ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 617/2019

Asupra cauzei de față, văzând și dispozițiile cart. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila la data de 29 noiembrie 2016, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 500.000 RON de daune morale, la plata dobânzii legale aferente, calculate de la data punerii în întârziere și până la data achitării efective a debitului, la ștergerea din mediul on-line și presa scrisă a postărilor care au vizat-o și care fac obiectul litigiului, la publicarea hotărârii judecătorești pe pagina personală de C. și într-un ziar de circulație națională, și la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1349 și următoarele C. civ., art. 1357 și următoarele C. civ., art. 194 și următoarele C. proc. civ., art. 453 C. proc. civ. Iar potrivit precizărilor din 30 ianuarie 2017 (în procedura de regularizare) s-au menționat ca temeiuri de drept și dispozițiile art. 70, art. 71, art. 72, art. 73, art. 252, art. 253, art. 452 - 354 C. proc. civ., O.G. nr. 13/2011.

Pârâtul a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 100.000 euro reprezentând daune morale și la publicarea hotărârii judecătorești, sub sancțiunea plății a 2.000 RON/zi de întârziere, cu titlu de daune cominatorii.

Prin Sentința civilă nr. 711 din 4 decembrie 2017 a Tribunalului Brăila, au fost respinse ca nefondate cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă A. și cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant B. A fost obligată reclamanta la plata către pârât a sumei de 2.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta.

Intimatul B. a formulat și apel incident, în cauză, solicitând schimbarea în parte a sentinței primei instanțe, în sensul admiterii cererii reconvenționale și obligării reclamantei la plata integrală a cheltuielilor de judecată efectuate la fond.

Prin Decizia civilă nr. 76/A din data de 3 mai 2018, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelul principal declarat de reclamanta A. și apelul incident declarat de pârâtul B. împotriva Sentinței civile nr. 711 din data de 4 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Brăila.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 13 iulie 2018 și repartizat completului de filtru nr. 5.

Prin Rezoluția din data de 18 iulie 2018 s-a dispus comunicarea recursului către intimatul-pârât, cu mențiunea că are obligația de a depune întâmpinare în termen de 30 de zile de la data comunicării.

Intimatul-pârât B. a depus la dosar întâmpinare, comunicată, invocând excepția nulității recursului pentru nemotivare, arătând că motivele invocate întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. vizează netemeinicia hotărârii atacate. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin Încheierea din 18 octombrie 2018 recursul a fost admis, în principiu, stabilindu-se termen cu citarea părților, în ședință publică, în vedere soluționării căii de atac. Cu privire la excepția nulității recursului, s-a reținut faptul că recursul este motivat, iar criticile se subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Criticile de nelegalitate aduse hotărârii instanței de apel vizează următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei recurate, obligarea pârâtului la daune-morale în cuantum de 500.000 euro cât și la plata dobânzii legale aferente debitului principal, calculate de la data punerii în întârziere și până la data achitării efective a debitului. A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtului la ștergerea din mediul on-line și presa scrisă a postărilor care l-au vizat și care fac obiectul prezentului litigiu, obligarea pârâtului la publicarea hotărârii judecătorești ce va fi pronunțată în prezenta cauză pe pagina personală de C. și într-un ziar de circulație națională.

În susținerea motivului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce vizează faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei, recurenta-reclamantă arată că motivarea hotărârii este lapidară în condițiile în care instanța de apel a arătat că:

"împrejurarea că pârâtul a publicat pe contul său de C. o poză cu reclamanta care o înfățișa într-o postură indecentă la o petrecere la care avea acces și publicul, nefiind de natură a conferi caracter ilicit faptelor imputate acestuia, în raport de libertatea de exprimare recunoscută și garantată de prevederile art. 30 din Constituția României, art. 70 C. civ. și art. 10 Convenția Europeană a Drepturilor Omului".

