ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1129/2019

Asupra cererii de recurs de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galați, secția a II-a civilă la 5 martie 2015, sub Dosar nr. x/2015, reclamanta SC A. SA Galați a chemat în judecată pe pârâta SC B. SA - Sucursala Regională TC Galați, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta la plata sumei de 291.121,30 RON din care 150.445,12 RON reprezentând diferență de tarif (anul 2010 - 2012 - 2013), iar suma de 140.676,18 RON penalități aferente diferențelor de tarif, cu obligarea pârâtei la plata penalităților până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

La data de 4 martie 2016, reclamanta și-a completat obiectul cererii, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 5.606,99 RON, conform facturii x din 18 ianuarie 2016, motivând actualizarea cu indicele prețurilor de consum anual, comunicat de INS, în procent de 101,34%, a tarifului de 7 euro pentru facturile fiscale emise de SC A. SA către pârâtă în cursul anilor 2011, 2012 și 2013, în sumă totală de 2.481,02 de RON.

Prin Sentința civilă nr. 64 din 21 aprilie 2017 pronunțată de Tribunalul Galați, secția a II civilă s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă și, în consecință s-a respins ca fiind prescrisă acțiunea civilă în pretenții formulată de reclamanta SC A. SA împotriva pârâtei SC B. SA - Sucursala Regională TC Galați pentru perioada 27 octombrie 2010 - 9 martie 2012 și s-a respins acțiunea, ca nefondată, pentru perioada 9 martie 2012 - decembrie 2013.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta SC A. SA Galați a declarat apel, iar prin Decizia civilă nr. 269/A din 8 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a fost respins ca nefondat.

Împotriva Deciziei civile nr. 269/A din 8 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, reclamanta SC A. SA Galați a declarat recurs.

Recurenta-reclamantă se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. care prevăd că hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii; respectiv când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune aferent perioadei 27 octombrie 2010 - 9 martie 2012, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată și completată cu obligarea intimatei la plata sumei totale de 387.740,36 RON rezultată în urma expertizei contabile efectuată în cauză.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta susține că instanța de apel, în mod nelegal și netemeinic a dispus respingerea apelului ca nefondat, apreciind că termenul de prescripție aplicabil în speța dedusă judecații este de 3 ani, conform Decretului nr. 167/1958, în condițiile în care, în opinia sa, termenul de prescripție este de 5 ani, sens în care s-a apreciat greșit ca fiind prescris dreptul la acțiune pentru perioada 27 octombrie 2010 - 9 martie 2012.

Recurenta susține că termenul de prescripție este cel prevăzut de Codul de procedura fiscală, respectiv de 5 ani, motivat de faptul ca 50% din sumele de recuperat din contractul încheiat cu pârâta, după încasarea lor, sunt virate la bugetul local așa cum rezultă din Hotărârea Consiliului Local nr. 306/2007, sume care se circumscriu Codului de procedură fiscală și care au caracter de venituri bugetare.

Pe fond, în ceea ce privește pretențiile aferente perioadei 9 martie 2012 - decembrie 2013, se apreciază că instanța de apel, în mod nelegal a dispus respingerea apelului ca nefondat, instanța reținând că în speța dedusă judecății raporturile dintre părți sunt guvernate de Contractul nr. x din 27 octombrie 2010, prelungit prin actul adițional nr. x și că, potrivit art. 1270 C. civ. contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante.

Mai susține recurenta, că în analiza sa, instanța de apel nu a luat în considerare faptul că pârâta a cunoscut prevederile Hotărârii Consiliului Local nr. 306/2007, întrucât pe de o parte, hotărârile consiliilor locale sunt acte administrative de autoritate, devenind publice în trei zile de la adoptarea lor, iar pe de altă parte anterior încheierii contractului din prezenta cauză, pârâta avea deja montată rețeaua de susținere cablu telecomunicații pe stâlpii aflați în administrarea SC A. SA.

În acest sens, recurenta consideră că instanța de apel nu a avut în vedere că în cauză este vorba despre bunuri proprietate publică închiriate, respectiv stâlpii ce se afla în administrarea societății reclamante, iar potrivit contractului nr. x din 27 octombrie 2010 încheiat cu pârâta, la cap. IV art. 3 s-a stipulat că "în cazul în care Consiliul de Administrație al SC A. SA și/sau Consiliul Local stabilesc alte tarife pentru utilizarea stâlpilor, SC B. SA se va prezenta la solicitarea SC A. SA, în vederea stabilirii noilor tarife.

În speță, în urma controlului Camerei de Conturi Galați s-a constatat că în contractul încheiat cu pârâta s-a prevăzut un tarif de 3 Euro/stâlp/lunar, față de 7 Euro/stâlp/lunar, cum era prevăzut în Hotărârea Consiliului Local nr. 306/2007, prin Decizia nr. 13 din 20 martie 2014 dispunându-se facturarea diferențelor de tarif, precum și a penalităților de întârziere și recuperarea acestora de către societate, sens în care au fost emise facturile fiscale nr. x din 22 ianuarie 2015 și 90.

Față de aceste aspecte, recurenta solicită instanței de recurs să admită cererea de recurs, să caseze decizia atacată și, în rejudecare să schimbe în tot decizia și să respingă excepția prescripției dreptului la acțiune aferent perioadei 27 octombrie 2010 - 9 martie 2012 și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată și completată cu obligarea intimatei la plata sumei totale de 387.740,36 RON, rezultată în urma expertizei contabile efectuate în prezenta cauză.

