ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3096/2012

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

Prin cererea de chemare în judecată adresată

Curții de Apel București, reclamantele I.D.R., C.L.A. și A.B.C. au solicitat în

contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru

Siguranța Alimentelor - Unitatea de Implementare a Programelor acordarea

retroactiv a majorării salariale de 75%, la salariul de bază, începând cu data

de 11 aprilie, cu aplicarea penalităților de neacordare, în conformitate cu

prevederile art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 595/2009 pentru aplicarea Legii nr.

490/2004 privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri

comunitare, acordarea în continuare a acestei majorări și recalcularea primei

de vacanță aferentă anului 2009, cu luarea în considerare a salariului de bază,

majorat cu 75%.

de Apel

Prin Sentința nr.

4.711 din 24 noiembrie 2010 a Curții de Apel București a fost respinsă ca

neîntemeiată cererea precizată formulată de reclamantele I.D.R., C.L.A. și

A.B.C. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și

pentru Siguranța Alimentelor - Unitatea de Implementare a Programelor.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut că excepția tardivității cererii de

chemare în judecată vizează de fapt neîndeplinirea procedurii prealabile și

instanța a respins excepția invocată, întrucât reclamantele au invocat refuzul

nejustificat de soluționare a cererii de acordare a drepturilor salariale,

având în vedere dispozițiile art. 7 alin. (5) coroborate cu art. 2 alin. (2)

din Legea nr. 554/2004.

Pe fondul cauzei,

instanța de primă jurisdicție a reținut că acordarea sporurilor salariale

solicitate nu a mai fost prevăzută prin Ordinele nr. 68.940 din 17 aprilie

2009, nr. 68.942 din 17 aprilie 2009 și nr. 68.939 din 17 aprilie 2009 emise de

autoritatea pârâtă după apariția O.U.G. nr. 35/2009.

Instanța de fond a

constatat că reclamantele nu au contestat ordinele de salarizare anterior

menționate, astfel încât cererea de obligare la plata drepturilor salariale

menționate apare ca neîntemeiată.

de I.D.R., C.L.A. și A.B.C.

Prin motivele de

recurs formulate în cauză recurentele au criticat soluția instanței de fond ca

netemeinică și nelegală, arătând că a fost dată cu încălcarea și interpretarea

greșită a legii.

Recurentele au

precizat că ordinele de salarizare nu au fost contestate, pentru că au fost

emise cu aplicarea corectă a prevederilor O.U.G. nr. 35/2009 privind

reglementarea unor măsuri financiare în domeniul cheltuielilor de personal în

sectorul bugetar.

S-a arătat că

ulterior a apărut H.G. nr. 595/2009 pentru aplicarea Legii nr. 490/2004 privind

stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare, care

a prevăzut la art. 4 alin. (2) că pentru personalul aflat în funcție la data

intrării în vigoare a O.U.G. nr. 35/2009, în cadrul structurilor prevăzute de

lege și care îndeplinește criteriile prevăzute în cuprinsul art. 2, salariile

de bază se majorează cu 75% față de cele prevăzute de lege, până la prima evaluare

a performanțelor profesionale individuale realizată în condițiile legii.

Recurentele au

precizat că autoritatea intimată trebuia să emită alte ordine care să cuprindă

majorarea salariului de bază cu un procent de 75%, în conformitate cu

prevederile H.G. nr. 595/2009 și cu avizul MFP 92014 din 26 iunie 2009, arătând

că președintele ANSVSA a refuzat sistematic emiterea ordinelor de aplicare a

prevederilor H.G. nr. 595/2009.

II. Decizia instanței

de recurs

Înalta Curte de

Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând

motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator

și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat

pentru considerentele ce urmează:

În conformitate cu

dispozițiile art. 1 din Legea nr. 490/2004 privind stimularea financiară a

personalului care gestionează fonduri comunitare, personalul de specialitate

care are și îndeplinește efectiv atribuții în cadrul structurilor care au ca

obiect de activitate gestionarea asistenței comunitare acordate României prin

instrumentele specializate este constituit din personalul contractual sau, după

caz, funcționari publici, iar conform art. 2 alin. (1) salariile de bază

corespunzătoare funcțiilor în care este încadrat personalul prevăzut la art. 1

pot fi majorate cu până la 75% în funcție de îndeplinirea criteriilor stabilite

prin hotărâre a Guvernului.

Înalta Curte reține

că dispozițiile art. 4 alin. (2) și (4) din H.G. nr. 595/2009, pentru aplicarea

Legii nr. 490/2004, privind stimularea financiară a personalului care

gestionează fonduri comunitare, stabilesc faptul că pentru personalul aflat în

funcție la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 35/2009 privind reglementarea

unor măsuri financiare în domeniul cheltuielilor de personal în sectorul

bugetar, în cadrul structurilor prevăzute la art. 2 alin. (1) și care

îndeplinește criteriile prevăzute în cuprinsul art. 2, salariile de bază se

majorează cu 75% față de cele prevăzute de lege, până la prima evaluare a

performanțelor profesionale individuale realizată în condițiile legii, iar

majorarea salarială se aplică de la data încadrării în funcție, dar nu înainte

de data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 35/2009, cu condiția obținerii

avizului prealabil al Ministerului Finanțelor Publice.

Astfel, conform celor

mai sus menționate, pentru ca reclamantele să poată beneficia de majorarea

drepturilor salariale cu până la 75%, trebuie să îndeplinească cumulativ

condițiile stabilite de hotărâre.

Înalta Curte

analizând actele și lucrările dosarului a constatat că evaluarea activității

personalului prevăzut la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 490/2004 se face cel

puțin o dată pe an, ocazie cu care procentul de majorare a salariului de bază

se poate modifica în funcție de rezultatele activității proprii, iar la art. 3

se menționează că drepturile salariale prevăzute de prezenta lege vor fi

acordate structurilor respective, potrivit bugetelor aprobate.

Or, din interpretarea

textelor de lege arătate, rezultă că legea nu instituie obligația ordonatorului

principal de credite de a acorda aceste stimulente financiare.

Ordonatorii

principali de credite nu pot proceda la acordarea stimulentelor financiare

decât în măsura în care există prevederea bugetară în legătură cu această sumă

în capitolele și subcapitolele bugetare aprobate prin Legea bugetului de stat.

Deci, ordonatorul

principal de credite analizează din punct de vedere financiar posibilitatea

acordării acestor stimulente, potrivit bugetelor aprobate și în funcție de

gradul de implicare a fiecărui angajat în derularea acestor fonduri și nu în

ultimul rând de rezultatele activității proprii.

Înalta Curte reține

că este de notorietate faptul că fondurile necesare pentru desfășurarea

activității au fost insuficiente.

Prin urmare, văzând

că nu sunt motive de casare sau modificare a sentinței atacate, Înalta Curte va

menține soluția instanței de fond și, pe cale de consecință, în temeiul art.

312 C. proc. civ. va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

formulat de I.D.R., C.L.A. și A.B.C. împotriva Sentinței nr. 4.711 din 24

noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 iunie 2012.

Procesat de GGC - AM