobate", ceea ce înseamnă că ordonatorul principal de credite analizează din punct de vedere financiar posibilitatea acordării acestor stimulente, în funcție de bugetul aprobat pentru Secretariatul General al Guvernului, prin legea anuală a bugetului de stat și în funcție de gradul de implicare a fiecărui angajat din structura respectivă în derularea fondurilor comunitare. Recurentul mai arată că potrivit Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, ordonatorii principali de credite repartizează credite bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare, după caz, în raport cu sarcinile acestora potrivit legii.

Ordonatorii principali de credite răspund pentru angajarea și utilizarea creditelor pe baza bunei gestiuni financiare. Toate aceste responsabilități care revin în sarcina ordonatorului principal de credite atrag după sine o analiză temeinică a modului de utilizare a banului public. Astfel, recurentul consideră că solicitarea reclamanților de a primi drepturi salariate restante este lipsită de obiect, în fapt nefiind vorba de drepturi bănești cuvenite și neachitate, ci de niște stimulente financiare a căror acordare este lăsată de legiuitor la latitudinea ordonatorului principal credite, care în acest caz, în mod justificat, nu a aprobat solicitările primite în acest sens. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele de recurs invocate precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat. Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Potrivit art. 1 din Legea nr. 990/2004 privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare, personalul de specialitate care are și îndeplinește efectiv atribuții în cadrul structurilor care au ca obiect de activitate gestionarea asistenței comunitare acordate României prin instrumentele specializate este constituit din personalul contractual sau, după caz, funcționari publici.

Conform art. 2 alin. (1) din aceeași lege „salariile de bază corespunzătoare funcțiilor în care este încadrat personalul prevăzut la art. 1 pot fi majorate cu până la 75% în funcție de îndeplinirea criteriilor stabilite prin hotărâre a Guvernului.” De asemenea, art. 2 alin. 2 prevede că „evaluarea activității personalului prevăzut la alin. (1) se face cel puțin o dată pe an, ocazie cu care procentul de majorare a salariului de bază se poate modifica în funcție de rezultatele activității proprii.”, iar la art. 3 se menționează că „drepturile salariale prevăzute de prezenta lege vor fi acordate structurilor respective, potrivit bugetelor aprobate. Din interpretarea logică-juridică a acestor texte de lege rezultă, fără putință de tăgadă, că legea nu instituie obligația ordonatorului principal de credite de a acorda aceste stimulări financiare.

Ordonatorul principal de credite trebuie să îndeplinească obligațiile prevăzute de : - art. 14 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice care stipulează că „nicio cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii și nu are prevederi bugetare; - art. 21 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 conform căruia ordonatorii principali de credite repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terțiari de credite, după caz, numai potrivit legii; - art. 22 alin. (1) din același act normativ care reglementează obligația ordonatorilor de credite de a angaja și de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor și destinațiilor aprobate.

Toate aceste texte legale dovedesc faptul că ordonatorii principali de credite nu pot proceda la acordarea stimulentelor financiare decât în măsura în care există prevederea bugetară în legătură cu această sumă în capitolele și subcapitolele bugetare aprobate prin Legea bugetului de stat. De asemenea, Înalta Curte constată că avizele acordate de Ministerul Finanțelor Publice în temeiul prevederilor H.G. nr. 170/2005, confirmă existența personalului de specialitate prevăzut de art. 1 din Legea nr. 490/2004 și nu obligația ordonatorului principal de credite de a acorda aceste stimulente, așa cum în mod greșit reține instanța de fond. Deci, ordonatorul principal de credite analizează din punct de vedere financiar posibilitatea acordării acestor stimulente, potrivit bugetelor aprobate (art. 3 din Legea nr. 490/2004) și în funcție de gradul de implicare a fiecărui angajat în derularea acestor fonduri și nu în ultimul rând de rezultatele activității proprii.

d in probatoriul administrat, în cauză, rezultă că cele 3 proiecte PHARE RO 2004, 2005 și 2006 nu au fost realizate în anul 2006, deci ordonatorul principal de credite nu a avut temei să aprobe plata stimulentelor financiare solicitate. De altfel, este de notorietate faptul că fondurile necesare pentru desfășurarea normală a activității au fost insuficiente. În ceea ce privește susținerea potrivit căreia acțiunea reclamanților este tardivă, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că obiectul acțiunii nu îl constituie atacarea unui act administrativ, ci refuzul de plată a unor drepturi salariale astfel încât, în cauză, nu sunt incident dispozițiile art. 7 și art. 11 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt întemeiate, iar hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ ., Înalta Curte va admite recursul astfel cum a fost formulat, va modifica sentința recurată și pe cale de consecință va respinge acțiunea reclamanților ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Guvernul României - Secretariatul General al Guvernului, împotriva sentinței civile nr. 1877 din 5 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că respinge acțiunea reclamanților, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2010.