ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1112/2019

Ședința publică din data de 21 mai 2019

Asupra recursurilor de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galați, secția a II-a civilă la 31 martie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să o oblige pe pârâtă la:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1350, art. 1531 și art. 1535 C. civ.

Prin încheierea din 13 decembrie 2016, Tribunalul Galați, secția a II-a civilă a încuviințat proba cu înregistrarea audio a convorbirii dintre reprezentanții părților în litigiu.

Prin sentința civilă nr. 1 din 4 ianuarie 2017, Tribunalul Galați, secția a II-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 480.000 euro, actualizată cu dobânda legală de la data introducerii acțiunii și până la data plății; a obligat-o pe pârâtă la executarea lucrărilor din planul de acțiuni, menționat în Anexa nr. 1 la contractul de prestări servicii nr. x din 4 septembrie 2014, care urmau a fi executate până la 1 noiembrie 2017; a respins ca nefondate celelalte pretenții; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.000 RON; a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 40.848,33 RON, cu titlu de taxă de timbru de plata căreia a fost scutită reclamanta.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel atât A., cât și B. S.A., aceasta din urmă atacând și încheierea din 13 decembrie 2016 a aceleiași instanțe.

Prin decizia civilă nr. 29/A din 19 februarie 2018, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 24 aprilie 2018, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței instanțe; a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva încheierii din 13 decembrie 2016 a aceleiași instanțe; a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă împotriva sentinței primei instanțe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 115.861,06 euro, în loc de 480.000 euro; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate; a obligat-o pe apelanta-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a cheltuielilor de judecată din apel în cuantum de 8.394 RON.

Împotriva deciziei instanței de apel, A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că părțile au convenit în mod expres durata contractuală pe o perioadă de 5 ani, astfel cum rezultă din Anexa nr. 1, care face parte integrantă din contractul dedus judecății.

Aceeași parte a învederat că a fost pusă în imposibilitate de a-și exercita dreptul prevăzut de art. 3.2 din contract, respectiv de a dovedi îndeplinirea obligațiilor sale cu șase luni înainte de expirarea termenului stipulat la art. 3.1, ca urmare a rezilierii abuzive a contractului.

Deși termenul prevăzut de art. 3.1 din contract este de 3 ani, în Anexa nr. 1 părțile au convenit un plan de acțiuni pe o durată de 5 ani. Cum respectiva anexă face parte integrantă din contractul părților rezultă că instanța de apel a respins în mod greșit pretențiile aferente perioadei cuprinse între 1 noiembrie 2017 și 1 noiembrie 2019.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că instanța de apel a procedat în mod greșit la compensarea despăgubirilor la care a fost obligată recurenta-pârâtă, considerentele deciziei recurate fiind contradictorii cu privire la acest aspect și, totodată, soluția fiind pronunțată cu aplicarea greșită a legii.

În acest sens, a arătat că instanța de apel a reținut că plățile efectuate de B. S.A. au avut un alt titlu decât contractul, constând în obligația stabilită conform art. 7.4 din contract cu referire la Anexa nr. 2, respectiv prețul prestațiilor de întreținere a câinilor aflați în adăpostul A. la momentul încetării contractului.

Astfel, recurenta-reclamantă a subliniat că este vorba despre o obligație distinctă față de cea a plății prețului contractului care nu includea obligația de întreținere a câinilor, aceasta din urmă fiind ulterioară încetării contractului.

În plus, chiar instanța de apel a reținut că nu poate compensa prețul datorat de pârâtă cu sumele plătite ulterior datei de 25 octombrie 2017, întrucât acestea au fost achitate în temeiul art. 7.4 din contract cu referire la Anexa 2.

Cu privire la transformarea în euro a plăților efectuate cu titlu de întreținere a câinilor, deși instanța de apel a reținut că B. S.A. a plătit A. suma de 350.283,59 euro, nu a făcut nicio referire la cursul euro, hotărârea fiind nemotivată cu privire la acest aspect.

