ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2313/2019

Ședința publică din data de 6 decembrie 2019

Asupra recursului de față;

Din actele dosarului constată următoarele:

I. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galați, secția a II-a civilă sub nr. x/2016*, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B., obligarea acesteia la restituirea sumei de 150.000 Euro, conform art. 1350 C. civ., obligarea pârâtei la plata sumei de 12.000.000 RON, conform art. 1349, art. 1357 și următoarele C. civ., precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 194 din C. proc. civ. și ale art. 1350, 1349 și 1357 din C. civ.

Pârâta S.C. B. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, prin aceasta din urmă solicitând obligarea reclamantei la plata datoriei de 361.928 RON (echivalentul sumei de 80.000 Euro, calculată la cursul de schimb din data de 10.04.2017), precum și la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 16 mai 2017, reclamanta-pârâtă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare față de cererea reconvențională, solicitând respingerea cererii reconvenționale și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată

În drept, întâmpinarea s-a întemeiat pe dispozițiile art. 205 și 453 din C. proc. civ. și pe cele ale art. 1350 și 1556 din C. civ.

Prin sentința civilă nr. 161 din data de 31 octombrie 2017, Tribunalul Galați, secția a II-a civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu S.C. B. și a obligat pârâta S.C. B. la plata către S.C. A. S.R.L. a sumei de 150.000 Euro.

A respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. de obligare a pârâtei S.C. B. la plata sumei de 12.000.000 RON.

A respins, ca nefondată, cererea reconvențională formulată de pârâta S.C. B..

A obligat pârâta S.C. B. la plata către S.C. A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată, constând în următoarele sume: 7.144,71 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă pretențiilor admise, și 84.700 RON, reprezentând onorariu avocațial redus.

II. Împotriva sentinței civile anterior menționate au declarat apel, atât reclamanta cât și pârâta.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată, cu consecința obligării pârâtei S.C. B. la plata sumei de 12.000.000 RON, conform art. 1349, 1357 și următoarele C. civ., precum și la plata în integralitate a cheltuielilor de judecată efectuate la fond.

În apelul său, pârâta S.C. B. a criticat atât sentința, cât și încheierile din 29 iunie 2017 și din 15 septembrie 2017 pronunțate de instanța de fond.

Fiecare apelantă a solicitat, prin întâmpinare, respingerea apelului declarat de partea adversă.

Prin decizia civilă nr. 57/A din data de 4 aprilie 2018, Curtea de Apel Galați, secția I Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. Galați împotriva sentinței civile nr. 161 din data de 31 octombrie 2017 a Tribunalului Galați.

Totodată, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta B. împotriva încheierilor de ședință din 29 iunie 2017 și din 15 septembrie 2017 precum și împotriva sentinței civile anterior menționate, pronunțate de Tribunalul Galați în dosarul nr. x/2016.

III. Împotriva deciziei nr. 57/A din 10 aprilie 2018 a Curții de Apel Galați, secția I Civilă au formulat recurs, atât recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., cât și recurenta-pârâtă B..

A criticat decizia recurată pentru faptul că a reținut, în mod eronat, că suma de 12.000.000 RON a fost solicitată cu titlu de prejudiciu moral, contrar precizărilor exprese ale recurentei-reclamante din ședința publică din data de 21 martie 2018, în sensul că suma solicitată reprezintă prejudiciu material.

Astfel, recurenta-reclamantă a considerat că, pornind de la premise eronate, în baza unui raționament greșit, instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată confundând natura prejudiciului solicitat.

A susținut că, din conținutul cererii de chemare în judecată, rezultă că suma solicitată reprezintă prejudiciu material suferit de S.C. A. S.R.L., iar probele din dosar confirmă pierderile materiale suferite de societate (adresele partenerilor comerciali, contract credit cu clauze exprese referitoare la cererea de insolvență, comunicare excludere de la procedura de achiziție publică, etc).

A menționat că prejudiciul invocat este unul material, astfel cum reiese din înscrisuri (cererea de chemare în judecată la care s-au anexat înscrisuri privind anulări/reduceri linii credit, sistări livrare marfă, etc; răspuns la întâmpinare, note de ședință din 15 septembrie 2017 - 11 octombrie 2017, concluzii scrise și tabel de probe), dar și din cele susținute oral, în fața instanței (conform înregistrării de ședință din data de 15 septembrie 2017), astfel că, în baza rolului activ al judecătorului și în baza efectului devolutiv al apelului, instanța era obligată să reia judecata fondului și să analizeze toate înscrisurile aflate la dosarul cauzei, prin care ar fi constatat, fără echivoc, existența pierderilor materiale.

Consideră recurenta-reclamantă că, dând o calificare greșită prejudiciului, instanța a analizat probele în mod eronat, prin raportare la caracterul "moral" al prejudiciului de imagine adus S.C. A. S.R.L., nefăcând nicio referire la raportul de expertiză contabilă extrajudiciară depus în apel de către recurenta-reclamantă (raport care se referă la prejudiciul material), în timp ce valoarea probatorie a înscrisurilor depuse a fost de confirmare a prejudiciului material suferit, nu aceea a dovedirii afectării imaginii recurentei-reclamante, în cauză fiind în discuție dezechilibrul financiar produs societății prin introducerea cererii de deschidere a procedurii insolvenței.

Recurenta-reclamantă a considerat că, în raport cu împrejurarea că instanța de control judiciar a pornit de la premise eronate, interpretarea probelor a fost de asemenea eronată, iar anumite probe au fost nevalorificate, astfel că nu a putut fi exercitat controlul judiciar, soluția pronunțată fiind nelegală.

O primă critică vizează faptul că instanța de apel a respins excepția invocată de S.C. B. privind necompetența generală a instanțelor de judecată, fiind astfel încălcate prevederile art. 1266 C. civ. și ale art. 550 și 553 din C. proc. civ. privind condițiile și efectele clauzei compromisorii.

