ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1402/2010

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele: Prin sentința nr. 3044 din 6 octombrie 2009 a Curții de Apel București a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții P.C., C.P., I.A.A., D.M., T.C., M.S., B.A., G.M., C.C., C.G., N.G., B.N. în contradictoriu cu Autoritatea Națională a Vămilor. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța investită cu soluționarea acțiunii introductive a reținut că sporurile solicitate de reclamanți, respectiv suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază și suplimentul treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază sunt reglementate de Legea nr. 188/1999, fără însă a fi precizate modalitățile concrete de acordare a acestor sporuri, fiind lăsate la latitudinea angajatorului.

Instanța de fond a constatat că dreptul afirmat de reclamanți nu este determinabil, iar stabilirea procentului de 25% este pur subiectivă, fără ca instanța de judecată să poată stabili în concret procentul corespunzător postului și funcției reclamanților. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții, criticând sentința pronunțată ca netemeinică și nelegală. Au reiterat apărările formulate la instanța de fond și au criticat soluția pronunțată întrucât prima instanță nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată. Recurenții au susținut că prin neacordarea efectivă a celor două drepturi salariale a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1, precum și o încălcare a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Au recunoscut ca fiind adevărat faptul că dreptul salarial solicitat nu este cuantificat în niciun act normativ, dar această situație, consideră recurenții, că este imputabilă statului și autorității pârâte. Recurenții au arătat că autoritatea pârâtă avea obligația de a iniția un act normativ prin care să se stabilească cuantumul sau modalitatea de cuantificare a acestor drepturi , iar lipsa de reglementare nu determină imposibilitatea acordării drepturilor salariale solicitate, întrucât ar însemna că actuala reglementare este iluzorie și teoretică, de vreme ce nu poate fi concretizată. Recurenții au arătat că instanța de judecată este în măsură să poată determina întinderea concretă a acestui prejudiciu, considerând că este obligată să realizeze o asemenea evaluare potrivit principiului statuat de dispozițiile art. 3 C. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului formulat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează. În conformitate cu dispozițiile art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, „(1) Pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din a) salariul de bază; b) sporul pentru vechime în muncă; c) suplimentul postului; d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare. (2) Funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii.

(3) Salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici”. În aceste condiții, Înalta Curte reține că dreptul la salariu al funcționarilor publici este reglementat în Secțiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi și îndatoriri” din Legea nr. 188/1999, dar potrivit art. 31 alin. (3), salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare. Prin stabilirea unui cuantum procentual de câte 25% pentru fiecare dintre cele două suplimente salariale, fără ca acest cuantum să fi fost stabilit printr-o reglementare legală, instanța ar interveni în domeniul constituțional al puterii legislative, căreia nu i se poate substitui în cauza de față, căci și-ar depăși propriile competențe, limitate constituțional la aplicarea legii pozitive.

Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ, Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de P.C., C.P., I.A.A., D.M., T.C., M.S., B.A., G.M., C.C., C.G., N.G., B.N. împotriva sentinței nr. 3044 din 6 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 martie 2010.