În condițiile în care plățile respective au fost efectuate în RON, instanța de apel avea obligația de a se raporta la probele administrate în cauză din care să rezulte cursul euro de la data plății.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că obligația de întreținere a câinilor prevăzută de art. 7.4 din contract nu are nicio legătură cu obiectul contractului prevăzut de art. II. În condițiile în care rezilierea contractului are caracter abuziv, din prejudiciul constând în prețul neîncasat al contractului nu pot fi deduse sume plătite cu un alt titlu.

Împotriva aceleiași decizii, B. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, precum și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a prezentat relațiile contractuale dintre părți și istoricul litigiului, după care a susținut că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (pct. IV din cererea de recurs), recurenta-pârâtă a expus ample considerații teoretice cu privire la motivarea hotărârilor judecătorești, după care a subliniat că instanța de apel a refuzat să argumenteze legalitatea încheierii din 13 decembrie 2016 a primei instanțe.

În concret, a arătat că instanța nu a analizat motivele de nelegalitate ale obținerii probei cu înregistrarea audio, ce atrage nulitatea încheierii de încuviințare a probei respective.

Recurenta-pârâtă a susținut că lipsa unei relevanțe majore a unei probe nu poate fundamenta o denegare de dreptate, în sensul refuzului instanței de a analiza efectiv temeinicia unui apel împotriva unei încheieri.

Refuzul instanței de a motiva legalitatea încheierii din 13 decembrie 2016 echivalează cu nemotivarea acestei încheieri. De altfel, instanța nu fusese învestită cu o cerere în determinarea relevanței încheierii, ci cu un apel ce avea ca finalitate constatarea nulității acestei încheieri, independent de gradul de influențare a soluției asupra fondului cauzei.

Recurenta-pârâtă a subliniat că instanța de apel a omis să analizeze motivul de apel referitor la nedovedirea prejudiciului produs A. prin declarația de reziliere.

În concret, aceeași parte a învederat că instanța de apel s-a limitat la reluarea considerentelor primei instanțe. Or, existența acestui prejudiciu ar fi trebuit analizată prin raportare la susținerile recurentei-pârâte din întâmpinarea depusă în fața primei instanțe și a motivelor de apel, în sensul că recurenta-reclamantă nu a dovedit că a suferit vreun prejudiciu după comunicarea declarației de reziliere.

În plus, recurenta-pârâtă a susținut că a argumentat prin concluziile scrise depuse în apel că partea adversă și-a întemeiat în mod greșit cererea pe răspunderea contractuală, sub forma pretinderii de daune-interese, întrucât solicitarea prețului echivalează cu formularea unei cereri de executare în natură. Or, motivele de apel referitoare la temeiul de drept eronat al cererii de chemare în judecată nu au fost analizate prin decizia recurată.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că art. 425 din aceleași act normativ nu distinge între încheieri, sentințe și decizii, fiind astfel aplicabil tuturor hotărârilor judecătorești (pct. V din cererea de recurs).

Aceeași parte a arătat că nu există niciun text de lege care să confirme raționamentul instanței de apel, în sensul că nemotivarea unei încheieri ar putea fi acoperită prin hotărârea pronunțată asupra fondului cauzei.

Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a respins apelul său împotriva încheierii din 13 decembrie 2016, reținând legalitatea acestei încheieri și a probei audio, cu interpretarea eronată a dispozițiilor C. civ., fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, aceeași parte a arătat că protecția conferită de art. 74 lit. b) C. civ. cu privire la o discuție privată este asigurată indiferent de scopul concret al acestei discuții sau de cadrul în care se desfășoară. Astfel, textul de lege nu condiționează caracterul privat al unei convorbiri de scopul personal sau de serviciu pentru care aceasta s-a desfășurat.

Recurenta-pârâtă a subliniat că rațiunea acestui text de lege este aceea ca o persoană să nu poată fi defăimată prin înregistrarea afirmațiilor sale în cadrul unei discuții cu privire la care a avut percepția legitimă că nu este destinată publicului. Or, această rațiune există inclusiv în cadrul unei convorbiri purtate în desfășurarea atribuțiilor de serviciu ale unei persoane fizice.