Astfel, recurenta-pârâtă a susținut că, prin respingerea excepției anterior menționate, instanța de apel a încălcat voința reală a părților de a rezolva disputele în cadrul arbitrajului, pronunțând hotărârea atacată cu încălcarea prevederilor art. 1266 C. civ. privind interpretarea înțelegerii dintre părți după voința concordantă a acestora, conform căreia disputele dintre părți urmau a se soluționa de către tribunalul arbitral.

Recurenta-pârâtă s-a referit la textul art. 20 al Actului adițional nr. x/2012 (care modifică Contractul-cadru din 2011), precizând că acesta exprimă, fără urmă de îndoială, voința internă a părților, în sensul că prevederile Contractului-cadru urmau să prevaleze față de prevederile oricăror contracte viitoare, în speță, față de prevederile Acordului de asociere nr. 6192/2012.

Apreciind că instanța de apel a omis, în totalitate, să analizeze Actul adițional nr. x/2012, a susținut că nu au suport argumentele din cuprinsul deciziei recurate, în sensul că acest act adițional nu ar prevala față de Acordul de asociere nr. 6192/2012, câtă vreme o asemenea mențiune expresă există în textul art. 20 din Actul adițional nr. x/2012 la Contractul-cadru/2011.

Recurenta-pârâtă a considerat că prevederea contractuală menționată se extinde, în mod evident, asupra clauzei de jurisdicție a Contractului-cadru/2011, astfel că aceasta prevalează față de clauza de jurisdicție din Acordul de asociere nr. 6192/2012 ce stabilește competența de soluționare a litigiilor în favoarea instanțelor de judecată, întrucât textul art. 20 din Actului adițional nr. x/2012 prevede că disputele apărute între părți vor fi soluționate prin arbitraj.

În același sens, recurenta-pârâtă a considerat că instanța de apel a greșit atunci când nu a analizat conținutul clauzei compromisorii și al Actului adițional nr. x/2012 la Contractul-cadru/2011, din conținutul acestuia din urmă rezultând că părțile au înțeles să mențină clauza compromisorie.

Reiterând argumentele prezentate în cadrul fazei de apel, referitoare la legalitatea clauzei compromisorii, despre care a precizat că au fost omise de la analiza instanței de apel, a arătat că acestea conduc către necompetența generală a instanțelor de judecată în soluționarea litigiului de față, potrivit prevederilor art. 550 și 553 din C. proc. civ.

În consecință, în baza criticii anterior prezentate, a solicitat admiterea recursului și declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Arbiraj Internațional de pe lângă Camera Internațională de Comerț Paris, în temeiul dispozițiilor art. 554 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ.,

O a doua critică, subsumată dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., s-a referit la greșita respingere de către instanța de apel a excepției lipsei de interes a recurentei-reclamante S.C. A. S.R.L. în promovarea acțiunii și, de asemenea, a excepției lipsei de obiect a acțiunii promovate de recurenta-reclamantă, fiind încălcate dispozițiile art. 1182 C. civ., față de încheierea între părți a unui contract de tranzacție, prin care recurenta-reclamantă a renunțat la toate pretențiile sale față de S.C. B., în schimbul plății de către cea din urmă menționată a sumei de 46.000 RON.

Recurenta-pârâtă a precizat că instanța de apel a respins excepțiile invocate de S.C. B., reținând, în esență, că nu s-a dovedit intenția părților de a tranzacționa, apreciind recurenta-pârâtă că această soluție nu are în vedere acceptarea tacită de către recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a ofertei de a tranzacționa transmisă pe email de către recurenta-pârâtă.

În legătură cu această critică, recurenta-pârâtă a precizat că a încercat, inițial, să valorifice creanța sa împotriva recurentei-reclamante (ultimele două tranșe din plățile menționate în Capitolul 3 din Actul adițional nr. x/2013), printr-o cerere de deschidere a procedurii insolvenței față de recurenta-reclamantă. Ulterior, recurenta-pârâtă S.C. B. a renunțat la această cerere, acceptând să achite către S.C. A. S.R.L. cheltuielile de judecată aferente procesului, respectiv suma de 46.000 RON stabilită prin sentința nr. 841/2015).

A considerat că renunțarea de către S.C. B. la cererea de deschidere a procedurii insolvenței față de recurenta-reclamantă și acceptarea, de către aceasta din urmă, a plății sumei 46.000 RON, reprezintă dovada acordului părților de a stinge pretențiile S.C. A. S.R.L. împotriva S.C. B. rezultând din colaborarea părților.

Cu toate acestea, cererea de chemare în judecată introductivă, înregistrată de către recurenta-reclamantă pe rolul instanței de fond la data de 21 octombrie 2016, se referă tocmai la drepturile stinse sau recunoscute prin tranzacția menționată anterior, respectiv la suma de 150.000 EUR, reprezentând primele două tranșe din plățile menționate în Capitolul 3 din Actul adițional nr. x/2013.

Ca atare, în raport cu dispozițiile art. 32 și 33 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a apreciat că în prezenta cauză, S.C. A. S.R.L. nu justifică un interes actual, care să corespundă unui drept actual, efectul încheierii tranzacției, potrivit art. 2267 din C. civ., constând în stingerea drepturilor părților din tranzacție, prin concesii și renunțări reciproce.

A făcut trimitere la corespondența transmisă de S.C. B. către S.C. A. S.R.L. la data de 12 februarie 2016 și, respectiv, la data de 19 februarie 2016, prin care recurenta-pârâtă a confirmat plata sumei de de 46.000 RON către S.C. A. S.R.L prin Ordinul de plată din data de 19 februarie 2015, recurenta-pârâtă menționând, totodată, că:

"aceasta este efectuată în considerarea tranzacționării și stingerii tuturor pretențiilor și acțiunilor trecute, prezente și viitoare, directe și indirecte, rezultând în prezent sau la orice moment în viitor împotriva S.C. B. în legătură cu extinderea și reabilitarea sistemelor de apă și apă uzată în Tecuci și Târgu Bujor, inclusiv reabilitarea puțurilor Galați".