Apreciază că prin expunerea în acest mod lapidar a faptelor s-a ignorat însăși realitatea faptică și juridică ce trebuia analizată de instanța de apel. Cauza are un ansamblu probator complex care a demonstrat că în cauză nu este vorba doar de postarea pe C. a unei fotografii. Această postare face parte dintr-un întreg șir de expuneri vexatorii, calomnioase, subumane și care au adus atingeri grave echilibrului psihic și social al acesteia, iar minimizarea gravitații faptelor pârâtului doar prin plasarea faptelor delictuale vădit intenționate ale acestuia sub umbrela liberații de exprimare de către instanța de apel încalcă flagrant dreptul la intimitate, ocrotirea imaginii și demnității care primează libertății de exprimare.

S-a mai învederat că a privi atât de superficial aceste drepturi atât de sensibile și elementare, cu ignorarea vădită a tuturor temeiurilor legale și minimizarea probatoriului, duce la concluzia că judecătorii din apel consideră că atari sugestii degradante nu s-ar fi adus atingere niciunui drept al acestora, fiind normal și firesc ca fiecare să calomnieze și să distrugă în mod public imaginea cuiva și stima de sine.

Recurenta-reclamantă apreciază că niciunul dintre magistrații fondului și apelului nu au transpus în realitate prezenta speță, a cărei analiza este specifica și de o delicatețe juridică extraordinară, că înșiruirea unor teorii despre libertatea de exprimare, preluate din motivarea instanței de fond, echivalează cu o lipsă de motivare a hotărârii de apel. Nimeni nu a ținut cont că hotărârea și speța dedusă judecații trebuie să pună în prim plan omul și respectarea drepturilor sale esențiale, dreptul la imaginezi intimitate fiind indisolubil legate de dreptul la viață, drept primordial.

În susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se arată că, hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală prevăzut de art. 1349 și art. 1357 C. civ., și dreptul la viață privată și dreptul la imagine prevăzute de art. 70, art. 71, art. 72, art. 73, art. 252, art. 253 C. civ.

Recurenta arată că din punct de vedere faptic, nu era om politic, doar accedea la o funcție politică, iar petrecea a fost în mediu privat, respectiv într-un cerc restrâns nu cu accesul publicului larg, or, a interpreta sintagma "petrecere privată" ca fiind numai acea petrecere la care participă membrii familiei, echivalează cu golirea de conținut a noțiunii de "privat" care înseamnă cu participarea doar a persoanelor agreate, nu doar cu participarea membrilor familiei. Se înscriu în această categorie: petrecerile angajaților în cadrul corporațiilor, petrecerile de Crăciun oferite de angajator pentru copii angajaților, etc. Din punct de vedere al jurisprudenței în materie, folosirea unor artificii literare nu schimbă cu nimic caracterul denigrator al afirmațiilor făcute prin intermediul presei scrise și al mediului on-line, întrucât defăimarea unei persoane se poate realiza chiar dacă informația respectivă este prezentată în unele articole la adăpostul convenabil al pamfletului.

Se învederează că articolele și comentariile pârâtului nu au caracterul unui pamflet satiric, ci sunt afirmații clare prin care acesta și-a exprimat în mod public opinia despre înfățișarea recurentei, despre comportamentul său în societate și în viața politică, folosind expresii jignitoare, calomnioase și vexatorii, fără ca ele să fie argumentate în vreun fel prin idei sau informații oficiale.

Recurenta-reclamantă apreciază că în prezenta cauză pârâtul nu poate invoca în apărarea sa libertatea de exprimare, întrucât aceasta nu poate și nu trebuie să fie absolută, întrucât se transformă în contrariul ei. Dreptul la liberă opinie și exprimare, ca orice alt drept, trebuie exercitat în limitele sale firești, neputând prejudicia drepturile și interesele legitime ale celorlalte persoane.

În aplicarea ideii de abuz al dreptului la libera exprimare, jurisprudența și doctrina sunt consecvente în susținerea ideii că "exercițiul libertății în mediul on-line necesită ca cel care vorbește sau distribuie în mediul online pentru public să fie în măsura să își asume acțiunea sa".

Prin urmare, se susține de către reclamantă că prin toate afirmațiile făcute de pârât s-au adus încălcări ale onoarei și demnității acesteia, care a fost supusă pe nedrept oprobiului public, suferind astfel un grav prejudiciu de ordin moral.