În aceste condiții, condiția suplimentară impusă de prima instanță și validată implicit de instanța de apel, în sensul că acordul persoanei ar fi necesar doar dacă aceasta nu acționează în exercitarea atribuțiilor de serviciu, reprezintă o adăugare nepermisă la lege, care a condus la administrarea unei probe cu încălcarea dispozițiilor art. 74 lit. b) C. civ.

Tot în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (pct. VI din cererea de recurs), recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit că nu are un drept de control al activității prestatorului.

În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a omis că dreptul de control al beneficiarului ține de esența contractului de antrepriză.

Astfel, contractul dedus judecății reprezintă o specie a contractului de antrepriză. Or, art. 1861 C. civ. instituie un drept general de control în favoarea beneficiarului cu privire la modul în care prestatorul își îndeplinește obligațiile sale.

Subsecvent acestui aspect, recurenta-pârâtă a arătat că termenul de "lucrare" din acest text de lege nu exclude și ipoteza serviciilor, deoarece rațiunea verificării conformității lucrării subzistă și în cazul prestării de servicii.

În plus, contractul dedus judecății poate fi calificat drept o antrepriză de lucrări, întrucât finalitatea sa consta în capturarea tuturor câinilor din combinat, iar nu prestarea unui serviciu continuu, pe o perioadă nedeterminată. În aceste condiții, aceeași parte a subliniat că nelegalitatea deciziei recurate nu rezultă dintr-o interpretare a contractului, ci din nesocotirea dreptului legal de control al beneficiarului, specific contractului de antrepriză.

Clauza de la art. 5.1 lit. g) din contract reprezintă doar o modalitate concretă de exercitare a dreptului legal de control al beneficiarului, raportată la modalitatea de executare a obligațiilor specifice contractului de antrepriză.

Mai mult decât atât, art. 13 C. civ. prevede că renunțarea la drept nu se prezumă. Astfel, renunțarea la dreptul legal de control al beneficiarului nu putea fi dedusă din simpla eliminare a unor controale periodice, care reprezentau fundamentul achitării prețului proporțional cu numărul câinilor capturați.

Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a apreciat în mod eronat că prejudiciul produs A. constă în prețul contractului.

În acest sens, a arătat că recurenta-reclamantă a încercat să deghizeze o cerere de executare în natură a contractului într-o acțiune în daune-interese contractuale (pct. VII lit. A) din cererea de recurs).

Astfel, asimilarea prejudiciului cu prețul contractului relevă o confuzie între o acțiune în executarea contractului cu una în daune-interese contractuale.

În continuare, recurenta-pârâtă a susținut că obligația de plată a prețului poate fi întotdeauna executată în natură prin executarea silită a debitorului.

Așadar, reclamanta și-ar fi putut întemeia cererea pe dispozițiile art. 1527 C. civ. și ar fi putut susține că notificarea de reziliere este abuzivă, contractul urmând a produce efecte în continuare. Însă, pentru ca reclamanta să aibă dreptul la prețul contractual era necesar ca aceasta să-și execute în continuare obligațiile de capturare și sterilizare a câinilor.

Din actele aflate la dosar rezultă că nici A. nu și-a mai îndeplinit obligațiile contractuale după comunicarea declarației de reziliere.

Prin urmare, chiar dacă declarația de reziliere ar fi considerată abuzivă, A. nu este îndreptățită la plata întregului preț, întrucât nu și-a mai îndeplinit obligațiile sale.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că partea adversă nu a dovedit existența unui prejudiciu cauzat de comunicarea declarației de reziliere (pct. VII lit. B) din cererea de recurs).

În acest sens, a arătat că recurenta-reclamantă ar fi putut cere repararea prejudiciului consecutiv încetării contractului, cu motivarea că recurenta-pârâtă ar fi în culpă pentru această încetare. Însă acest prejudiciu nu ar putea consta în prețul contractului, întrucât prestatorul este îndreptățit la preț numai dacă își execută propriile obligații. Acest prejudiciu putea fi reprezentat de eventualele cheltuieli efectuate de A. în vederea executării viitoare a prestațiilor pe care nu le-a mai putut executa din pretinsa culpă a recurentei-pârâte. Aceste cheltuieli constau în investiții în mijloace fixe, costuri umane și costuri cu mijloace de transport. Or, A. nu a dovedit producerea vreunui prejudiciu din categoria celor anterior evocate.

