ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1498/2010

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Tribunalul București, secția penală, având pe rol spre soluționare cauza penală având ca obiect plângerea formulată, în baza art. 278

1

C. proc. pen., de petiționara L.V. împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată, la termenul din 15 ianuarie 2010, prin încheierea din aceeași dată, în baza art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 modificată, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 185 alin. (1) și art. 278

1

C. proc. pen. formulată de petiționara L.V. și a fixat termen pentru soluționarea cauzei pe fond la 2 februarie 2010.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul Bihor, secția penală, a reținut că, prin cererea formulată în cauză, la termenul precedent petiționara L.V. a invocat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 185 și art. 278

1

C. proc. pen., reținând în motivare că, potrivit art. 185 alin. (1) C. proc. pen., când pentru exercitarea unui drept procesual legea a prevăzut un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen și că Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin Decizia nr. 2075 din 9 iulie 2008, a reținut că dispozițiile art. 277, art. 278 și art. 278

1

alin. (2) C. proc. pen. nu au putut fi interpretate în sensul că termenul de 20 zile în care procurorul ierarhic superior soluționează o plângere, în condițiile art. 278 alin. (3) C. proc. pen., începe să curgă în momentul primirii petiției.

În speță, petiționara a susținut că s-a încadrat în termenul prevăzut de lege respectiv că la data de 17 iulie 2008 a înregistrat plângerea la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Dosar nr. 158/P/2008, că la 24 iulie 2009 a primit rezoluția procurorului, în Dosar nr. 996/P/2009; că în 13 august 2009 a expediat la prim-procuror „termenul de formulare a plângerii"; că la 17 septembrie 2009 a primit rezoluția prim-procurorului G. și că la 5 octombrie 2009 - a sesizat instanța de judecată.

Față de motivarea cererii de sesizare a Curții Constituționale, s-a apreciat că excepția invocată nu are legătură cu cauza, întrucât s-a invocat existența unei discriminări între petiționară și organul de urmărire penală în aplicarea unei sancțiuni în primul caz pentru neexercitarea în termen a unui drept procesual, iar în cel de-al doilea caz pentru nesoluționarea în termen a unei lucrări care a fost sesizată de organul judiciar.

S-a mai menționat că, în opinia instanței, ideea de discriminare presupune existența unor situații identice în raport de care se adoptă soluții diferite, iar în prezenta speță cele două situații invocate de petiționară nu sunt identice.

De asemenea, s-a apreciat că excepția invocată nu are legătură cu cauza, întrucât s-a invocat existența unei discriminări între petiționară și organul de urmărire penală în aplicarea unei sancțiuni, în primul caz pentru neexercitarea în termen a unui drept procesual, iar în cel de-al doilea caz pentru nesoluționarea în termen a unei lucrări cu care a fost sesizat organul judiciar. Ca atare, discriminarea invocată s-a considerat de către prima instanță ca fiind inexistentă și prin urmare aceasta nu poate prejudicia drepturile procesuale ale petiționarei în procedura de față.

Față de aceste considerente, în baza art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 modificată, Tribunalul Bihor, secția penală, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 185 alin. (1) și art. 278

1

C. proc. pen., formulată de petiționara L.V.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a formulat recurs petiționara L.V., cauza înregistrându-se pe rolul Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, sub același nr. 6422/111/2009, fixându-se termen pentru soluționarea recursului la 23 februarie 2010.

Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, prin Decizia penală nr. 109/R/2010 din 23 februarie 2010, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-petiționară L.V. împotriva încheierii penale din 15 ianuarie 2010, pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a menținut-o în întregime.

Prin aceeași decizie instanța de ultim control judiciar a obligat recurenta-petiționară la plata către stat a sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pentru a dispune astfel, instanța de ultim control judiciar, examinând încheierea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din oficiu, a apreciat că excepția invocată nu are legătură cu cauza considerând că nu poate fi reținută ideea avansată de petiționară în sensul existenței unei discriminări, Curtea Constituțională pronunțându-se constant în sensul că există un atare aspect atunci când se adoptă soluții diferite pe fondul unor situații identice.

S-a mai relevat că, în prezenta cauză situațiile invocate nu sunt identice, fiind vorba, așa cum corect a apreciat instanța de fond, într-un prim caz de exercitarea unui drept, iar într-un al doilea caz de soluționarea unui demers judiciar.

Împotriva acestei din urmă decizii, petiționara L.V. a declarat din nou recurs la 23 februarie 2010, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei pronunțate, și pe fond admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată, reiterând aceleași motive susținute în fața instanțelor anterioare.

Pe rolul Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a înregistrat Dosarul nr. 6422/111/2009, fixându-se prim termen de judecată la 19 aprilie 2010.

La termenul fixat recurenta petiționară, deși a fost legal citată, nu s-a mai prezentat pentru a-și susține personal recursul în fața acestei instanțe.

Examinând recursul formulat de petiționara L.V., Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 385

1

lit. e) C. proc. pen. „pot fi atacate cu recurs deciziile pronunțate, ca instanțe de apel, de tribunale, tribunale militare teritoriale, curți de apel și Curtea Militară de Apel".

În speță, petiționara L.V. a formulat recurs împotriva Deciziei nr. 109/R din 23 februarie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, ca instanță de recurs.

Totodată, dispozițiile art. 417 C. proc. pen. prevăd că deciziile pronunțate în recurs nu sunt supuse niciunei alte căi ordinare de atac, ele fiind definitive și executorii.

Așadar, sistemul român de jurisdicție a statuat principiul unicității acestei căi de atac, dreptul la recurs stingându-se prin exercitare, așa încât posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă.

Or, recunoașterea unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Față de cele mai sus menționate, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc. pen. va respinge ca inadmisibil recursul declarat de petiționara L.V. împotriva Deciziei penale nr. 109/R din 23 februarie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurenta-petiționară la plata sumei de 200 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petiționara L.V. împotriva Deciziei penale nr. 109/R din 23 februarie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurenta-petiționară la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 19 aprilie 2010.