Din această perspectivă se învederează că hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) în cauza Delfi AS contra Estoniei are toate datele pentru a constitui pe viitor un punct de referință în analiza cauzelor privind răspunderea pentru comentariile postate pe pagini web de către utilizatorii acestora, cum este și cazul de față. Discuția despre limitele libertății de exprimare pleacă de la observația lui D.: dreptul de a spune un lucru nu înseamnă că e bine să-l spui.

Se mai arată că în prezenta cauză fapta ilicită a pârâtului a constat în manifestarea exterioară culpabilă a acestuia constând în publicarea de afirmații mincinoase, denigratoare și vădit tendențioase la adresa subsemnatei care au vizat anihilarea ei ca om politic și femeie, deși acesta are pe deplin cunoștința de împrejurarea că atât recurenta cât și soțul său sunt cunoscuți în mediul de afaceri și în mediul politic ca niște persoane cu un profil moral ireproșabil. Acesta are pe deplin cunoștință de faptul că nu a deținut niciodată calitatea de angajată la E., ci, din contră, a deținut funcția de Director Vânzări în cadrul F., firma soțului său, funcție exercitată în mod efectiv, dovadă toate evenimentele organizate de către aceasta și activitatea sa zilnică, ce poate fi atestată de zeci de angajați și clienți ai clubului.

Se solicită a se constata că pârâtul este pe deplin vinovat de imaginea denigratoare creată și de înfrângerea carierei sale politice, și, mai mult decât atât, vinovăția acestuia rezultă din atitudinea subiectivă pe care autorul ei a avut-o față de faptă și de urmările acesteia. Fapta a fost săvârșită de către pârât cu vădită intenție directă, în scopul clar al desființării sale ca om politic și înfrângerii oricărei posibilități de a accede la funcția de deputat, la care avea șanse reale, văzând și poziția în care formațiunea politică care a promovat-o a înțeles să o menționeze pe listele electorale.

Reclamanta a mai învederat că la stabilirea cuantumului pentru prejudiciul adus onoarei, demnității și propriei imagini trebuie să se aibă în vedere gradul de lezare al valorilor sociale ocrotite: dreptul la intimitate, dreptul la viața privată, și să se aprecieze intensitatea și gravitatea atingerii aduse acestora.

Pentru motivele sus-enunțate, reclamanta apreciază că devin incidente dispozițiile art. 1349 și art. 1357 C. civ. și, întrucât nu se poate reține existența unei fapte care înlătură caracterul ilicit al faptei, se impune admiterea acțiunii astfel cum aceasta a fost formulată și precizată.

La aprecierea prejudiciului moral, solicită a se avea în vedere consecințele negative și implicațiile pe care denigrarea reclamantei le-a avut pe planul social al acesteia, valoarea nepatrimonială lezată și însemnătatea pe care aceasta o are pentru persoana vătămată, funcția deținută, considerând că suma de 500.000 euro va permite atenuarea suferințelor morale cauzate și implicațiile în circuitul vieții particulare.

Consideră că solicitările sale s-au raportat pe deplin atât la criteriile instanțelor naționale cât și la criteriile acceptate de instanța europeană privind determinarea despăgubirilor, respectiv satisfacția echitabilă acordată victimei, împiedicarea realizării, continuării sau repetării faptelor dăunătoare.

În soluționarea cauzei solicită a se avea în vedere art. 26 din Constituția României, potrivit căruia autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată. Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri. Astfel cum a statuat și legiuitorul, exercițiul libertății de exprimare este supus unor restricții și limitări, iar una din limitările exercitării acestei libertăți este dată chiar de art. 30 alin. (6) din Constituția României, care prevede că " Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine".

O altă limitare generală este dată de art. 57 din Constituția României, care prevede că, cetățenii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți.

Potrivit art. 8 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. Nu este admis amestecul unei alte persoane în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății și moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.