În plus, recurenta-pârâtă a subliniat că partea adversă nu putea pretinde cu titlu de prejudiciu beneficiul nerealizat, întrucât regimul său juridic, specific fundațiilor, nu îi permite obținerea de profit.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că instanța de apel a reținut în mod eronat validitatea clauzei de la art. 6.1 din contractul părților (pct. VIII din cererea de recurs). În acest sens, a arătat că un contract reziliat nu mai produce niciun efect în viitor, conform art. 1554 alin. (3) C. civ.. În măsura în care instanța de recurs ar decide că rezilierea unilaterală a fost întemeiată, soluția firească ar fi ca recurenta-pârâtă să fie exonerată de realizarea investițiilor. Aceasta întrucât contractul nu ar mai produce efecte în viitor, iar investițiile trebuiau realizate în temeiul contractului.

Cu privire la nulitatea clauzei de la art. 6.1 din contractul părților, recurenta-pârâtă a arătat că prestatorul s-a obligat în temeiul acestei clauze să obțină autorizațiile, avizele și aprobările necesare funcționării sale, obținerea acestora fiind condiționată de realizarea investițiilor. Din conținutul acestei clauze rezultă că autorizațiile și avizele respective urmau să fie obținute, fiind imposibil ca o persoană să se oblige să obțină o autorizație pe care deja o deține. Or, la momentul stipulării acestei clauze, A. deținea deja autorizațiile și avizele respective.

În aceste condiții, recurenta-pârâtă a susținut că a fost indusă în eroare, cu intenție, de către recurenta-reclamantă prin prezentarea unei situații de fapt neadevarate, și anume că nu deținea autorizațiile și avizele necesare funcționării adopostului. Or, acest tip de conduită se circumscrie unui dol ce atrage nulitatea clauzei de la art. 6.1 din contractul dedus judecății, conform art. 1214 alin. (1) C. civ.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că, în măsura în care instanța de recurs va aprecia că nu a existat un dol, clauza anterior evocată este lovită de nulitate pentru existența erorii, ca viciu de consimțământ, în temeiul art. 1207 C. civ.. În acest sens, aceeași parte a susținut că dacă ar fi cunoscut că A. deținea autorizațiile și avizele respective, nu și-ar mai fi asumat obligația de realizare a investițiilor.

Recurenta-reclamantă a depus întâmpinare la 23 iulie 2018, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de recurenta-pârâtă.

Recurenta-pârâtă a depus întâmpinare la 1 august 2018, prin care a solicitat anularea recursului declarat de recurenta-reclamantă pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, invocată de recurenta-pârâtă.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din 7 noiembrie 2018, s-a dispus comunicarea raportului către părți.

Ambele părți au depus puncte de vedere la raport, prin care au solicitat admiterea recursurilor proprii.

Prin încheierea din 19 februarie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins excepția nulității recursului declarat de recurenta-reclamantă, pentru motivele consemnate în cuprinsul acestei încheieri și a admis în principiu recursurile.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Cu privire la ordinea de soluționare a recursurilor, instanța supremă apreciază că se impune soluționarea cu prioritate a recursului declarat de recurenta-pârâtă, întrucât această parte neagă însăși existența dreptului de creanță al recurentei-reclamante.

Criticile referitoare la refuzul instanței de apel de a motiva legalitatea încheierii din 13 decembrie 2016 a primei instanțe (pct. IV din cererea de recurs) sunt susceptibile de a fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În legătură cu aceste critici, instanța supremă constată că instanța de apel a reținut în decizia recurată că, deși încheierea din 13 decembrie 2016 nu cuprinde o motivare a dispoziției de administrare a probei, această motivare este dezvoltată în sentința de dezînvestire, motiv pentru care nu se poate considera că nu s-au respectat drepturile părților, inclusiv dispozițiile art. 425 C. proc. civ.. De asemenea, aceeași instanță a reținut că proba putea fi administrată doar dacă nu a fost obținută prin încălcarea legii și a bunelor moravuri, indiferent dacă persoana înregistrată este o persoană fizică sau o persoană juridică.