Or, acceptarea acestei plăți efectuate de către recurenta-pârâtă echivalează, în opinia acesteia, cu acceptarea tacită a tranzacției oferite și stingerea, astfel, a pretențiilor S.C. A. S.R.L. față de S.C. B..

Concluzionând sub acest aspect, recurenta-pârâtă a considerat că instanța de apel a aplicat în mod greșit regulile în materia încheierii contractului de tranzacție, întrucât, prin acceptarea tacită de către S.C. A. S.R.L. a ofertei din corespondența adresată de recurenta-pârâtă, acțiunea acesteia în justiție este lipsită de interes și de obiect.

O a treia critică a recurentei-pârâte, întemeiată tot pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se referă la faptul că instanța de apel a respins motivul de apel al S.C. B. privind modul în care a fost soluționat primul capăt al cererii introductive formulate de S.C. A. S.R.L și cererea reconvențională formulată de recurenta-pârâtă, fiind încălcate prevederile art. 1350, 1357 și 2538 din C. civ., coroborate cu cele ale art. 350 din C. proc. civ. privind îndeplinirea obligațiilor contractuale ale recurentei-pârâte, precum și prevederile art. 1341 din C. civ. privind condițiile plății nedatorate.

Recurenta-pârâtă a arătat, în acest sens, că instanța de apel, în mod greșit, nu a luat în considerare limitarea drastică a obligațiilor S.C. B. (0,5% din proiect), ca urmare a încheierii, la presiunea S.C. A. S.R.L, a Actului adițional nr. x/2013 la Acordul de asociere nr. 6192/2012, precum și efectele plății voluntare a facturilor nr. x/2014 și nr. y/2014 de către S.C. A. S.R.L.

În legătură cu aceste facturi, recurenta-pârâtă a precizat că acestea au fost achitate de către recurenta-reclamantă fără nici un fel de rezerve sau obiectiuni cu privire la serviciile facturate, ceea ce vine în contradicție cu argumentele instanței de apel, care a reținut că:

"reclamanta a contestat acest lucru și a cerut pârâtei să îi prezinte documentele justificative", recurenta-pârâtă arătând că la data de 29 aprilie 2015, adică la mai mult de un an după emiterea facturilor (28 martie 2014) și la șase luni după plata facturii nr. x/2014 (18 decembrie 2014), recurenta-reclamantă ar fi emis Notificarea nr. x/2015 prin care a anunțat S.C. B. că renunță la mandatul acordat acesteia prin Acordul de asociere nr. 6192/2012, fără a face nicio mențiune cu privire la facturile nr. x/2014 și y/2014 și fără a contesta serviciile prestate de S.C. B..

A făcut trimitere la doctrina în materie, în raport cu dispozițiile art. 2538 alin. (1) și 2538 alin. (2) C. civ.

Recurenta-pârâtă a invocat și greșita interpretare de către instanța de apel a recunoașterii de către S.C. A. S.R.L., în cadrul corespondenței purtate între părți, a prestării de către S.C. B. a serviciilor aferente facturilor nr. x/2015 și y/2015.

Cu privire la acest argument, recurenta-pârâtă a precizat următoarele:

- ca o confirmare a recunoașterii îndeplinirii de către recurenta-pârâtă a tuturor obligațiilor contractuale, astfel cum au fost modificate prin Actul adițional nr. x/2013 la Acordul de asociere nr. 6192/2012 (0,5% din proiect), recurenta-reclamantă nu s-a rezumat doar la recunoașterea facturilor nr. x/2014 și y/2014, ci a recunoscut, în scris, executarea serviciilor aferente facturilor nr. x/2015 și y/2015 emise de S.C. B., dar neachitate de S.C. A. S.R.L.;

- ca urmare a solicitării recurentei-pârâte transmise cu privire la achitarea facturilor nr. x/2015 și y/2015 (prin emailul din data de 13 februarie 2015), la data de 16 februarie 2015, S.C. A. S.R.L. a recunoscut, prin corespondența dintre părți, că datorează sumele de bani reclamate de S.C. B., solicitând acordarea unor termene de plată, ca urmare a unei lipse de lichidități;

- S.C. A. S.R.L. a recunoscut expres îndeplinirea obligațiilor contractuale ale S.C. B., sens în care a solicitat, în mod repetat, acordarea unor termene de plată pentru achitarea acestor ultime facturi, ca urmare a unei lipse generale de lichidități a recurentei-reclamante ori a problemelor specifice întâmpinate de către recurenta-reclamantă în primirea plăților de la Beneficiar.

O a patra critică formulată de recurenta-pârâtă se referă la greșita apreciere a probelor administrate de către instanța de apel, cu consecința că aceasta a reținut, în mod eronat, că S.C. B. nu a probat executarea obligațiilor sale, sens în care recurenta-pârâtă a invocat înscrisurile doveditoare depuse la dosar, declarația extrajudiciară a martorului propus (a cărui audiere a fost respinsă de instanță) și modalitatea de comunicare dintre părți.

Totodată, recurenta-pârâtă a susținut că în mod eronat a apreciat instanța de apel că simplele afirmații ale recurentei-reclamante conduc la răsturnarea sarcinii probei.

Recurenta-pârâtă a criticat decizia atacată și sub un al cincilea aspect, în sensul că, instanța de apel a menținut soluția dată de prima instanță asupra primului capăt al cererii formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L., cu aplicarea greșită în speță a regulilor plății nedatorate, prevăzute de textul art. 1341 C. civ., în condițiile în care această prevedere legală nu a fost indicată de către recurenta-reclamantă în cererea sa de chemare în judecată.

Astfel, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a depășit limitele învestirii sale și, mai mult, nici nu a analizat dacă sunt îndeplinite cerințele plății nedatorate, limitându-se, în mod superficial, la a constata incidența acestei instituții.

