ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 360/2009

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin plângerea înregistrată la Curtea de Apel Timișoara sub nr. 423/59/2008 din 9 mai 2008, petentul V.D.T. a solicitat desființarea rezoluției nr. 12/P/2008 din 10 martie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de magistrații procurori C.V.B. și L.G., cercetați sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 205 C. pen., art. 246 C. pen. și art. 289 C. pen. În ședința publică din 26 iunie 2008, petentul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen. și a solicitat instanței să sesizeze Curtea Constituțională pentru a se pronunța asupra excepției invocate.

Prin încheierea din aceeași zi, instanța a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, cu motivarea că potrivit art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., instanța soluționând plângerea pe baza probelor existente la dosar are posibilitatea să admită plângerea, să desființeze rezoluția sau ordonanța, să trimită cauza la procuror, iar judecătorul este obligat să arate motivele pentru care a trimis cauza procurorului, indicând totodată faptele și împrejurările ce urmează a fi constatate și prin care anume mijloace de probă. A fixat termen pentru soluționarea plângerii la 23 iulie 2008. Împotriva încheierii din 26 iunie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, a declarat recurs petentul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 9, pct. 21, pct. 3 și pct. 19 C. proc.

pen. Prin decizia penală nr. 2475 din 25 iulie 2008 a Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție recursul a fost admis, prioritar fiind cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 9 C. proc. pen. Curtea a motivat că instanța de fond în fața căreia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen., de către petent, nu a analizat cererea de sesizare în raport de dispozițiile imperative ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată. Mai mult, în motivarea încheierii s-a referit la dispozițiilor art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., deși din conținutul textului reprodus rezultă că a avut în vedere dispozițiile art. 278 1 alin. (8) lit. b) C. proc.

pen. și nu a argumentat în niciun fel respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, limitându-se la redarea dispozițiilor legale referitoare la soluțiile care pot fi pronunțate de către instanță în procedura reglementată în art. 278 1 C. proc. pen. Încheierea a fost casată în parte și s-a dispus trimiterea cauzei la Curtea de Apel Timișoara în vederea soluționării cererii de sesizare a Curții Constituționale. La termenul din 20 august 2008, petentul a formulat cerere de recuzare a magistratului judecător I.D., invocând cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 47 alin. (2) C. proc. pen. După ce a formulat o a doua cerere de recuzare, prin încheierea din 27 noiembrie 2008, cererea a fost respinsă cu motivarea că „motivele invocate de petent nu se încadrează în dispozițiile art. 47 și următoarele C. proc.

pen.”. Pentru termenul din 11 decembrie 2008, petentul a formulat și depus două cereri. În prima cerere a invocat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 222 alin. (1) C. proc. pen., raportate la art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. A cerut sesizarea Curții Constituționale care să pronunțe o decizie prin care să se stabilească că este neconstituțional înțelesul acestor dispoziții, în accepțiunea jurisprudenței conform căreia partea vătămată nu poate face plângere penală împotriva procurorului pentru rezoluțiile sau ordonanțele de netrimitere în judecată, deoarece ar exercita o cale de atac neprevăzută de lege.

O astfel de interpretare ar însemna, susține petentul, a încălca dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție, art. 15 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora „cetățenii beneficiază de drepturile și libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea” .. și art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție, conform cărora „Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări”. Prin cea de-a doua cerere, petentul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 47 alin. (1) și (2) C. proc. pen., potrivit cărora: „1. Judecătorul care a luat parte la soluționarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiași cauze într-o cale de atac sau la judecarea cauzei după desființarea hotărârii cu trimitere în apel sau după casarea cu trimitere în recurs.

2. De asemenea, nu mai poate participa la judecarea cauzei judecătorul care și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluția care ar putea fi dată în acea cauză.” A solicitat ca, sesizată fiind Curtea Constituțională să pronunțe o decizie prin care să declare neconstituționale dispozițiile art. 47 alin. (1) și (2) C. proc. pen., în măsura în care prin termenul de soluționare „a unei cauze” se înțelege numai soluționarea pe fond a cauzei, excluzându-se desființarea prin recurs cu trimitere a încheierilor de nesesizare a Curții Constituționale, atunci când în fața instanței de judecată este invocată o excepție de neconstituționalitate, fiind o interpretare a termenului de soluționare a cauzei, contrară Constituției.

