ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1410/2010

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 729 din 8 iulie 2009,

Tribunalul Mehedinți, secția comercială și de contencios administrativ, a admis

în parte acțiunea formulată de reclamantul D.M.M., împotriva pârâtei SC C. SRL

pe care a obligat-o să plătească: suma de 14.535 lei reprezentând

contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 1 februarie 2006 - 30 iunie

2009, suma de 355 lei lunar începând cu 1 iulie 2009 și suma de 1.200 lei cu

titlu de cheltuieli de judecată.

Instanța a reținut că, prin încheierea de

ședință din data de 15 aprilie 2009, instanța a respins excepția necompetenței

materiale în soluționarea pricinii, considerând că aceasta este de natură

comercială, competența fiind atrasă de capătul principal al acțiunii care

constă într-o obligație de a face (în principal, obligarea pârâtei la ridicarea

cablurilor de fibră optică ce traversa terenul proprietate particulară sau

autorizarea reclamantului la demolarea acestora pe cheltuiala pârâtei, iar – în

subsidiar – obligarea la plata unei sume de bani cu titlu de chirie lunară

pentru suprafața de teren ocupată de cabluri, precum și la plata prejudiciilor

suferite).

Pe fondul cauzei, s-a avut în vedere că

pârâta a instalat un cablu pe terenul proprietatea reclamantului, fără a avea

consimțământul acestuia, aducând prin aceasta atingere prerogativelor dreptului

de proprietate.

De asemenea, s-a mai reținut că prin O.G.

nr. 43/1997 s-a reglementat că zona de siguranță este reprezentată de suprafața

de teren destinată exclusiv pentru semnalizarea rutieră sau alte scopuri legate

de întreținerea și exploatarea drumului, zonă ce se extinde până la 1,50 m de

la marginea exterioară a șantierului, în ipoteza unui drum situat la nivelul

terenului. Și că potrivit aceluiași act normativ, zonele de protecție sunt

cuprinse între marginile exterioare ale zonelor de siguranță și marginile zonei

drumului, iar din probe a rezultat că pârâta a amplasat cablul în zona de

protecție.

Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței a fost respins ca nefondat

prin decizia nr. 203 din 15 octombrie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția

comercială.

În considerentele deciziei s-a reținut că

excepțiile necompetenței materiale, prematurității acțiunii și netimbrării sunt

nefondate.

Cu privire la excepția de necompetență

materială a instanței comerciale s-a dat eficiență prevederilor art. 4 C. com. ce

instituie o prezumție relativă de comercialitate pentru toate obligațiile

comerciantului, indiferent de izvorul lor, dacă nu sunt de natură civilă sau

dacă contrariul nu rezultă chiar din acțiune.

S-a considerat că fapta pârâtei de

amplasare a unor cabluri de fibră optică reprezintă o obligație de comerț,

legată de fondul de comerț ceea ce atrage competența instanței comerciale

conform art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.

S-a mai reținut că procedura concilierii

prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ. a fost realizată, la dosarul

cauzei, existând corespondența purtată între reclamant și pârâtă, iar cu

privire la excepția netimbrării - la valoare - a petitului privind obligarea la

contravaloarea folosinței terenului se verifică, motiv pentru care s-a dispus

obligarea pârâtului la plata sumei de 983,10 lei taxă judiciară de timbru –

conform art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 – și la 5 lei timbru judiciar

– conform art. 3 din O.G. nr. 32/1995.

Pe fond, curtea a apreciat că apelul

pârâtei este nefondat, și că dispozițiile art. 16 alin. (2), art. 17 alin. (2)

și art. 14 din O.G. nr. 43/1997 aduc doar limitări legale dreptului de

proprietate al reclamantei și vizează raporturile reclamantului cu unitatea

administrativ teritorială care administrează drumurile.

S-a mai statuat că pârâta este obligată

să respecte dreptul de proprietate al reclamantei cu toate atributele sale:

uzus, fructus și abusus.

Împotriva deciziei, pârâta SC C. SRL a

declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

raportat la art. 1 pct. 1 C. proc. civ. și art. 720

1

C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

pârâta arată următoarele:

Decizia atacată conține motive

contradictorii cu privire la soluțiile date excepțiilor de necompetență

materială și prematurității cererii de chemare în judecată.

Recurenta consideră că nu puteau fi

respinse ambele excepții, întrucât ele se resping reciproc.

Astfel, excepția necompetenței materiale

– fiind de ordine publică – impunea a se verifica dacă instanța de fond avea

sau nu competență materială, indiferent de natura civilă sau comercială a

litigiului, putându-se constata competența tribunalului – în primă instanță –

doar dacă obiectul este neevaluabil în bani sau dacă valoarea obiectului

cererii este de peste 100.000 lei.

Recurenta susține că, pe logica instanței

de apel, dacă litigiul este evaluabil în bani, competența materială ar aparține

judecătoriei și nu tribunalului.