În baza celor anterior evocate, recurenta-pârâtă a formulat o critică referitoare la greșita aplicare, de către instanța de apel, a dispozițiilor legale prevăzute de art. 1357 alin. (1) din C. civ., ce reglementează condițiile răspunderii civile contractuale, fapt ce ar impune casarea deciziei recurate.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă a considerat că, în mod greșit a reținut instanța de apel, în pronunțarea soluției de respingere a cererii reconvenționale, că în cauză sunt îndeplinite cerințele excepției de neexecutare a contractului, cu toate că instanța de fond a omis să analize notificările depuse în acest sens la dosar și modul de înregistrare în contabilitatea recurentei-reclamante a facturilor nr. x/2015 și y/2015.

Ultima critică invocată de recurenta-pârâtă, circumscrisă dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se referă la faptul că, în mod greșit a respins instanța de apel motivul de apel formulat de S.C. B. cu privire la acordarea de cheltuieli de judecată către S.C. A. S.R.L. în primul ciclu procesual, fiind încălcate prevederile art. 451 și 453 din C. proc. civ.

În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a reluat motivarea instanței de fond în legătură cu cheltuielile de judecată acordate recurentei-reclamante la fond, fără a analiza criticile recurentei-pârâte formulate în apel, astfel că, în cauză se impune cenzurarea cheltuielilor de judecată acordate S.C. A. S.R.L.

Totodată, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de fond a încălcat și practica Curții Europene a Drepturilor Omului, prin insuficienta reducere a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat.

Astfel, a precizat că, deși instanța de apel a făcut referire la criteriile stabilite prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privind evaluarea onorariilor avocațiale (realitatea, necesitatea, caracterul rezonabil al onorariului), aceasta a realizat o aplicare incorectă a acestor criterii, prin decizia recurată fiind menținută reducerea onorariul apărătorului S.C. A. S.R.L. în cuantum de 169.400 RON, la suma de 84,700 RON, în condițiile în care S.C. A. S.R.L. nu a făcut dovada realității, necesității și caracterului rezonabil al onorariului plătit apărătorului său.

În cadrul aceleași critici, recurenta-pârâtă a susținut și faptul că în mod eronat a reținut instanța de fond culpa procesuală a S.C. B., motiv pentru care se impune respingerea în totalitate a cheltuielilor de judecată acordate recurentei-reclamante.

Totodată, recurenta-pârâtă reproșează instanței de fond că a omis să reducă cheltuielile de judecată acordate S.C. A. S.R.L. proporțional cu pretențiile admise, potrivit art. 453 alin. (2) din C. proc. civ.

IV. Ambele recurente au formulat, fiecare, întâmpinare și răspuns la întâmpinare.

Recurenta-reclamantă a solicitat, în întâmpinarea formulată cu privire la recursul părții adverse, respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, în timp ce recurenta-pârâtă a solicitat, în principal, anularea căii de atac formulate de recurenta-reclamantă.

Tot prin întâmpinare, într-un prim subsidiar, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca lipsit de interes și, într-un al doilea subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Criticile și apărările invocate de părți au fost menținute prin răspunsurile pe care fiecare dintre acestea le-a formulat cu privire la întâmpinările depuse de partea adversă.

În cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor concluzionând că recursurile sunt admisibile, sunt legal timbrate și au fost declarate în termenul legal.

Totodată, magistratul-asistent raportor a considerat că dezvoltarea criticilor formulate de recurente permit exercitarea controlului de legalitate din perspectiva motivelor de casare invocate.

Prin încheierea din data de 19 octombrie 2018, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 7 iunie 2019, Înalta Curte a respins excepțiile nulității și lipsei de interes a recursului formulat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L, a admis în principiu recursurile formulate în cauză și a fixat termen pentru soluționarea acestora la data de 6 decembrie 2019, în ședință publică.

V. Analizând recursurile formulate, în conformitate cu dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție le va respinge, ca nefiind fondate, pentru următoarele considerente:

Prezentul litigiu, aflat în faza procesuală a recursului, are ca obiect acțiunea în pretenții introdusă pe rolul instanțelor judecătorești de către recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. (denumită în continuare "A."), în contradictoriu cu recurenta-pârâtă S.C. B. (denumită în continuare "B."), având ca temei, pe de o parte, răspunderea civilă contractuală, în raport cu dispozițiile art. 1350 C. civ. (în ceea ce privește cererea de obligarea a recurentei-pârâte la restituirea sumei de 150.000 Euro) și, pe de altă parte, răspunderea civilă delictuală, conform prevederilor art. 1349, art. 1357 și următoarele C. civ., (în privința cererii de obligare a recurentei-pârâte la plata sumei de 12.000.000 RON).

Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă a solicitat obligarea recurentei-pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La rândul său, la data de 13 aprilie 2017, recurenta-pârâtă B. a introdus pe rolul primei instanțe, în temeiul art. 209 din C. proc. civ., cerere reconvențională întemeiată pe dispozițiile referitoare la răspunderea civilă contractuală, solicitând obligarea recurentei-reclamante la plata datoriei de 361.928 RON (echivalentul sumei de 80.000 Euro, calculată la cursul de schimb din data de 10.04.2017), precum și la plata cheltuielilor de judecată.

S-a reținut de către instanța de apel, că la data de 19 decembrie 2011, recurenta-reclamantă, recurenta-pârâtă și societatea C. au încheiat un Contract-cadru (denumit în continuare "Contractul-cadru din 2011") prin care părțile au convenit să coopereze în vederea pregătirii unei oferte și a documentației tehnice în scopul participării la procedura de achiziție publică privind lucrările de apă și canalizare în regiunea Galați, organizată de autoritatea contractantă - S.C. Apă Canal Galați S.A.

Ulterior, la data de 5 noiembrie 2012, a fost formată asocierea A. (Lider) - B., prin Acordul de asociere nr. 6192 încheiat între A., B. și C. (denumit în continuare "Acordul de asociere"), în vederea participării la o procedură de achiziție publică concretizată prin semnarea, la data de 4 noiembrie 2013, a Acordului contractual nr. x privind proiectul "Extinderea și reabilitarea sistemelor de apă și canalizare în Tecuci și Târgu Bujor, inclusiv reabilitarea puțurilor Galați", semnat cu societatea Apă Canal S.A. Galați, în cadrul căreia asocierea menționată, în calitate de Antreprenor, s-a obligat la executarea lucrărilor ce reprezentau obiectul acestui Acord.