Intimata-pârâtă SC B. SA a depus întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la 5 martie 2018, recurenta a solicitat înlăturarea susținerilor acesteia ca nefondate și admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 23 mai 2018, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 6 iunie 2018, recurenta depunând punct de vedere.

Prin încheierea din 28 martie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SA împotriva Deciziei civile nr. 269/A din 8 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă și a acordat termen la data de 23 mai 2019, cu citarea părților.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, constată că recursul recurentei-reclamante SC A. SA este nefondat și va fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În ceea ce privește acest motiv de recurs, este de reținut că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

În raport de cele reținute, Înalta Curte apreciază această critică a fi nefondată, hotărârea fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, recurenta nedezvoltând critici din care să rezulte că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta a făcut o serie de aprecieri referitoare la faptul că instanța de apel, în mod nelegal a dispus respingerea apelului ca nefondat, apreciind că termenul de prescripție aplicabil în speța dedusă judecații este de 3 ani, deși în opinia sa, termenul de prescripție este cel prevăzut de Codul de procedură fiscală, respectiv de 5 ani, motivat de faptul că 50% din sumele de recuperat din contractul încheiat cu pârâta au caracter de venituri bugetare.

Referitor la solicitarea recurentei de respingere a excepției prescripției extinctive invocată de intimată pe considerentul că pretențiile sunt de natură fiscală și ca urmare se prescriu în termen de 5 ani, se constată că este nefondată, întrucât pretențiile nu sunt de natură fiscală, acestea nu rezultă din legea de stabilire a obligațiilor fiscale, ci izvorăsc dintr-un contract încheiat între părți, fapt care determină un caracter civil/comercial al obligațiilor intimatei, care se prescriu în termenul de 3 ani.

Într-o altă critică, subsumată aceluiași motiv de recurs, recurenta susține că instanța de apel nu a luat în considerare faptul că pârâta a cunoscut prevederile Hotărârii Consiliului Local nr. 306/2007, iar potrivit Contractului nr. x din 27 octombrie 2010 încheiat cu pârâta, la cap. IV art. 3 s-a stipulat că "în cazul în care Consiliul de Administrație al SC A. SA și/sau Consiliul Local stabilesc alte tarife pentru utilizarea stâlpilor, SC B. SA se va prezenta la solicitarea SC A. SA, în vederea stabilirii noilor tarife.

Aceste critici susținute de recurentă nu pot fi primite, având în vedere că față de prevederile Contractului nr. x din 27 octombrie 2010, încheiat între părți, nu rezultă că acestea au fost de acord ca tariful stabilit să se modifice în mod unilateral fără acordul Societății B. SA, ci doar că în cazul în care tarifele practicate la nivelul reclamantei sunt modificate de organismele de conducere, urmează ca acest aspect să facă obiectul unor noi negocieri la cererea reclamantei.

Astfel, conform contractului, recurenta avea obligația convențională de a convoca pârâta în vederea negocierii noilor tarife, în cazul în care acestea se modificau, însă după cum se poate observa, în mod unilateral, fără acordul pârâtei și fără notificarea acesteia în sensul modificării contractului, emite facturi fiscale prin care impune un alt preț față de cel stabilit în contract.

În acest context, reține că raporturile dintre părțile sunt guvernate doar de Contractul nr. x din 27 octombrie 2010, încheiat între părți și că implicit cele stabilite prin Hotărârea Consiliului Local nr. 306/2007 nu pot constitui temeiul pretențiilor formulate în prezenta cauză. Faptul că reclamanta SC A. SA urmează ca o parte din prețul perceput în baza Contractului nr. x/2010, să îl verse la bugetul local, nu determină calificarea obligației de plată a intimatei din contractul încheiat ca fiind o obligație bugetară, fiscală.

Totodată, în ceea ce privește Hotărârea Consiliului Local nr. 306/2007, se constată că prin acest act administrativ se stabilesc anumite obligații cu caracter intuituu personae, specifice pentru recurenta SC A. SA, nu pentru intimată, întrucât prin această hotărâre nu sunt stabilite obligații cu caracter general care să incumbe inclusiv intimatei, ci sunt stabilite obligații doar pentru recurentă.

În ceea ce privește cererea privind obligarea intimatei la achitarea penalităților pentru diferențele de tarif, se constată că această pretenție este neîntemeiată, conform principiului accesorium sequitur principale, întrucât dacă sunt neîntemeiate pretențiile care constituie principalul, atunci și pretențiile care constituie accesoriul devin lipsite de temei.

În acest context, se reține că în mod corect, instanța de apel a menținut prin soluția pronunțată admiterea excepției prescripției extinctive pentru pretențiile din perioada 27 octombrie 2010 - 9 martie 2012 ca fiind prescrise din punct de vedere extinctiv, întrucât data la care cererea a fost introdusă este 9 martie 2015, astfel că pretențiile solicitate sunt din punct de vedere extinctiv prescrise, termenul prevăzut pentru formularea cererilor în pretenții raportat la prevederile C. civ. fiind împlinite.

Din această perspectivă, criticile circumscrise prevederilor art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. apar ca neîntemeiate.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SA împotriva Deciziei civile nr. 269/A din 8 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SA împotriva Deciziei civile nr. 269/A din 8 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC B. SA

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 mai 2019.

Procesat de GGC - LM