ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1774/2009

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Decizia penală nr. 55 din 22 ianuarie 2009 a Tribunalului Iași s-a decis: Respinge cererea petentului B.E. privind sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a disp. art. 19 alin. (4) din Legea nr. 51/1995. Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de către petenții B.E., împotriva sentinței penale nr. 3162 pronunțată de Judecătoria Iași la data de 21 octombrie 2008 în Dosarul nr. 14581/245/2008, sentință pe care o menține. Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că, în mod legal și temeinic și cu o motivare pertinentă, prima instanță a respins plângerea formulată de petenții B.E.

și R.C. împotriva soluției procurorului de netrimitere în judecată, ca fiind tardiv formulată. Într-adevăr, potrivit art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen. „după respingerea plângerii făcute conform art. 275-278 împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței ori, după caz, a rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere, în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 și art. 278, la judecătorul de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță". Potrivit art. 278 1 alin. (2) C. proc.

pen. „în cazul în care prim-procurorul parchetului sau, după caz, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, procurorul sef de secție al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ori procurorul ierarhic superior nu a soluționat plângerea în termenul prevăzut în art. 277, termenul prevăzut în alin. (1) (de 20 de zile - n. t.) curge de la data expirării termenului inițial de 20 de zile". Conform art. 277 C. proc. pen. „procurorul este obligat sa rezolve plângerea în termen de cel mult 20 de zile de la primire și să comunice, de îndată, persoanei care a făcut plângerea modul în care a fost rezolvată". Petenții nu au respectat termenele prevăzute de aceste texte.

Astfel, ei nu a formulat plângerea cu care a investit prima instanță în termenul de 40 zile (20+20 zile) de la momentul înregistrării la parchet a plângerii adresate procurorului ierarhic superior împotriva rezoluției procurorului de caz din 23 ianuarie 2006 de neîncepere a urmăririi penale, ci abia la data de 25 iulie 2008 (data poștei). Petenții nu trebuiau să aștepte ca primul-procuror să le soluționeze plângerea menționată și să le-o comunice. Dispozițiile art. 278 1 alin. (2) C. proc. pen. au fost instituite tocmai pentru a proteja/garanta drepturile părții interesate de a se adresa instanței și de a-i fi soluționată cauza într-un termen rezonabil în ipoteza în care procurorul ierarhic superior nu soluționează plângerea în termenul legal de 20 de zile de la înregistrare.

Or, în speță, se observă că procurorul ierarhic superior (respectiv primul-procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași) a soluționat plângerea abia la data de 26 iunie 2008, cu mult peste termenul de 20 de zile de la înregistrarea acesteia. Într-o asemenea situație, termenul de 20 de zile în care petenții se puteau adresa instanței nu mai curge de la data comunicării soluției procurorului ierarhic superior, ci de la data expirării celor 20 de zile în care acest procuror avea obligația de a soluționa plângerea. Prin urmare, în speță este incident textul derogatoriu al art. 278 1 alin. (2) C. proc. pen. care a fost reglementat tocmai pentru a împiedica tergiversarea cauzei în ipoteza în care procurorul ierarhic superior nu soluționează plângerea în termenul legal și a garanta accesul efectiv al persoanei interesate la o instanță.

Or, așa cum just a reținut prima instanță, potrivit dispozițiilor art. 185 C. proc. pen. „când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercițiul dreptului si nulitatea actului făcut peste termen." Și cum dispozițiile relative la sesizarea instanței sunt prevăzute sub sancțiunea nulității absolute, conform art. 197 alin. (2) din C. proc. pen., plângerea adresată instanței de judecată competente împotriva soluțiilor procurorului de netrimitere în judecata, fără respectarea termenelor imperative prevăzute de dispozițiile legale sus-citate, nu o mai poate investi legal, în acest caz fiind încălcate dispozițiile relative la sesizarea instanței, într-adevăr, nerespectarea termenelor imperative prevăzute de dispozițiile legale menționate înseamnă deci că prima instanță nu putea fi considerată legal sesizată cu judecarea pe fond a cauzei.

Nerespectarea dispozițiilor procedurale impuse de art. 278 1 C. proc. pen. afectează însăși legalitatea sesizării primei instanței. Tocmai de aceea, nici tribunalul nu va analiza motivele de recurs ce vizează fondul plângerii. În ce privește excepția de neconstituționalitate invocată de petentul B.E., a disp.

art. 19 alin. (4) din Legea nr. 51/1995, în fața instanței de recurs, Tribunalul a apreciat că aceasta este inadmisibilă și ca atare va respinge cererea petentului de suspendare a cauzei și înaintare a acesteia la Curtea Constituțională pentru următoarele considerente: Neconstituționalitatea dispozițiilor din Legea nr. 51/1995 a fost invocată și la prima instanță, cu privire la care aceasta s-a pronunțat în sensul respingerii ca inadmisibilă, soluție care face a făcut obiectul recursului formulat împotriva încheierii de ședință din data de 08 octombrie 2008 a Judecătoriei Iași, recurs respins prin Decizia penală nr. 756 din 11 noiembrie 2008. În fața instanței de recurs, petentul a circumstanțiat cererea, invocând expres neconstituționalitatea art. 19 alin. (4) din Legea nr. 51/1995, conform căruia „Dobândește calitatea de avocat definitiv, în condițiile art. 16, cel care înainte de primirea în profesie a îndeplinit funcții juridice timp de cel puțin 5 ani.