Obligațiile B. în cadrul asocierii rezultă din Actul adițional nr. x la Acordul de asociere, semnat între părțile anterior menționate și constau în furnizarea a 9 (nouă) categorii de servicii: Construcții (Diagrama de responsabilități); Controlul materialelor în șantier (Stocuri, Pierderi și Reconciliere stocuri, Controlul pierderilor, Controlul gestiunii); Utilaje și echipamente (Necapitalizate); Managementul forței de muncă (Sistemul de alocare și transfer),;Control proiectare (Analiză proiect, Clarificări tehnice); Management comercial (Proceduri de control a documentelor, Controlul variațiilor, Actualizarea trimestrială a prognozei, Gestiunea plăților către subcontractori, Verificarea aplicațiilor de plată, Verificarea procesului de achiziții a materialelor, Selectarea subcontractorilor/construcții); Planificare (Programe și monitorizare, Planul de control al calității, Planul de mediu); Audit și neconformități (Controlul neconformităților, Audit); Analiza de management (Monitorizarea permanentă a managementului proiectului).

În schimbul acestor servicii, A. trebuia să achite către B. suma totală de 230.000 Euro, în 4 tranșe, pentru care, cea din urmă menționată a emis patru facturi.

Primele două facturi, în valoare totală de 150.000 Euro au fost achitate de recurenta-reclamantă la data de 6 mai 2014, respectiv 18 decembrie 2014, deși lipseau documentele care să ateste prestarea serviciilor de către pârâtă, iar celelalte două facturi emise pentru diferența de 80.000 Euro (x și y din data de 16 ianuarie 2015) nu au fost achitate de către recurenta-reclamantă, întrucât, la data de 29 mai 2015, A. a notificat B. refuzul său de plată, motivat de împrejurarea că B. nu-și executase obligațiile contractuale sau nu dovedise executarea acestora.

Ulterior, prin adresa din 9 noiembrie 2015, A. a comunicat B. că-i returnează toate cele 4 facturi pentru a fi anulate.

S-a mai reținut că B. nu a probat executarea obligațiilor nici la fond, nici în cadrul apelului:

"Principala linie de apărare a pârâtei a fost aceea că, prin faptul că reclamanta a achitat primele două facturi, nr. x/2014 și nr. y/2014, care au constituit prima parte a prețului serviciilor prestate de B., și prin faptul că a acceptat, inițial, la plată și facturile ulterioare, nr. 22/2015 și nr. 23/2015, aceasta a confirmat implicit obligația sa de plată născută în virtutea Contractului-cadru/2011 și a Acordului de asociere nr. 6192/2012 și a recunoscut datoria în cuantum de 230.000 Euro, această recunoaștere constituind o manifestare fără echivoc cu privire la existența dreptului B. de a primi suma de 80.000 Euro și, corelativ, a obligației reclamantei de a plăti suma de 80.000 Euro, precum și cu privire la netemeinicia pretențiilor reclamantei de a-i fi restituită suma de 150.000 Euro.

Această apărare a fost în mod corect înlăturată de către prima instanță, plata parțială a facturilor, efectuată de către reclamantă, neechivalând cu recunoașterea de către A. a executării obligațiilor asumate de B.. Totodată, plata astfel efectuată nu o exonerează pe pârâtă de obligația de a dovedi executarea obligațiilor asumate în condițiile în care reclamanta a contestat acest lucru și a cerut în repetate rânduri pârâtei să îi prezinte documentele justificative. (...) Obligației de plată asumată de reclamantă prin acordul de asociere îi corespunde obligația corelativă a pârâtei de a presta serviciile descrise în contract, ceea ce înseamnă că, neefectuarea serviciilor o exonerează pe reclamantă de obligația de plată.

Pârâta nu a putut dovedi, nici anterior introducerii cererii de chemare în judecată de către reclamantă și nici pe parcursul prezentului proces, efectuarea serviciilor, or, în lipsa acestor dovezi, singura concluzie ce se impune este aceea că pârâta nu și-a executat obligațiile contractuale, astfel că pretențiile sale față de reclamantă sunt lipsite de fundament, în timp ce pretențiile reclamantei constând în restituirea sumei de 150.000 Euro sunt întemeiate, ele reprezentând o plată pe care reclamanta a efectuat-o deși nu era datorată.".

Tot astfel, instanța de apel reține:

"concluzia a fost că reclamanta a plătit niște servicii care, în realitate, nu au fost prestate (sau, cel puțin, nu s-a probat că au fost prestate), astfel că este îndreptățită să i se restituie sumele achitate în baza celor două facturi cu nr. x din 2014."

În cadrul dosarului nr. x/2015 înregistrat la data de 25 august 2015 pe rolul Tribunalului Galați, B. a formulat cerere de deschidere a procedurii insolvenței față de A., invocând aceeași creanță solicitată în cadrul cererii reconvenționale din prezentul dosar, iar prin sentinta civila nr. 841 pronunțată la data de 24 noiembrie 2015, definitivă prin nerecurare, Tribunalul Galați a luat act de cererea B. de renunțare la judecată, formulată la data de 4 octombrie 2015 și a obligat-o pe aceasta, totodată, la plata sumei de 46.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către A..

Prin e-mail-ul din data de 19 februarie 2016, adresat A., B. a confirmat plata, prin ordinul de plată din aceeași dată, a sumei de 46.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată conform sentinței anterior menționate, B. menționând, totodată, că plata a fost efectuată în considerarea tranzacționării si stingerii tuturor pretențiilor si acțiunilor trecute, prezente si viitoare, directe si indirecte, rezultând, în prezent sau la orice moment în viitor, împotriva B. în legătură cu extinderea si reabilitarea sistemelor de apă si apă uzată în Tecuci si Târgu Bujor, inclusiv reabilitarea puțurilor Galați.