Așadar, legalitatea încheierii din 13 decembrie 2016 a fost analizată de către instanța de apel atât din perspectiva motivelor de apel referitoare la nemotivarea acestei încheieri de către prima instanță, cât și din perspectiva admisibilității probei cu înregistrarea audio.

Caracterul succint al considerentelor din cuprinsul deciziei recurate cu privire la soluția de respingere a apelului împotriva acestei încheieri nu poate conduce la concluzia nemotivării soluției respective, din moment ce argumentele esențiale ale recurentei-pârâte au fost analizate de către instanța de apel.

Criticile referitoare la omisiunea instanței de apel de a analiza motivul de apel privind nedovedirea prejudiciului produs A. prin declarația de reziliere sunt susceptibile de a fi încadrate tot în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cu privire la aceste critici, instanța supremă constată că instanța de apel a reținut în decizia recurată că prin rezilierea unilaterală a contractului este indubitabil că reclamanta a înregistrat un prejudiciu, având în vedere că nu a mai beneficiat de prețul contractului, de 20.000 euro plus TVA, așa cum s-a stabilit prin capitolul IV din contract.

Așadar, instanța de apel a apreciat în mod implicit că prejudiciul constă în beneficiul nerealizat, prin raportare la prețul neîncasat de reclamantă după rezilierea unilaterală a contractului.

Referirea la probele administrare în cauză ar fi fost inutilă din moment ce existența și întinderea acestui prejudiciu puteau fi determinate în temeiul contractului dedus judecății.

În plus, neîncasarea prețului contractual reprezintă un fapt negativ, care trebuia combătut de către partea adversă prin dovedirea faptului pozitiv contrar.

Cu privire la nealizarea motivelor de apel referitoare la temeiul de drept eronat al cererii de chemare în judecată, instanța supremă constată că însăși recurenta-pârâtă a afirmat prin cererea de recurs că a formulat aceste critici prin concluziile scrise depuse în apel. Or, conform art. 478 alin. (2) C. proc. civ., părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.

Așadar, este justificată nealizarea motivelor de apel referitoare la temeiul de drept eronat al acțiunii, întrucât au fost formulate cu depășirea termenului de apel, aspect reținut implicit și în considerentele deciziei recurate.

Prin urmare, criticile încadrate din oficiu în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate.

Criticile prin care s-a susținut că nemotivarea unei încheieri nu putea fi acoperită prin hotărârea pronunțată asupra fondului cauzei (pct. V din cererea de recurs) pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit art. 466 alin. (4) C. proc. civ., "împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune astfel".

Textul de lege anterior evocat este aplicabil și încheierilor de încuviințare a probelor, întrucât nu există o dispoziție legală care să prevadă posibilitatea atacării acestor încheieri pe cale separată.

Cum încheierea din 13 decembrie 2016 cuprinde o dispoziție încuviințare a unei probe rezultă că această încheiere putea fi atacată cu apel numai odată cu sentința de dezînvestire a primei instanțe.

În aceste condiții, motivarea încheierii din 13 decembrie 2016, realizată ulterior prin sentința primei instanțe, nu i-a cauzat recurentei-pârâte o vătămare procesuală în sensul art. 175 alin. (1) C. proc. civ.. Aceasta întrucât recurenta-pârâtă a avut posibilitatea să cunoască și să combată considerentele primei instanțe pe calea apelului, al cărui termen de exercitare a început să curgă de la comunicarea sentinței, conform art. 468 alin. (1) din același act normativ.

Prin urmare, criticile încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

Criticile referitoare la încuviințarea probei cu înregistrarea audio, realizată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 74 lit. b) C. civ., se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 74 lit. b) C. civ., "sub rezerva aplicării dispozițiilor art. 75, pot fi considerate ca atingeri aduse vieții private: interceptarea fără drept a unei convorbiri private, sau utilizarea, în cunoștință de cauză, a unei asemenea interceptări".

