ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1402/2010

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar,

a constatat următoarele:

Prin sentința nr.

3044 din 6 octombrie 2009 a

Curții de Apel București a fost respinsă ca neîntemeiată

acțiunea formulată de reclamanții P.C., C.P., I.A.A., D.M., T.C.,

M.S., B.A., G.M., C.C., C.G., N.G., B.N. în contradictoriu cu Autoritatea

Națională a Vămilor.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța investită cu soluționarea acțiunii

introductive a reținut că sporurile solicitate de reclamanți,

respectiv suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază

și suplimentul treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de

bază sunt reglementate de Legea nr. 188/1999, fără însă a

fi precizate modalitățile concrete de acordare a acestor sporuri,

fiind lăsate la latitudinea angajatorului.

Instanța de fond a constatat că

dreptul afirmat de reclamanți nu este determinabil, iar stabilirea

procentului de 25% este pur subiectivă, fără ca instanța de

judecată să poată stabili în concret procentul

corespunzător postului și funcției reclamanților.

Împotriva acestei hotărâri au declarat

recurs reclamanții, criticând sentința pronunțată ca

netemeinică și nelegală.

Au reiterat apărările formulate

la instanța de fond și au criticat soluția pronunțată întrucât

prima instanță nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor

invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Recurenții au susținut că

prin neacordarea efectivă a celor două drepturi salariale a avut loc

o încălcare a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1, precum și o

încălcare a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Au recunoscut ca fiind adevărat

faptul că dreptul salarial solicitat nu este cuantificat în niciun act

normativ, dar această situație, consideră recurenții,

că este imputabilă statului și autorității pârâte.

Recurenții au arătat că

autoritatea pârâtă avea obligația de a iniția un act normativ

prin care să se stabilească cuantumul sau modalitatea de cuantificare

a acestor drepturi , iar lipsa de reglementare nu determină

imposibilitatea acordării drepturilor salariale solicitate, întrucât ar

însemna că actuala reglementare este iluzorie și teoretică, de

vreme ce nu poate fi concretizată.

Recurenții au arătat că instanța

de judecată este în măsură să poată determina

întinderea concretă a acestui prejudiciu, considerând că este

obligată să realizeze o asemenea evaluare potrivit principiului

statuat de dispozițiile art. 3 C. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată

cu soluționarea recursului formulat, analizând motivele de recurs

formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și

dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca

nefondat, pentru considerentele ce urmează.

În conformitate cu dispozițiile art.

31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici,

republicată, cu modificările și completările ulterioare,

„(1) Pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici

au dreptul la un salariu compus din a) salariul de bază; b) sporul pentru

vechime în muncă; c) suplimentul postului; d) suplimentul

corespunzător treptei de salarizare. (2) Funcționarii publici

beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile

legii. (3) Salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu

prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru

funcționarii publici”.

În aceste condiții, Înalta Curte

reține că dreptul la salariu al funcționarilor publici este

reglementat în Secțiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi și

îndatoriri” din Legea nr. 188/1999, dar potrivit art. 31 alin. (3), salarizarea

se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului

unitar de salarizare.

Prin stabilirea unui cuantum procentual

de câte 25% pentru fiecare dintre cele două suplimente salariale,

fără ca acest cuantum să fi fost stabilit printr-o reglementare

legală, instanța ar interveni în domeniul constituțional al

puterii legislative, căreia nu i se poate substitui în cauza de

față, căci și-ar depăși propriile

competențe, limitate constituțional la aplicarea legii pozitive.

Pentru aceste considerente, văzând

că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței atacate, în

temeiul art. 312 C. proc. civ, Înalta Curte va respinge recursul formulat ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul formulat de P.C., C.P., I.A.A.,

D.M., T.C., M.S., B.A., G.M., C.C., C.G., N.G., B.N. împotriva sentinței

nr. 3044 din 6 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 11 martie 2010.