Asupra recursului formulat de recurenta reclamantă A.:

Recurenta-reclamantă a criticat decizia recurată prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a reținut, în mod eronat, că suma de 12.000.000 RON a fost solicitată cu titlu de prejudiciu moral, contrar precizărilor exprese ale recurentei-reclamante din ședința publică din data de 21 martie 2018, în sensul că suma solicitată reprezintă, în realitate, prejudiciu material.

Se arată că motivarea instanței de apel a pornit, astfel, de la o premisă eronată, fiind rezultatul unui raționament greșit, întrucât instanța a confundat natura prejudiciului solicitat.

Recurenta-reclamantă a mai susținut faptul că din conținutul cererii de chemare în judecată rezultă că suma solicitată reprezintă prejudiciu material suferit de A., dovedit cu înscrisurile depuse odată cu cererea, iar probele din dosar confirmă pierderile materiale suferite de societate.

În opinia recurentei-reclamante, în mod greșit a procedat instanța de apel neanalizând raportul de expertiză contabilă extrajudiciară depus în apel de către recurenta-reclamantă, iar înscrisurile depuse în dovedire au vizat prejudiciul material suferit de aceasta, nu afectarea imaginii recurentei-reclamante în raport cu introducerea cererii de deschidere a procedurii insolvenței de către recurenta-pârâtă.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că, prin cererea de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a solicitat instanței să dispună, în temeiul prevederilor referitoare la răspunderea civilă delictuală, obligarea recurentei-pârâte la plata prejudiciului moral de 12.000.000 RON, prag valoric minim, în legătură cu fapta recurentei-pârâte de a introduce o cerere de deschidere a procedurii insolvenței față de recurenta-reclamantă, considerată a fi o faptă ilicită.

Împrejurarea că recurenta-reclamantă a invocat un prejudiciu moral rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, în cadrul căreia recurenta-reclamantă precizează că, deși jurisprudența și literatura de specialitate arată că nu se pot administra probe materiale pentru dovedirea cuantumului daunelor morale, acest lucru nu este exclus.

Totodată, recurenta-reclamantă precizează că probează prejudiciul moral suferit cu înscrisurile anexate cererii de chemare în judecată, din care rezultă reducerea ori anularea limitelor de creditare acordate de furnizori și împrejurarea că A. a fost nevoită să apeleze la alte resurse financiare (credite bancare), pentru a putea funcționa în condiții similare celor anterioare introducerii acțiunii pârâtei și pentru a duce la îndeplinire contractele existente, asumate față de terți.

Fără a proceda la modificarea cererii de chemare în judecată, în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 204 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a depus în fața primei instanțe, la 15 septembrie 2017 și, respectiv, la 18 septembrie 2017, note scrise în care invocă, distinct de prejudiciul moral, și existența unui prejudiciu material, în dovedirea căruia a făcut trimitere la aceleași înscrisuri inițial invocate în susținerea existenței prejudiciului moral .

Ulterior, recurenta-reclamantă a revenit asupra solicitării privind prejudiciul material, solicitând, din nou, analizarea de către prima instanță a prejudiciului moral, în raport cu înscrisurile alăturate cererii, pentru ca, la dezbaterile pe fondul cauzei, să menționeze că "s-a apreciat suma de 12.000.000 RON ca fiind un prag valoric minim, fiind vorba despre un prejudiciu moral, de imagine", solicitând, deopotrivă, și un prejudiciu material, în baza acelorași înscrisuri (încheiere amânare pronunțare din data 15 septembrie 2017 - fila x, verso, vol. IV dosar fond).

Cu ocazia apelului declarat împotriva sentinței pronunțate de prima instanță, în cadrul căruia a criticat sentința apelată din perspectiva constatării primei instanțe că prejudiciul moral nu poate fi acordat, recurenta-reclamantă a perpetuat neclaritatea cererii formulate și starea de ambiguitate anterior evocată.

Astfel, prin apelul formulat, recurenta-reclamantă a arătat că, instanța în mod eronat, a interpretat că a solicitat o compensație bănească pentru prejudiciul moral, motivând că acesta nu poate fi acordat unei persoane juridice, deși, ceea ce a solicitat recurenta-reclamantă a fost recunoașterea imaginii afectate, societatea fiind prejudiciată moral .

Ulterior, în cadrul dezbaterilor din apel, consemnate în încheierea din 21 martie 2018, recurenta-reclamantă a precizat că a solicitat cele 12 milioane drept prejudiciu material și prin aceea că s-a invocat prejudiciul moral, s-a referit doar la recunoașterea afectării imaginii.

Astfel, în considerarea criticii formulate în apel de către A., care a vizat tocmai constatarea instanței de fond în sensul că prejudiciul moral nu poate fi acordat în speță persoanei juridice, în raport cu caracterul ambiguu al petitului din cererea de chemare în judecată referitor la obligarea recurentei-pârâte la plata prejudiciului, în temeiul dispozițiilor art. 1349, 1357 și următoarele din C. civ., reținând precizarea recurentei-reclamante, în sensul că prejudiciul solicitat are ca izvor afectarea imaginii A. prin introducerea de către pârâtă a cererii de deschidere a procedurii insolvenței, instanța de apel, procedând la calificarea naturii juridice a prejudiciului solicitat, a analizat cererea recurentei-reclamante prin prisma dispozițiilor de drept material incidente, deopotrivă, ambelor categorii de prejudicii, în raport cu ansamblul probator indicat de recurenta-reclamantă în susținerea petitului și față de același fapt presupus ilicit, anume cel al introducerii cererii de deschidere a procedurii insolvenței.

În acest mod, instanța de apel a constatat că, în cauză nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, în raport cu probatoriul indicat de recurenta-reclamantă, lipsind fapta ilicită, dar și celelalte elemente prevăzute de textul art. 1357 C. civ.

În plus, se reține că, prealabil analizei sale asupra elementelor răspunderii civile delictuale, instanța de apel a reținut că:

"pentru încălcarea drepturilor nepatrimoniale, persoana juridică poate pretinde despăgubiri, materiale sau morale, precum și alte mijloace de reparare a prejudiciului și poate să utilizeze mijloacele de apărare a drepturilor personalității".

