Decizia nr. 5145/2011 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal · Dosar nr. 3147/2/2010 — recurs împotriva sentinței nr. 1861/2011 a Curții de Apel București

Obiectul acțiunii Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 26 aprilie 2011, reclamanta F.T. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, a solicitat completarea sentinței civile nr. 1861 din 9 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în cauza ce formează obiectul Dosarului nr. 3147/2/2010. În motivarea cererii de completare a hotărârii, reclamanta a arătat că fată de obiectul cererii cu care a înțeles să învestească instanța de contencios administrativ, prin hotărârea pronunțată, Curtea a anulat ordinul din 23 aprilie 2009, însă a omis să se pronunțe cu privire la reintegrarea sa în funcția deținută anterior emiterii ordinului și la plata drepturilor salariale cuvenite începând cu data de 23 aprilie 2009. Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1861 din 9 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 3147/2/2010, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta F.T. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, a fost admisă excepția inadmisibilității invocată de pârâtă, cu consecința respingerii capetelor de cerere având ca obiect anularea ordinului din 23 mai 2009, a ordinului din 18 februarie 2010 și a ordinului din 7 mai 2010, ca inadmisibile, a fost anulat ordinul din 23 aprilie 2009 emis de pârâtă și s-a dispus suspendarea executării ordinului din 23 aprilie 2009 până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, luându-se act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată. Prin sentința nr. 4585 din 29 iunie 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte cererea reclamantei F.T., formulată în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și a obligat pârâta la plata către reclamantă a drepturilor salariale cuvenite începând cu data de 23 aprilie 2009. A respins cererea de completare a hotărârii în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect reintegrarea reclamantei în funcția publică deținută anterior emiterii ordinului din 23 aprilie 2009, ca neîntemeiată.

Motivele de fapt și de drept care au stat la baza formării convingerii instanței de fond Conform art. 281 2 alin. (1) din C. proc. civ., „Dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în fond după casarea cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare”. Dispozițiile legale citate se referă, așadar, exclusiv la omisiunea instanței de a se pronunța asupra unui capăt de cerere, principal sau accesoriu, ori asupra unei cereri conexe sau incidentale. În speță, prin cererea înregistrată pe rolul instanței la data de 9 aprilie 2010, astfel cum a fost completată la 18 noiembrie 2010, reclamanta a solicitat anularea ordinelor din 23 aprilie 2009, din 23 mai 2009, 18 februarie 2010 și din 7 mai 2010 emise de pârâtă, cu consecința reintegrării în funcția deținută anterior, respectiv de Director Executiv Adjunct la Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Ialomița și cu plata drepturilor salariale cuvenite începând cu data de 23 aprilie 2009, precum și suspendarea executării ordinului din 23 aprilie 2009 până la soluționarea definitivă și irevocabilă a a cauzei. Prin sentința civilă nr. 1861 din 9 martie 2011, instanța a omis să se pronunțe asupra capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale cuvenite începând cu data de 23 aprilie 2009. Curtea a reținut că punerea în aplicare a O.U.G. nr. 37/2009 și încetarea raporturilor de serviciu prin eliberarea din funcția publică a reclamantei din motive neimputabile, a produs efecte vătămătoare asupra carierei acesteia, efecte ce se impun a fi înlăturate prin repararea pagubei cauzate, conform art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 106 din Legea nr. 188/1999. Prin urmare, ca efect al anulării ordinului din 23 aprilie 2009, s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a drepturilor salariale cuvenite începând cu data de 23 aprilie 2009. Pentru aceste motive, Curtea a dispus completarea hotărârii în privința capătului de cerere analizat și a obligat pârâta la plata către reclamantă a drepturilor salariale cuvenite începând cu data de 23 aprilie 2009. În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect reintegrarea reclamantei în funcția publică deținută anterior emiterii ordinului din 23 aprilie 2009, s-a reținut ca pretinsa omisiune invocată de reclamantă nu poate fi valorificată în procedura prevăzută de art. 281 2 alin. (1) din C. proc. civ., din moment ce instanța s-a pronunțat asupra acestui capăt de cerere. Astfel, în considerentele sentinței s-a menționat că în baza art. 109 raportat la art. 106 din Legea nr. 188/1999, art. 9 alin. (5) și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Curtea va admite în parte acțiunea, va anula ordinul din 23 aprilie 2009 emis de pârâtă și va dispune reintegrarea reclamantei în funcția publică deținută anterior emiterii ordinului contestat.