S-a susținut că prejudiciul moral reprezintă consecințele negative, rezultatele dăunătoare ale lezării valorilor cu conținut neeconomic ce reprezintă tot atâtea atribute ale personalității umane, definind-o. În cazul de față este vorba de un prejudiciul moral constând în suferința psihică ce a fost cauzată subsemnatei de fapta pârâtului.

Se mai arată că prin fapta pârâtului, prin dezvăluirea fotografiilor, au fost produse în viața reclamantei schimbări majore, probate de înscrisurile din dosar și de declarațiile martorilor:starea psihică a fost afectată, prietenii săi s-au îndepărtat, întrebările indiscrete și incomode s-au întețit, marginalizarea sa în mediul său producându-se inevitabil, cariera politică s-a sfârșit imediat, posibilitatea de a ocupa funcții didactice sau publice s-au anulat.

Se solicită a se constata că publicarea acelor articole i-au provocat o angoasă greu de reparat, o frustrare și mai mare în fața publicului larg, aceasta fiind o gravă nedreptate. În lumina celor de mai sus, nu există niciun motiv de îndoială că a suferit un prejudiciu moral produs de fapta pârâtului, și că acest prejudiciu nu este suficient compensat prin simpla constatare a acestui fapt de către instanță.

Față de toate acestea, solicită să se constate că sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtului, în condițiile în care repararea prejudiciului cauzat, stabilirea cuantumului despăgubirii reprezintă însuși scopul angajării acestui tip de răspundere, că repararea integrală a prejudiciului reprezintă principiul de bază al răspunderii civile delictuale, consacrat de dispozițiile art. 70, art. 71, art. 72, art. 73, art. 252, art. 253, art. 1349 și următ., art. 1357 C. civ., în termeni preciși și cuprinzători, ce evocă neîndoielnic ideea reparării daunei în totalitatea sa, fără nicio restrângere sau limitare în raport de natura intrinsecă a acestuia.

Deși cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, mai susține reclamanta, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării.

Reclamanta a mai arătat că există un ansamblu probator complex care a demonstrat că în cauză nu este vorba doar de postarea pe C. a unei fotografii, că această postare face parte dintr-un întreg șir de expuneri vexatorii, calomnioase, subumane și care i-au adus atingeri grave echilibrului psihic și social, iar minimizarea gravitații faptelor pârâtului doar prin plasarea faptelor delictuale vădit intenționate ale acestuia sub umbrela liberații de exprimare de către instanța de apel încalcă flagrant dreptul la intimitate, ocrotirea imaginii și demnității care primează libertății de exprimare.

Reclamantă apreciază că niciunul dintre magistrații fondului și apelului nu au transpus în realitate prezenta speță, a cărei analiza este specifică și de o delicatețe juridică extraordinară, că înșiruirea unor teorii despre libertatea de exprimare, preluate din motivarea instanței de fond, echivalează cu o lipsă de motivare a hotărârii de apel.

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate de reclamantă, Înalta Curte constată că recursul formulat este nefondat, pentru considerentele ce succed:

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce vizează faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei, din perspectiva susținută de reclamantă, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi. Scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum și la susținerile reclamantei, Înalta Curte constată că instanța de apel a argumentat atât în fapt cât și în drept soluția pronunțată în condițiile în care verificând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma criticilor formulate de reclamantă prin motivele de apel, a reținut că "în speță, caracterul ilicit al faptei trebuie analizat prin raportare la libertatea de exprimare garantată de Constituția României, precum și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului".

În acest sens s-a reținut că "art. 10 din Convenție prevede că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a tine seama de frontiere. În ceea ce privește libertatea de opinie, prin includerea acesteia în cadrul art. 10, s-a avut în vedere consacrarea libertății de exprimare a opiniilor, a judecăților de valoare în legătură cu diverse subiecte. Necesitatea protejării libertății de exprimare este fundamentată în primul rând pe valoarea pe care aceasta o reprezintă ca mijloc pentru a asigura buna funcționare a unei societăți democratice. De aici decurge poziția privilegiată acordată liberei discutări a chestiunilor de interes general și, în particular a libertății presei, atunci când aceasta intră în conflict cu alte valori apărate de stat.