Curtea de Apel a apreciat că introducerea de către recurenta-pârâtă a cererii de deschidere a procedurii insolvenței cu privire la recurenta-reclamantă nu poate fi considerată o faptă ilicită, de natură a atrage răspunderea delictuală a acesteia, nefiind îndeplinite în cauză nici celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale.

Analizând prejudiciul, condiție a răspunderii civile delictuale, Curtea de Apel a reținut că nu există dovezi ale existenței acestuia.

Astfel, instanța de apel a arătat, în esență, că respingerea ofertei recurentei-reclamante în cadrul procedurii de achiziții publice nu a avut nicio legătură cu cererea pârâtei de deschidere a procedurii insolvenței câtă vreme, la data la care oferta a fost respinsă, cererea de deschidere a procedurii insolvenței vizând-o pe recurenta-reclamantă era deja soluționată, aceasta neproducând niciun efect juridic ca urmare a renunțării recurentei-pârâte la judecarea ei.

A reținut că nu se poate stabili o legătură între acțiunea recurentei-pârâte și mențiunile din raportul de credit întocmit de D. S.R.RL. (în condițiile în care raportul respectiv a avut în vedere situația A. din ultimii trei ani, 2012-2015) și că, nici relația recurentei-reclamante cu ceilalți parteneri de afaceri nu a avut de suferit ca urmare a introducerii cererii de deschidere a procedurii insolvenței, recurenta-reclamantă nefăcând dovada faptului că vreunul dintre aceștia ar fi refuzat să mai continue raporturile contractuale din pricina presupusei imagini deteriorate a acesteia.

În concluzie, nu se poate susține că instanța de apel a pornit de la premise eronate în analiza realizată, deoarece, din considerentele hotărârii atacate rezultă că, deși cererea de daune pentru afectarea imaginii recurentei-reclamante a fost calificată ca o solicitare a unui prejudiciu moral, ambele tipuri de prejudiciu au același fundament juridic, reprezentat de angajarea răspunderii civile delictuale - conform dispozițiilor art. 1349 și 1357 alin. (1) C. civ. - și, totodată, ambele presupun existența a patru condiții cumulative: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile, condiții ce au fost analizate în detaliu de către instanța de apel.

În raport cu aceste aspecte, Înalta Curte apreciază ca nefondată critica referitoare la nemotivarea hotărârii sau motivarea sa contradictorie, nefiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Cât privește susținerile formulate de recurenta-reclamantă în cadrul criticii analizate, referitoare la greșita apreciere a probelor administrate de către instanța de apel, Înalta Curte constată că astfel de aspecte nu pot fi analizate în faza recursului, deoarece vizează temeinicia hotărârii, iar nu legalitatea acesteia.

În ceea ce privește recursul formulat de recurenta-pârâtă B.:

2.1. Motivul de recurs referitor la greșita respingere, de către instanța de apel, a excepției invocate de B. privind necompetenta generală a instanțelor de judecată, deși subsumat de către recurenta-pârâtă temeiului juridic prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., va fi analizat de către instanța de recurs din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât, ceea ce se invocă în susținerea criticii se încadrează, în realitate, într-o presupusă încălcare a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității hotărârii recurate.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată ca nefiind fondată critica recurentei-pârâte referitoare la greșita soluționare de către instanța de apel a excepției de necompetență a instanțelor de judecată.

Din analiza actelor la care face referire recurenta-pârâtă, se constată că înțelegerea inițială a părților din Contractul-cadru din 2011 privind competența arbitrajului internațional în soluționarea litigiilor izvorâte din viitorul Acord de asociere (denumit "Acordul final" - dosar fond), este cuprinsă în art. 10 din acest contract-cadru:

"orice dispută intervenită în legătură cu prezenta Asociere și/sau cu Acordul Final va fi soluționată prin arbitraj internațional, conform Regulilor de Arbitraj ale Camerei Internaționale de Comerț din Europa".

Această clauză a fost menținută prin art. 10 din Actul adițional semnat la data de 4 noiembrie 2012 .

Cu toate acestea, o zi mai târziu, la data de 5 noiembrie 2012, prin semnarea Acordului de asociere (Acordul final) părțile au prevăzut în mod expres, la art. 11, că:

"litigiile intervenite între părți se vor soluționa pe cale amiabilă, iar în caz de nerezolvare vor fi soluționate de către instanța de judecată competentă" .

Este adevărat că prin clauza din art. 20 din Actul adițional semnat la data de 4 noiembrie 2012 se precizează că înțelegerea cuprinsă în Contractul-cadru va prevala față orice altă înțelegere, însă din textul articolului menționat mai rezultă și faptul că o asemenea înțelegere nu privește Acordul de asociere, ci o eventuală înțelegere din contractul denumit "Extinderea și reabilitarea sistemelor de apă și apă uzată în Tecuci și Târgu Bujor, inclusiv reabilitarea puțurilor Galați .

Or, acest ultim contract, semnat de asocierea A.-B. cu autoritatea contractantă S.C. Apă Canal Galați S.A. la data de 4 noiembrie 2013, este distinct de Acordul de asociere și nu se confundă cu acesta din urmă, ceea ce semnifică faptul că susținerea recurentei-pârâte, în sensul că textul art. 20 din Actul adițional nr. x din 4 noiembrie 2012 la Contractul-cadru din 19 decembrie 2011 ar prevala față de Acordul de asociere, este lipsită de suport.

În realitate, înțelegerea părților privind competența de soluționare a litigiilor cuprinsă în art. 10 din Contractul-cadru, modificat prin Actul adițional semnat la data de 4 noiembrie 2012, prevalează, potrivit voinței acestora, față de orice altă înțelegere din viitorul contract, expres indicat în text ca fiind contractul ce urma a fi semnat cu autoritatea contractantă și nu are niciun efect asupra alegerii de către părți, a doua zi, prin semnarea Acordului de asociere (Acordul final), a competenței instanțelor judecătorești în soluționarea litigiilor dintre membrii asocierii.

