ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3190/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 3764 din 27 mai 2011, Curtea de Apel București - secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta D.G.T., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, prin care solicita obligarea acesteia la acordarea plății unui salariu mediu pe unitate pentru naștere copil conform art. 51 lit. c) din Contractul Colectiv de Muncă la nivel național pe anii 2007 - 2010 și art. 85 lit. c) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de grup de unități al Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor pe anii 2009- 2010. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: În anul 2010 reclamanta ocupa funcția publică de consilier juridic asistent, treapta 2 de salarizare la Serviciul Juridic, Legislație și Contencios din cadrul A.N.S.V.S.A., având statutul de funcționar public.

Funcționarilor publici nu le sunt aplicabile prevederile Contractelor Colective de Muncă (la nivel național, de grup de unități sau de unitate - A.N.S.V.S.A.) ci legislația specifică funcționarilor publici care nu cuprinde prevederi cu privire la acordarea dreptului solicitat de reclamantă. Legislația aplicabilă funcționarilor publici (Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Legea nr. 43 5/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului care își desfășoară activitatea în sistemul sanitar-veterinar și O.G.

nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pană la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007, cu modificările și completările ulterioare), fiind una specifică acestor categorii de angajați, nu cuprinde prevederi cu privire la acordarea unui salariu de bază sau mediu pe unitate, plătit de unitate sau instituție mamei, pentru nașterea fiecărui copil. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, fără a-i aduce însă vreo critică, în mod direct, ci reiterând argumentele prezentate în fața primei instanțe în care se arată, în esență, că îi sunt aplicabile prevederile Contractului colectiv de muncă.

Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu argumentele invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că nu subzistă motive care să impună casarea sau modificarea hotărârii atacate, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Obiectul acțiunii formulate în cauză îl constituie obligarea autorității pârâte la plata către reclamantă a unui salariu mediu pe unitate pentru naștere copil conform art. 51 lit. c) din Contractul Colectiv de Muncă la nivel național pe anii 2007 - 2010 și art. 85 lit. c) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de grup de unități al Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor pe anii 2009 - 2010. La data formulării cererii sale, reclamanta ocupa funcția publică de consilier juridic asistent, treapta 2 de salarizare la Serviciul Juridic, Legislație și Contencios din cadrul A.N.S.V.S.A., având statutul de funcționar public, cum corect a reținut și instanța de fond.

Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, „Funcționarul public este persoana numită, în condițiile legii, într-o funcție publică". Așadar, funcționarii publici nu își desfășoară activitatea în temeiul unui contract de muncă, ei aflându-se în raporturi de serviciu rezultate din actul administrativ de numire în funcție, astfel încât nu au calitatea de salariați în sensul prevederilor contractului colectiv de muncă. Ceea ce particularizează raportul de muncă al funcției publice de raportul de muncă al salariatului este faptul că funcționarul public este purtător al puterii publice, pe care o exercită în limitele funcției sale. Actul de numire în funcție a autorității publice împreună cu cererea sau/și acceptarea postului de către viitorul funcționar public formează acordul de voință, contractul administrativ.

Între raportul de muncă al funcționarului public și raportul de muncă al salariatului diferența specifică rezidă atât în modul în care se naște raportul juridic în baza căruia se prestează activitate, cât și în faptul că funcționarul public este un agent al puterii publice, în timp ce salariatul nu. Funcționarul public este o instituție a dreptului public, pe când salariatul este o instituție a dreptului muncii. Funcționarilor publici li se aplică normele speciale cuprinse în Constituție, în Legea nr. 188/1999, în alte reglementări de drept administrativ și doar în completare normele de drept al muncii, numai în măsura în care nu contravin legislației specifice funcției publice.

Pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din salariul de bază, sporul pentru vechimea în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare; de asemenea, ei beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii. Salarizarea acestei categorii de personal era stabilită, la data formulării de către recurenta-reclamantă a cererii sale, prin Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, act normativ care nu prevedea posibilitatea acordării dreptului solicitat. Funcționarii publici reprezintă, deci, o categorie de salariați aparte, ce se deosebesc prin statutul legal specific, acesta fiind, la rândul său, întemeiat pe principiile legalității, imparțialității și obiectivității, al transparenței, al responsabilității, al stabilității în exercitarea funcției publice și al subordonării ierarhice.

Consecințele ce derivă din acest statut profesional constau într-o serie de drepturi și obligații specifice, reglementate de lege, printre care și aceea cuprinsă la art. 72 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, invocate de recurentă. O reglementare asemănătoare se regăsește și la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, potrivit cărora "Contracte colective de muncă se pot încheia și pentru salariații instituțiilor bugetare.

Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale". Este corect ca drepturile de natură salarială ale funcționarilor publici să fie stabilite, sub aspectul cuantumului lor, prin lege, și nu prin contractul colectiv de muncă, ca urmare a negocierilor, cum se întâmplă în cazul personalului contractual, având în vedere statutul profesional al acestora și, în special, sursa de finanțare a acestor venituri, și anume bugetul public național. De altfel, Convenția nr. 98/1949 a Organizației Internaționale a Muncii asupra dreptului de organizare și de negociere colectivă, ratificată de România prin Decretul nr. 352 din 1958, precizează, la art. 6, că aceasta nu se aplică funcționarilor publici, urmând ca fiecare stat membru să adopte în legislația națională măsurile proprii referitoare la garanțiile prevăzute în convenție privind dreptul de organizare și de negociere colectivă.

Pentru considerentele arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată, ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de D.G.T. împotriva sentinței civile nr. 3764 din 27 mai 2011 a Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 22 iunie 2012.