Astfel cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, o anumită doză de exagerare trebuie tolerată în cazul în care există o dezbatere publică privitoare la chestiuni de interes general iar, în materie de politică, criticile pot fi uneori și virulente, limitele criticii admisibile fiind mai largi în privința unui om politic decât în privința unui simplu particular".

Din perspectiva celor expuse, și în argumentarea/motivarea soluției adoptate instanța de apel a constatat că,"în speță, nu s-a dovedit săvârșirea de către pârât a vreunei fapte ilicite, niciuna dintre afirmațiile făcute de acesta la adresa reclamantei nefiind de natură a justifica atragerea răspunderii sale delictuale", că, "afirmațiile pârâtului la adresa reclamantei, care au însoțit o fotografie ce o prezenta pe reclamantă într-o postură mai puțin adecvată, reprezintă judecăți de valoare, critici la adresa reclamantei, care, deși nu îndeplinea încă o funcție publică, era în plină campanie electorală pentru a accede într-o astfel de funcție. Aceste critici, chiar dacă sunt virulente sau ironice, nu depășesc limitele libertății de exprimare. Pârâtul nu a folosit cuvinte jignitoare la adresa reclamantei ci doar a emis opinii care, deși cuprind o doză de exagerare și sunt provocatoare, nu depășesc limitele libertății de exprimare, dată fiind calitatea reclamantei de persoană publică, calitate dobândită odată cu intrarea în viața politică, cu implicarea în campania electorală și cu înscrierea sa pe listele electorale pentru a accede într-o funcție publică. Nici publicarea în sine a pozei nu poate fi considerată faptă ilicită de natură a atrage răspunderea delictuală a pârâtului".

De asemenea, este de reținut că în argumentarea/motivarea soluției instanța de apel a mai constatat că " fotografia a fost făcută la o petrecere într-un club care, deși se desfășura într-un cadru mai restrâns, nu era o petrecere privată câtă vreme acolo avea acces și publicul, personalul care deservea clubul, etc. Prin urmare, reclamanta și-a asumat postura în care a fost surprinsă, neputându-i-se imputa pârâtului că prin publicarea fotografiei respective i-a încălcat reclamantei dreptul la viața privată". "Or, publicarea fotografiei respective, exact în timpul campaniei electorale, a reprezentat o formă de exprimare a opiniei pârâtului față de ceea ce se întâmplă în viața politică și, implicit, față de persoanele care doresc să ajungă în funcții publice, a reprezentat un mod de a aduce la cunoștința comunității informații despre o persoană care ar fi urmat să reprezinte localitatea respectivă în forurile decizionale".

Înalta Curte mai reține că este nefondată critica reclamantei legată de nemotivarea hotărârii și din perspectiva faptului că instanța de apel a reținut că" analiza conflictului dintre dreptul la libera exprimare și dreptul la viața privată, imagine, onoare și demnitate trebuie să pornească de la distincția între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare, distincție ce corespunde într-o anumită măsură celei realizate în chiar textul art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, unde se face referire la informații sau idei. În cauza Lingens c. Austriei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit. Totodată, hotărârile Curții de la Strasbourg indică principiul potrivit căruia adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu de luat în considerare în situația în care se analizează o acuzație de calomnie, elementul determinant trebuind să fie buna credință a autorului afirmațiilor care afectează reputația părții vătămate. În consecință, este necesară analiza atitudinii subiective a autorului articolului în raport cu adevărul afirmațiilor sale (în sensul de a verifica dacă a cunoscut sau nu caracterul neveridic al faptelor afirmate și dacă a depus diligențele necesare pentru verificarea autenticității), dar și cu scopul demersului, în sensul de verifica dacă a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-și astfel datoria de a răspândi informații și idei asupra unor subiecte de interes general, chiar dacă aceasta implică uneori în mod inerent afectarea reputației persoanei vizate, sau a avut numai intenția de a afecta în mod gratuit reputația acesteia. Astfel înțeleasă, buna credință a autorului afirmațiilor considerate denigratoare, atrage asupra acestuia protecția articolului 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. În alte cauze relevante, Curtea a subliniat faptul că atunci când afirmațiile au caracterul unor judecăți de valoare, al căror adevăr nu poate fi verificat, reprezentând opinii sau aprecieri personale ale indivizilor, acestea sunt protejate de art. 10 cu condiția ca ele să se bazeze pe niște fapte adevărate sau să fie susținute de o argumentare logică a autorului lor; chiar și o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este totalmente lipsită de o bază factuală. (...)"