Recursul declarat de Autoritatea Naționala Sanitara Veterinara și pentru Siguranța Alimentelor împotriva sentinței nr. 4585 din 29 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal Motivele de recurs sunt întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. Recurenta consideră că soluția de completare a sentinței civile nr. 1861 din 9 martie 2011, în sensul obligării sale la plata către reclamantă a drepturilor salariale cuvenite începând cu data de 23 aprilie 2009 este netemeinică și nelegală, fiind dată cu încălcarea și interpretarea greșită a legii. Se arată că în perioada 23 aprilie 2009–23 mai 2009, reclamanta s-a aflat în preaviz, perioadă în care aceasta a avut aceleași drepturi și obligații, fiind salarizată cu salariul corespunzător funcției publice de conducere de director executiv adjunct al Autoritatea Naționala Sanitara Veterinara și pentru Siguranța Alimentelor Ialomița. Se mai arată că în perioada 7 mai 2010–22 aprilie 2011, reclamanta a exercitat cu caracter temporar funcția publică vacantă de director executiv adjunct economic al Autoritatea Naționala Sanitara Veterinara și pentru Siguranța Alimentelor Ialomița și a fost salarizată cu salariul corespunzător acestei funcții, astfel că nici pentru această perioadă reclamanta nu mai poate primi plata drepturilor bănești. În ceea ce privește perioada cuprinsă între data de 23 mai 2009 și 7 mai 2010, reclamanta a îndeplinit o funcție publică de execuție și, în consecință, ar fi avut dreptul numai la plata diferenței de drepturi salariale.

Apărările formulate de intimata-reclamantă F.T. Prin întâmpinare, intimata solicită respingerea recursului ca nefondat, deoarece în procedura de calculare a drepturilor salariale cuvenite, recurenta va avea în vedere sumele pe care trebuie să le primească în raport de salarizarea funcției publice de director executiv adjunct și salarizarea primită efectiv pentru funcția contractuală. II. Considerentele Înaltei Curți, instanța competentă să soluționeze calea de atac exercitată 1. Recursul este fondat pentru argumentele ce vor fi dezvoltate în continuare 1.1. Prin hotărârea recurată, instanța de fond a obligat pârâta la plata către reclamantă a drepturilor salariale cuvenite începând cu data de 23 aprilie 2009. Hotărârea instanței de fond este criticabilă sub acest aspect, deoarece pe de o parte, nu a ținut seama de faptul că reclamanta s-a aflat în perioada de preaviz de la 23 aprilie 2009 până la 23 mai 2009 și, pe de altă parte, nu a statuat un termen limită până la care autoritatea are obligația să plătească drepturile salariale cuvenite. 1.2. Verificând actele dosarului, rezultă că termenul de început al obligării recurentei la plata drepturilor salariale este 23 mai 2009, data încetării preavizului. Termenul la care această obligație încetează este 5 noiembrie 2010, când s-a dispus prin ordinul din 5 noiembrie 2010 ca reclamanta să exercite cu titlu temporar funcției publice vacante de director executiv adjunct, perioadă prelungită prin ordinul din 3 ianuarie 2011. Ulterior, reclamanta a fost reintegrată în funcția de conducere prin ordinul din 22 aprilie 2011. 1.3. Din actele dosarului mai rezultă că reclamanta a mai exercitat aceeași funcție de conducere și în alte perioade ale intervalului sus arătat, respectiv 23 mai 2009–5 noiembrie 2010. Revine astfel recurentei obligația de a calcula care este cuantumul diferenței de drepturi salariale cuvenite reclamantei pentru perioada specificată, neexistând la dosar un calcul al acestor drepturi. 2. Față de acestea, în drept, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I și alin. (3) din C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, urmează a se admite recursul și a se modifica sentința recurată în sensul că se admite în parte cererea pentru plata diferenței drepturilor salariale de la data de 23 mai 2009 până la 5 noiembrie 2010. Urmează a se menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.