A susținut că din argumentarea, privind refuzul de a se abține făcută de magistratul judecător „având în vedere obiectul cauzei și decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu înțelege să se abțină”, se deduce că în cazul în care încheierea recurată nu vizează soluționarea pe fond a pricinii, nu sunt incidente dispozițiile art. 47 C. proc. pen., privind incompatibilitatea judecătorului care s-a pronunțat anterior. Prin înțelesul de soluționare a cauzei, se înțelege numai soluționarea pe fond, atunci când, prin respectiva hotărâre casată în recurs cu trimitere, nu a fost soluționată cauza pe fond ci o cerere de sesizare a instanței constituționale, consideră petentul că acest înțeles este în contradicție și încalcă dispozițiile art. 21 alin. (1), (2) și (3) și art. 11 alin. (1) și (2) din Constituție și art. 6 din C.A.D.O.L.F.

Așa fiind, prin încheierea de ședință din 22 ianuarie 2009, prima instanță, în temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992, a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278 1 alin. (7), art. 222 alin. (1) și art. 47 alin. (1) C. proc. pen. Referitor la dispozițiile art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen., s-a motivat că petentul a invocat neconstituționalitatea acestor dispoziții, însă în motivarea cererii se referă la probele administrate de procuror prin nerespectarea dispozițiilor art. 85 6 C. proc. pen., audierea unor martori în mod preferențial precum și că ordonanța de scoatere de sub urmărire penală a intimatului P.D. a fost adoptată nelegal, toate aceste fiind chestiuni ce privesc fondul cauzei.

Cu privire la critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 222 alin. (1) C. proc. pen., s-a motivat că din modul în care este formulată și argumentată cu referire la practica judiciară, instanța a apreciat că în realitate nu se invocă neconstituționalitatea dispozițiilor art. 222 alin. (1) C. proc. pen., ci se solicita Curții Constituționale să pronunțe o decizie interpretativă, prin care să se stabilească că este neconstituțional înțelesul acestor dispoziții în accepțiunea jurisprudenței, conform cărora partea vătămată nu poate face plângerea împotriva procurorului pentru rezoluțiile sau ordonanțele de netrimitere în judecată deoarece ar exercita o cale de atac neprevăzută de lege.

În fine, cu referire la critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 47 alin. (1) și (2) C. proc. pen., instanța a reținut și motivat următoarele: Prin scriptul existent la dosar instanță, petentul a mai invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 47 alin. (1) și (2) C. proc. pen., însă în dezvoltarea motivelor, acesta nu se referă la neconstituționalitatea prevederilor art. 47 alin. (1) și (2) C. proc. pen., ci dezvoltă motive pentru care apreciază că judecătorul I.D. este incompatibil a soluționa cauza, întrucât încheierea prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale a fost casată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Așadar, din motivele expuse nerezultând în ce constă neconstituționalitatea dispozițiilor art. 47 alin. (1) și (2) C. proc.

pen., respectiva excepție nu întrunește condițiile prevăzute de Legea nr. 47/1994 pentru a fi sesizată Curtea Constituțională. Prin cererea datată 12 august 2008, pentru aceste considerente, petentul l-a recuzat pe judecătorul I.D., cererea de recuzare fiind respinsă prin încheierea penală din 22 august 2008, iar cea de-a doua cerere formulată de petent pentru aceleași motive a fost soluționată prin încheierea penală de ședință din 27 noiembrie 2008. Împotriva încheierii a declarat recurs, în termen legal, petentul V.D.T., care a criticat-o ca fiind netemeinică și nelegală și a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., art. 385 9 pct. 3 C. proc. pen., art. 385 9 pct. 9 C. proc.

pen. și art. 385 9 pct. 19 C. proc. pen. A susținut în esență că: I-II – Din moment ce prin decizia nr. 2475 din 25 iulie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, s-a admis recursul, iar în considerente se motivează că prioritar este cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 9 C. proc. pen., înseamnă că au fost admise și celelalte motive de recurs și deci și cel privind incompatibilitatea judecătorului care a pronunțat încheierea casată de a judeca plângerea în continuare după casare; III – Incidența cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 9 C. proc. pen., este atrasă de contradicția dintre motivarea hotărârii și dispozitivul acesteia. Petentul susține că a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 47 alin. (1) și (2) C. proc.

pen. Instanța face referire în considerente la alin. (2) din art. 47 C. proc. pen., însă în dispozitiv se menționează „respinge excepția de neconstituționalitate” numai a dispozițiilor art. 47 alin. (1) C. proc. pen., omițând să se pronunțe și asupra dispozițiilor alin. (2) a căror neconstituționalitate a invocat-o; – Instanța nu a motivat care din cele trei ipoteze ale art. 29 din Legea nr. 47/1992 constituie temeiul respingerii excepției de neconstituționalitate și nici nu face vreo referire în cuprinsul încheierii la alin. (1), (2) sau (3) ale art. 29; – Petentul critică greșita motivare privind respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 222 alin. (1) C. proc. pen.