Prin urmare, cu privire la Acordul de asociere, așa cum corect a reținut instanța de apel, Actul adițional nr. x din 4 noiembrie 2012 nu menționează o eventuală prevalență a clauzei compromisorii.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că, prin introducerea pe rolul instanței de judecată competente a cererii sale reconvenționale (care, deși în strânsă legătură cu cererea introductivă, are un caracter independent), însăși recurenta-pârâtă, din proprie inițiativă, a ales să deducă instanțelor judecătorești soluționarea pretențiilor sale, având ca izvor aceleași acte anterior menționate, astfel confirmând valabilitatea și legalitatea alegerii de jurisdicție a recurentei-reclamante.

Prin urmare, în cauză nu se poate reține că au fost încălcate prevederile art. 1266 C. civ. sau cele ale art. 550 și 553 din C. proc. civ. privind condițiile și efectele clauzei compromisorii, deoarece, odată cu semnarea Acordului de asociere, părțile au renunțat implicit la clauza compromisorie, alegând ca soluționarea litigiilor să se realizeze de către instanțele de judecată competente.

2.2. Referitor la critica întemeiată pe greșita respingere de către instanța de apel a excepțiilor lipsei de interes și lipsei de obiect a recurentei-reclamante S.C. A. S.R.L. în promovarea acțiunii (art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.), Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată.

Critica invocată va fi analizată de către instanța de recurs din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., dar se încadrează și în motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât, susținerile recurentei-pârâte se referă la greșita soluționare de către instanța de apel a celor două excepții de procedură, cu încălcarea dispozițiilor art. 32 și 33 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susține că prin decizia recurată, instanța de apel a soluționat greșit excepțiile anterior menționate, cu încălcarea dispozițiilor art. 1182 C. civ. referitor la încheierea contractului, în raport cu încheierea între părți a unui contract de tranzacție, prin care recurenta-reclamantă a renunțat la toate pretențiile sale față de B. în schimbul plății de către cea din urmă menționată a cheltuielilor de judecată stabilite de Tribunalul Galați prin sentința nr. 841/2015, în sumă de 46.000 RON, precum și cu încălcarea dispozițiilor art. 2267 C. civ.

Arată că acest contract de tranzacție s-a concretizat prin acceptarea tacită de către A. a ofertei de a tranzancționa transmisă de B. recurentei-reclamante la data de 12 februarie 2015 și, respectiv, la data de 19 februarie 2015.

Din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 și 5 C. proc. civ., instanța va analiza critica referitoare la greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1182 și 2267 C. civ., în raport cu elementele de fapt stabilite de instanțele de fond referitoare la încheierea contractului de tranzacție.

Astfel, în apel, s-a reținut că plata cheltuielilor de judecată datorate de B. nu s-a realizat spontan, în considerarea unei viitoare înțelegeri a părților, astfel provenind dintr-o obligație stabilită de instanța de judecată care, prin sentința nr. 815 din data de 25 noiembrie 2015, a luat act de renunțarea acestei societăți la cererea de deschidere a insolvenței privind pe debitoarea A., actuala recurentă-reclamantă.

Ca atare, instanța de apel a apreciat că mențiunea din cuprinsul e-mail-ului din data de 19 februarie 2016, în sensul că plata a fost efectuată în considerarea tranzacționării și stingerii tuturor pretențiilor si acțiunilor trecute, prezente si viitoare, directe si indirecte, a fost o declarație unilaterală a B., neurmată de vreun răspuns al A., aspect ce se înscrie în analiza situației de fapt reținute în speță, pe care Înalta Curte nu o poate cenzura.

Cum aceste cheltuieli proveneau dintr-un litigiu având ca obiect cerere de deschidere a procedurii insolvenței, fiind achitate mult după pronunțarea sentinței prin care recurenta-pârâtă fusese obligată la plata acestora, concluzia instanței de apel a fost aceea că mențiunea din email se referea strict la situația juridică avută în vedere de respectivul litigiu, iar lipsa oricărei reacții a recurentei-reclamante se explică prin aceea că plata fusese ordonată de instanță, la cererea expresă a A., poziția acesteia fiind, astfel, neechivocă.

Așadar, față de argumentele reținute de instanța de apel, în speță nu se poate aprecia că recurenta-pârâtă a ofertat altceva decât poziția sa exprimată în cadrul dosarului nr. x/2015 al Tribunalului Galați, în care a fost pronunțată sentința nr. 815 din data de 25 noiembrie 2015, anume renunțarea la cererea de deschidere a procedurii insolvenței și, respectiv, plata voluntară a cheltuielor dispuse de instanță, ca urmare a acestei renunțări.

Prin urmare, în ceea ce privește corespondența părților menționată anterior, acceptarea plății de către A. nu echivalează cu acceptarea tacită a unei presupuse tranzacții sau a unei renunțări exprese referitoare la viitoarele pretenții ale recurentei-reclamante, neexistând un acord de voință al părților în acest sens.

În aceste condiții, susținerile recurentei-pârâte referitoare la pretinsa aplicare greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1182 și 2267 C. civ. vor fi respinse, ca nefondate, între părți nefiind dovedită încheierea unei tranzacții privind concesii sau renunțări reciproce la drepturi.

Consecința directă a inexistenței unei tranzacții privind viitoarele pretenții ale recurentei-reclamante referitoare la sumele solicitate prin acțiune este aceea a respingerii, ca nefondate, a criticii circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., privind modul de soluționare de către instanța de apel a excepțiilor lipsei de obiect și de interes a recurentei-reclamante la promovarea cererii ce face obiectul prezentului dosar, instanța de apel aplicând în mod judicios prevederile art. 32 și 33 din C. proc. civ., în baza situației de fapt rezultate din probele administrate.

2.3. Recurenta-pârâtă susține, în cadrul unei alte critici întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1350, 1357 și 2538 din C. civ., coroborate cu cele ale art. 350 din C. proc. civ., precum și dispozițiile art. 1341 din C. civ. privind condițiile plății nedatorate, astfel respingând, în mod greșit, apelul formulat de B. cu privire la modul de soluționare a primului capăt al cererii A. ș