ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2866/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3918 din 17 noiembrie

2009 a Curții de Apel București a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată

de reclamantul C.A. în contradictoriu cu Oficiul Român pentru Drepturile de Autor.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța investită

cu soluționarea acțiunii introductive a reținut că sporurile solicitate de reclamant

respectiv suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază și suplimentul

treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază sunt reglementate de

Legea nr. 188/1999, fără însă a fi precizate modalitățile concrete de acordare a

acestor sporuri, în aceste condiții neputându-se vorbi de un veritabil „drept” întrucât

legiuitorul nu a înțeles să reglementeze aceste sporuri de o manieră care să permită

identificarea conținutului lor.

Neexistând o reglementare care să stabilească

modalitatea de calcul a acestor sporuri, autoritatea publică pârâtă nu putea să

efectueze vreo plată și nu are nicio culpă din neefectuarea unei plăți întrucât

orice plată efectuată pentru aceste sporuri ar fi avut valoarea unui act de legiferare.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul,

criticând sentința pronunțată ca netemeinică și nelegală.

Reiterând apărările formulate la instanța de fond,

recurentul-reclamant a criticat soluția pronunțată arătând că prima instanță și-a

motivat într-o manieră lapidară decizia de respingere a acțiunii, absolvind astfel

instituția pârâtă de orice vină pentru neplata a două sporuri legale, ce i se cuveneau:

suplimentul postului și suplimentul gradului.

Recurentul a mai susținut că instanța de fond,

în mod abuziv și cu depășirea prerogativelor autorității judecătorești, a reținut

că „ autoritatea publică nu putea să efectueze vreo plată și nici nu are nicio culpă

din neefectuarea unei plăți întrucât orice plată efectuată pentru aceste sporuri

ar fi avut valoarea unui act de legiferare”, exonerând astfel autoritatea pârâtă

de culpă prin chiar lipsa reglementării juridice.

Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs,

în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

din C. proc.

civ., precum și cu reglementările incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul

este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.

Într-adevăr, potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999

privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările

ulterioare:

„Art.31. - (1) Pentru activitatea desfășurată,

funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din:

a) salariul de bază;

b) sporul pentru vechime în muncă;

c) suplimentul postului;

d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

(2) Funcționarii publici beneficiază de prime

și alte drepturi salariale, în condițiile legii.

(3) Salarizarea funcționarilor publici se face

în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare

pentru funcționarii publici”.

Este necontestat faptul că dispozițiile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător

treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin O.U.G.

nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale

funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 76/2005, și prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale

și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări

și completări prin Legea nr. 417/2006.

De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64

alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea

actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția

afectată de suspendare reintră de drept în vigoare”.

Însă, în cauză, dreptul la salariu al funcționarilor

publici este reglementat în Secțiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi și îndatoriri”

din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeași lege, salarizarea

se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar

de salarizare.

Or, în reglementările drepturilor salariale și

a altor drepturi ale funcționarilor publici în vigoare în perioada pentru care se

solicită plata drepturilor nu a fost reglementat nici suplimentul postului și nici

suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Astfel fiind, a admite teza recurentului și a

obliga pârâtul să-i acorde suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare,

fiecare în procent de 25% din salariul de bază, ar însemna ca instanța, în lipsa

unor reglementări și criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor

două sporuri.

Or, o asemenea situație echivalează cu depășirea

limitelor puterii judecătorești limitate constituțional la aplicarea legii pozitive

și substituirea autorității judecătorești în rolul ce revine puterii legislative,

în speță de a adapta legea de salarizare a funcționarilor publici, ori în rolul

ce revine puterii executive, în speță de a emite norme de organizare a executării

reglementărilor în litigiu.

La pronunțarea deciziei, în temeiul art. 329

alin. (3) teza finală din

C. proc. civ.

, Curtea

are în vedere cu deosebire Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a secțiilor unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție (publicată în M. Of. al României, Partea

I, nr. 880/16.12.2009), prin care, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor

art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor

publici, republicată, s-a stabilit că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot

acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului

și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

În consecință, în raport de cele mai sus reținute,

Înalta Curte constată că sentința pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, este legală și temeinică, acțiunea

reclamantului fiind în mod corect respinsă ca neîntemeiată.

Nu poate fi reținută nici susținerea recurentului

privitoare la lipsa motivării sentinței primei instanțe, având în vedere faptul

că prezentarea argumentelor ce au condus la adoptarea soluției de respingere, a

fost făcută într-o manieră, e adevărat, concisă dar suficient de clară și de bine

dezvoltată pentru a permite părților litigante să înțeleagă raționamentele juridice

avute în vedere de instanță.

Astfel că, în temeiul art. 312 din C. proc.

civ., va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de C.A. împotriva sentinței

civile nr. 3918 din 17 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

Contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iunie

2010.