De asemenea, se arată că între părți nu a

intervenit niciun raport comercial, iar faptul că pârâta este o societate

comercială nu atrage competența instanței comerciale, natura litigiului fiind

una eminamente civilă ce vizează o pretinsă lezare a atributelor dreptului de

proprietate.

- Cu privire la aplicarea dispozițiilor

art. 112 C. proc. civ., recurenta susține că a invocat „excepția lipsei

motivării în drept a acțiunii reclamantei, aceasta invocând la modul generic

prevederile O.U.G. nr. 79/2002, ceea ce nu echivalează cu o motivare în drept

conform art. 112 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

- Capătul de cerere ce a fost admis nu a

fost timbrat la valoare (acțiunea fiind timbrată la instanța de fond cu 19 lei)

și, deși în apel s-a stabilit că taxa judiciară de timbru este în cuantum de

513 lei, instanța nu a dispus ca reclamanta să timbreze corespunzător acțiunea,

o asemenea mențiune neregăsindu-se în dispozitivul deciziei atacate.

- Pe fondul cauzei, recurenta

consideră că nu i s-a cauzat niciun prejudiciu reclamantei, întrucât suprafața

de teren poate fi folosită, invocând totodată și prevederile art. 14 art. 16 alin.

(2) și art. 17 alin. (2) din O.G. nr. 43/1997, concluzionând că prin lucrările

efectuate nu s-a cauzat un prejudiciu reclamantei.

Analizând decizia atacată prin

prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este

fondat pentru următoarele considerente:

- În ce privește motivul de recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de

recurs, recurenta susține existența considerentelor contradictorii cu privire

la soluțiile date excepțiilor necompetenței materiale a tribunalului – Secția

comercială în soluționarea cererii și prematurității acesteia.

Se constată că obiectul acțiunii deschise

judecății constă într-o obligație de a face, respectiv de ridicare a unor

cabluri de fibră optică amplasate pe terenul reclamantei sau autorizarea

acesteia la efectuarea acestei operațiuni pe cheltuiala pârâtei, iar în

subsidiar – în situația imposibilității ridicării cablurilor - obligarea la

plata unei chirii lunare pentru suprafața de teren ocupată și a despăgubirilor

pentru prejudiciile cauzate.

Cu

privire la excepția necompetenței materiale s-a reținut că litigiul este de

natură comercială, în raport de prevederile art. 4 C. com. ce instituie o

prezumție relativă de comercialitate pentru toate obligațiile comerciantului,

precum și în raport de dispozițiile art. 3 C. com., apreciindu-se incidența

prevederile art. 2 pct. 1 lit. a), respectiv că – în primă instanță – competența

materială aparține tribunalului.

Soluția dată excepției prematurității

acțiunii s-a fundamentat pe constatarea îndeplinirii procedurii concilierii

prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ.

Față de această situație, criticile

recurentei apar ca fiind fondate întrucât în condițiile în care litigiul a fost

calificat ca fiind de natură comercială, instanța de apel avea obligația de a

lămuri ce ipoteză din cele două reglementate de art. 2 pct. 1 lit. a) a avut în

vedere la stabilirea competenței materiale a tribunalului în primă instanță,

aceea că litigiul are caracter patrimonial, iar valoarea lui este de peste

100.000 lei sau aceea că nu este patrimonial și nu poate fi evaluabil.

Din modul de redactare s-ar deduce că

instanța s-a oprit asupra caracterului nepatrimonial al litigiului însă,

observând considerentele avute în vedere la soluționarea excepției

prematurității acțiunii, acestea vin în contradicție cu cele reținute anterior,

întrucât este cunoscut faptul că prevederile art. 720

1

C. proc. civ.

capătă aplicabilitate doar în cazul proceselor și cererilor – în materie

comercială – evaluabile în bani.

Raportat la petitul principal al acțiunii

deduse judecății, instanța avea a stabili în mod clar caracterul patrimonial

sau nepatrimonial al cererii reclamantului astfel încât să poată stabili

instanța competentă material în soluționarea cauzei.

De asemenea, considerentele ce vizează

stabilirea naturii comerciale a litigiului vin în contradicție cu rezolvarea

dată excepției de necompetență materială, în contextul în care comercialitatea

este analizată doar față de petitul secundar al acțiunii, făcându-se abstracție

de petitul principal ce are ca obiect obligația de a face.

Atâta timp cât, instanța apelului nu a

analizat aspecte esențiale ale cauzei, necesare în stabilirea competenței

materiale, iar considerentele deciziei sunt contradictorii cu dezlegările date

excepțiilor evocate, instanța de recurs nu poate să exercite controlul

judiciar, așa încât, în considerarea celor arătate, Înalta Curte consideră că

se impune casarea deciziei atacate astfel încât instanța apelului să lămurească

toate aspectele expuse anterior ce țin de natura și caracterul litigiului,

implicit a instanței competente material, situație ce face de prisos analizarea

celorlalte motive de recurs dar, care vor fi avute în vedere, în rejudecare.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC C. SRL Sfântu Gheorghe împotriva

deciziei nr. 203 din 15 octombrie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția comercială,

pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 27 aprilie 2010.