și art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen. A arătat că nu numai că s-a referit la dispozițiile neconstituționale ale art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen., dar prin memoriul scris a susținut și motivat că dispozițiile art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen., încalcă art. 53 din Constituție, este restrâns dreptul la apărare în această fază procesuală deoarece este inadmisibilă proba cu martori precum și expertiza grafologică, sens în care a invocat și Decizia C.E.D.O. – G. contra României din 30 noiembrie 2006. - În ce privește motivarea care a stat la baza respingerii excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 47 alin. (1) și (2) C. proc. pen., consideră că instanța a motivat greșit că „însă în dezvoltarea motivelor acesta nu se referă la neconstituționalitatea prevederilor art. 47 alin. (1) și (2) C. proc.

pen., ci dezvoltă motivul pentru care apreciază că judecătorul I.D. este necompetent”, aserțiune total nefondată deoarece și în memoriul privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 47 alin. (1) și (2) C. proc. pen., a motivat că prin acele dispoziții sunt încălcate dispozițiile art. 21 alin. (1), (2) și (3), art. 11 alin. (1) și (2) și art. 1 alin. (5) din Constituție, precum și ale art. 6 și 13 din C.E.D.O. În fine, pentru cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 19 susține că judecătorul de fond a comis un exces de putere, trecând în domeniul unei alte puteri constituite în stat, respectiv a autorității Curții Constituționale a României, deoarece prin încheierea recurată „a respins excepția de neconstituționalitate” a dispozițiilor art. 278 1 alin. (7), art. 222 alin. (1) și art. 47 alin. (1) C. proc.

pen. Având în vedere că numai judecătorii instanței constituționale pot soluționa pe fond o excepție de neconstituționalitate și nicidecum o instanță judecătorească, hotărârea pronunțată în cauză este nelegală. Verificând încheierea prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat și urmează a fi admis pentru cele ce urmează: Într-adevăr, prin încheierea supusă recursului, instanța a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278 1 alin. (7), art. 222 alin. (1) și art. 47 alin. (1) C. proc. pen., din această formulare putându-se interpreta că a încălcat dispozițiile art. 385 9 pct. 19 C. proc. pen. Constatând că nu sunt îndeplinite dispozițiile imperative ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, judecătorul trebuia să respingă cererea de sesizare a Curții Constituționale pentru soluționarea excepțiilor de neconstituționale.

Motivarea din cuprinsul încheierii privind inadmisibilitatea sesizării Curții cu excepția de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 278 1 pct. 7 și art. 47 alin. (1) și (2) C. proc. pen., este deficitară iar soluția netemeinică. Înalta Curte, examinând condițiile de admisibilitate a sesizării Curții Constituționale cu excepțiile invocate, în raport de prevederile art. 29 alin. (1), (2) și (3) C. proc. pen., din Legea nr. 47/1992 apreciază ca fiind admisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278 1 alin. (7) și art. 47 alin. (1) și (2) C. proc. pen. și inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 222 alin. (1) C. proc. pen. Cât privește sesizarea cu excepția de neconstituționalitate a art. 278 1 alin. (7) C. proc.

pen., Înalta Curte constată că aceasta îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) și (3) C. proc. pen., din Legea nr. 47/1992, excepția având legătură cu soluționarea cauzei, iar textele de lege în discuție nu au fost constatate neconstituționale printr-o decizie a Curții Constituționale. Opinia instanței este în sensul că dispozițiile criticate sunt constituționale . Potrivit art. 278 1 pct. 7 C. proc. pen., judecătorul, verifică rezoluția sau ordonanța atacată, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei și a oricăror înscrisuri noi prezentate. Din dispozițiile citate rezultă că în procedura prevăzută în art. 278 1 C. proc. pen., plângerea în fața judecătorului împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată, nu se administrează probe cu excepția înscrisurilor noi prezentate.

Potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. Referirea la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen., în raport de dispozițiile art. 53 din Constituție și invocarea în cerere a cauzei G. contra României este nefondată. Este de observat în primul rând că, cauza G. contra României soluționată de C.E.D.O. prin Hotărârea din 30 noiembrie 2006 a avut la bază o cerere de sesizare a Curții din anul 2000. La acea dată în legea de procedură nu era prevăzută posibilitatea atacării unor rezoluții sau ordonanțe ale procurorului de netrimitere în judecată, cu plângere adresată instanței.

Între timp și ca urmare a Deciziei nr. 486/1997 a Curții Constituționale, care a declarat neconstituționale dispozițiile art. 278 C. proc. pen., în măsura în care nu prevăd posibilitatea plângerii împotriva soluției procurorului în fața unui tribunal legal constituit, legiuitorul român a introdus în Codul de procedură penală instituția „plângerii în fața judecătorului împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată” (art. 278 1 C. proc. pen.). Este o instituție introdusă prin art. I pct. 168 din Legea nr. 281/2003 și nu numai că nu restrânge exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți prevăzute de art. 53 din Constituție, dar oferă posibilitatea unei plângeri adresată unei instanțe imparțiale.