(2) Foștii magistrați nu pot pune concluzii la instanțele unde au funcționat, iar foștii procurori și cadre de poliție nu pot acorda asistenta juridică la organele de urmărire penală din localitate timp de 2 ani de la încetarea funcției respective. În deliberare asupra excepției invocate, tribunalul a reținut că potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituțională se pronunța numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată „fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului". Potrivit art. 10 din Legea nr. 47/1992 „Curtea Constituțională poate fi sesizată în cazurile expres prevăzute de art. 146 din Constituție, (republicată), sau de legea sa organică.

Sesizările trebuie făcute în forma scrisă și motivate". În aplicarea acestui text, Curtea Constituțională a statuat, în jurisprudența sa constantă, că excepțiile de neconstituționalitate cu care a fost sesizată și cu privire la care autorii excepției nu formulează nici un motiv prin care să susțină neconstituționalitatea textelor de lege criticate, ci se limitează doar la indicarea textelor constituționale pretins încălcate, sunt inadmisibile. De altfel, chiar instanța, care are obligația formulării punctului propriu de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate invocată, este pusă în imposibilitate să-și îndeplinească sarcina, prin nemotivarea de către autorul excepției.

De aceea, instanțele în fața cărora se invocă o excepție de neconstituționalitate nu au doar un simplu rol decorativ, de suspendare a cauzei și de înaintarea a dosarului la Curtea Constituțională, ci au un rol de filtru, respectiv de a aprecia asupra oportunității și necesității sesizării Curții Constituționale, în special din perspectiva art. 6 paragr. 1 din C.E.D.O. Mai mult, în speță, instanța apreciază că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 alin. (4) din Legea nr. 51/1995, enunțat mai sus, este inadmisibilă și întrucât soluționarea cauzei nu depinde indisolubil de acest text, numita M.M. neavând calitate procesuală în cauză, iar calitatea de avocat sau fost judecător a acesteia nu are legătură cu prezenta cauză.

Pentru toate aceste considerente, tribunalul a respins cererea formulată de petentul B.E., privind sesizarea Curții Constituționale a României, în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 alin. (4) din Legea nr. 51/1995, excepție pe care o constată inadmisibilă. Față de toate considerentele expuse mai sus, constatând temeinicia și legalitatea hotărârii criticate, în baza art. 385 15 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., tribunalul a respins, ca nefondat, recursul declarat de petenții B.E. și R.C. împotriva sentinței penale nr. 3162 din 21 octombrie 2008 a Judecătoriei Iași pronunțată în Dosarul nr. 14581/245/2008, pe care o va menține. In termen legal, petentul B.E.

a recurat decizia penală sus-menționată, invocând faptul că instanța de fond nu a acordat termen de judecată conform cererii de amânare formulate, nu au fost rezolvate excepțiile de neconstituționalitate invocate. În fața instanței de recurs, petentul a depus o nouă cerere de amânare, invocând existența altor procese cât și plecarea sa din localitate, solicitând sesizarea Parchetului General de pe lângă I.C.C.J. cu privire la unele fapte penale, invocând existența de intervenții în dosare, abuzuri cât și excepția de neconstituționalitate a art. 19 alin. (4) din Legea nr. 51/1995 prin care i s-ar încălca dreptul la un proces echitabil prev. de art. 21 alin. (3) Constituție. Prin Decizia penală nr. 173 din 17 martie 2009, Curtea de Apel Iași, secția penală, a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul B.E.

împotriva Deciziei penale nr. 55 din 22 ianuarie 2009 a Tribunalului Iași. Prin aceeași decizie a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de petentul B.E. împotriva Deciziei penale nr. 55 din 22 ianuarie 2009 a Tribunalului Iași cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale, pe care a menținut-o. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs petentul B.E., reiterând motivele invocate la instanțele anterioare. Examinând decizia penală atacată, Înalta Curte constată că aceasta este definitivă, nemaifiind susceptibilă de a fi atacată cu recurs. Prin urmare, cum instituția recursului la recurs nu este prevăzută de legislația română, în temeiul art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc.

pen., va fi respins recursul declarat de petent, ca inadmisibil. În temeiul dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat recurentul petiționar la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petiționarul B.E. împotriva Deciziei penale nr. 173 din 17 martie 2009 a Curții de Apel Iași, secția penală. Obligă recurentul petiționar la 160 lei cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 13 mai 2009.