În considerarea acestor argumente, instanța de apel și-a motivat soluția adoptată reținând cu privire la pârât că, și în ipoteza în care "afirmațiile sale la adresa reclamantei au fost critice și ironice, și chiar dacă fotografia postată a fost făcută fără acordul expres al reclamantei, nu se poate reține că, prin faptele sale a depășit limitele libertății de exprimare, încălcând, astfel, dreptul reclamantei la viața privată, la imagine", că "în speță, nu s-a dovedit săvârșirea de către pârât a unei fapte ilicite, niciuna dintre afirmațiile făcute de pârât la adresa reclamantei nefiind de natură a justifica atragerea răspunderii sale delictuale".

Or, față de cele expuse, în condițiile în care instanța de apel și-a argumentat/motivat atât în fapt cât și în drept soluția adoptată, Înalta Curte reține că sunt nefondate susținerile reclamantei legate de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nefondate sunt și criticile legate de incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta a arătat că, hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală art. 1349 și art. 1357 C. civ. raportat la dreptul la viață privată și dreptul la imagine prevăzute de art. 70, art. 71, art. 72, art. 73, art. 252, art. 253 C. civ.

Este real că art. 1349 C. civ. reglementează răspunderea civilă delictuală prevăzând că "Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane" însă prin dispozițiile art. 1357 C. civ. sunt reglementate condițiile răspunderii pentru fapta proprie, prevăzându-se că pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este necesară îndeplinirea cumulativă a patru condiții: existența unui prejudiciu, comiterea unei fapte ilicite, stabilirea legăturii de cauzalitate dintre aceasta și consecințele dăunătoare produse, și vinovăția făptuitorului.

Față de obiectul dedus judecății ce vizează antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, susținută din perspectiva depășirii limitelor libertății de exprimare, de starea de fapt și de drept invocată de reclamantă, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat cauza prin prisma condițiilor prevăzute de art. 1357 și art. 1349 C. civ., condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, reținând în mod legal și corect că în cauză nu sunt întrunite cumulativ aceste condiții, că în speță, caracterul ilicit al faptei se impunea a fi analizat, așa cum de altfel a procedat instanța de apel, prin raportare la libertatea de exprimare garantată de Constituția României, precum și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că în speță nu s-a făcut dovada săvârșirii de către pârât a unei fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii în condițiile în care nu au fost depășite limitele libertății de exprimare.

Cu referire la condițiile răspunderii civile delictuale a pârâtului, la limitele libertății de exprimare, Înalta Curte observă că instanța de apel a avut în vedere pe lângă dispozițiile legale enunțate și cele ale art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, din care rezultă fără posibilitate de echivoc că pentru soluționarea litigiilor cu privire la încălcarea drepturilor fundamentale nepatrimoniale, cum este și cel la viață privată și propria imagine, instanțele sunt obligate să realizeze o analiză a libertății de exprimare în primul rând în lumina jurisprudenței CEDO, în virtutea faptului că aceasta face parte din dreptul intern, în temeiul art. 20 din Constituție. Din perspectiva celor expuse, în condițiile în care instanța de apel a analizat condițiile răspunderii civile delictuale prin raportare și la libertatea de exprimare în considerarea jurisprudenței CEDO, precum și în condițiile în care în cauză nu sunt întrunite cumulativ condițiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 C. civ. întrucât nu s-a făcut dovada săvârșirii de către pârât a unei fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii nefiind depășite limitele libertății de exprimare, Înalta Curte reține că sunt nefondate susținerile reclamantei legate de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cum nici una din criticile reclamantei nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge ca nefondat, recursul formulat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 76/A din data de 3 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 76/A din data de 3 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 martie 2019.

Procesat de GGC - LM