Excepția de neconstituționalitate a art. 47 alin. (1) și (2) C. proc. pen., îndeplinește și ea condițiile de admisibilitate prezentate de art. 29 din Legea nr. 47/1992, excepția având legătură cu soluționarea cauzei, iar textele de lege în discuție nu au fost constatate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții. Cum rezultă din cele ce preced, petentul a invocat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 47 alin. (1) și (2) C. pen., în raport de dispozițiile art. 21 alin. (1), (2) și (3), art. 11 alin. (1) și (2) din Constituție, art. 13 din C.E.D.O. Opinia instanței este că dispozițiile criticate sunt constituționale. Este dreptul constituțional al oricărei persoane să se poată adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor legitime și să aibă parte de un proces echitabil soluționat într-un termen rezonabil.

Obiectivitatea și imparțialitatea trebuie să stea la baza activității desfășurate de cei care funcționează în cadrul procesului penal într-unul din organele judiciare implicate în acest proces. Incompatibilitatea este instituția care permite înlăturarea persoanelor care făcând parte din aceste organe pot fi suspectate datorită unor împrejurări personale de natură a pune la îndoială obiectivitatea lor în soluționarea unei anumite cauze. Art. 47 C. proc. pen., prevede cazurile de incompatibilitate a judecătorului care s-a pronunțat anterior. Astfel, judecătorul care a luat parte la soluționarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiași cauze într-o cale de atac sau la judecarea cauzei după desființarea hotărârii cu trimitere în apel sau după casarea cu trimitere în recurs.

De asemenea, nu mai poate participa la judecarea cauzei judecătorul care și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluția care ar putea fi dată în acea cauză. Faptul că judecătorul a respins în cursul judecății o cerere de sesizare a Curții Constituționale nu echivalează cu o antepronunțare. În speță, după ce judecătorul a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale și ca urmare a casării cu trimitere pentru a se pronunța asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale urmând să o analizeze sub aspectul îndeplinirii dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 a respins din nou cererea cu motivarea că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 29, nu echivalează nici cu soluționarea cauzei și nici cu o antepronunțare.

Astfel, legiuitorul i-a dat posibilitatea petentului să atace încheierea prin care i s-a respins din nou cererea de sesizare a Curții Constituționale, iar Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu recursul, constatând că sunt îndeplinite condițiile imperative prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, îl va admite și va sesiza Curtea Constituțională. După soluționarea de către Curtea Constituțională a excepțiilor ridicate de petent, urmează ca judecata plângerii să fie continuată în fața Curții de Apel Timișoara. În fine, cât privește neconstituționalitatea art. 222 alin. (1) C. proc. pen., în măsura în care s-ar admite că partea vătămată nu poate face plângere penală împotriva procurorului pentru soluțiile ce le adoptă, opinia instanței este că dispozițiile criticate sunt constituționale.

Potrivit art. 222 alin. (1) C. proc. pen., plângerea este încunoștințarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracțiune. Potrivit art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, nimeni nu este mai presus de lege. Rezultă din cele de mai sus că nicio dispoziție legală nu împiedică o persoană care se consideră vătămată urmare săvârșirii unei infracțiuni de către un procuror cu ocazia adoptării unei soluții să se adreseze cu plângere penală organelor competente.

Motivările din ordonanța din 10 aprilie 2008 dată în dosarul nr. 12/P/2008 care face obiectul plângerii în cauza de față, cu referiri la jurisprudență, nu pot fi obligatorii pentru instanță, iar pe de altă parte practica judiciară este unanimă în această materie, pe rolul instanțelor aflându-se mii de cauze având obiect plângeri formulate în temeiul art. 278 1 C. proc. pen., împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată a unor procurori sau judecători împotriva cărora s-au făcut plângeri penale pentru soluțiile pronunțate în plângerile cu care la rândul lor au fost învestiți. Față de considerentele mai sus expuse, Înalta Curte urmează să admită recursul, să caseze încheierea și să rejudece cauza.

Rejudecând, urmează să admită cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 47 alin. (1) și (2) C. proc. pen., art. 222 alin. (1) C. proc. pen. și art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen. Potrivit art. 303 alin. (6) C. proc. pen., va dispune suspendarea judecății până la soluționarea de către Curtea Constituțională a excepției.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de petiționarul V.D.T. împotriva încheierii din 22 ianuarie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 423/59/2008. Casează încheierea și rejudecând, Admite cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 47 alin. (1) și (2) C. proc. pen., art. 278 1 alin. (7) și art. 222 alin. (1) C. proc. pen. Suspendă judecarea cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 3 februarie 2009.