Din interpretarea gramaticală a acestui text de lege rezultă că noțiunea de "interceptare" vizează intruziunea unei terțe persoane în convorbirea privată purtată între alte persoane.

Astfel, acest text de lege are ca scop protejarea persoanelor participante la o convorbire privată față de terțele persoane.

Pornind de la această interpretare, instanța supremă constată că proba încuviințată prin încheierea din 13 decembrie 2016 a vizat convorbirea dintre reprezentanții părților în litigiu.

Cum înregistrarea convorbirii a fost realizată de către unul dintre reprezentanți părților în litigiu și nu de către o terță persoană, rezultă că nu sunt incidente dispozițiile art. 74 lit. b) C. civ.

Criticile referitoare la nesocotirea dreptului de control al recurentei-pârâte, specific contractului de antrepriză, (pct. VI din cererea de recurs) nu au fost formulate prin cererea de apel, ci direct în recurs. Or, conform art. 488 alin. (2) C. proc. civ., "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor".

Față de caracterul imperativ al dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., criticile referitoare la nesocotirea dreptului de control al recurentei-pârâte urmează a fi înlăturate ca fiind formulate omisso medio.

Criticile referitoare la pretinsa confuzie între o acțiune în executarea contractului cu una în daune-interese contractuale și posibilitatea reclamantei de a-și întemeia cererea pe dispozițiile art. 1527 C. civ. (pct. VII lit. A) din cererea de recurs) nu au fost formulate prin cererea de apel, ci prin concluziile scrise depuse în apel, cu depășirea termenului de apel, astfel cum s-a reținut anterior. Nefiind formulate în termenul apel, aceste critici nu pot fi reiterate și examinate în recurs, motiv pentru care urmează a fi înlăturate.

Criticile privitoare la nedovedirea vreunui prejudiciu și neîndeplinirea obligațiilor de sterilizare și capturare a câinilor după comunicarea declarației de reziliere (pct. VII lit. B) din cererea de recurs) vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, în recurs pot fi examinate numai criticile de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Criticile referitoare la imposibilitatea recurentei-reclamante de a pretinde beneficiul nerealizat cu titlu de prejudiciu, întrucât regimul său juridic, specific fundațiilor, nu îi permite obținerea de profit nu au fost formulate prin cererea de apel, ci direct în recurs. Fiind formulate cu nerespectarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., aceste critici urmează a fi înlăturate.

Criticile prin care s-a arătat că, dacă instanța de recurs ar decide că rezilierea unilaterală a fost întemeiată, soluția firească ar fi ca recurenta-pârâtă să fie exonerată de realizarea investițiilor, conform art. 1554 alin. (3) C. civ. vor fi înlăturate de către instanța de recurs deoarece acestea pornesc de la premisa, infirmată de instanțele devolutive, că declarația de reziliere este întemeiată. Or, singurele critici din cererea de recurs prin care recurenta-pârâtă a încercat să demonstreze caracterul întemeiat al declarației de reziliere sunt cele referitoare la neîndeplinirea propriilor obligațiile de către partea adversă, care însă vizează temeinicia deciziei recurate, astfel cum s-a reținut anterior, nefiind susceptibile de a fi examinate în recurs.

Criticile referitoare la nulitatea clauzei de la art. 6.1 din contractul părților pentru existența dolului și a erorii, ca vicii de consimțământ, vizează aspecte factuale ale cauzei, întrucât se invocă prezentarea unei situații de fapt neadevarate, precum și necunoașterea faptului că recurenta-reclamantă deținea deja autorizațiile și avizele necesare funcționării adopostului. Or, evaluarea probelor aflate la dosarul cauzei, în vederea stabilirii situației de fapt, intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive. Prin urmare, aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate, motiv pentru care nu pot fi examinate în recurs.

Considerentele anterior expuse impun concluzia că recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanței de apel este nefondat.

Cu privire la recursul declarat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Criticile referitoare la stabilirea greșită a duratei contractului sunt susceptibile de a fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În legătură cu aceste critici, instanța supremă constată că părțile au convenit că durata contractului este de 36 de luni, începând cu 1 noiembrie 2014, conform clauzei de la 3.1 din contractul de prestări servicii nr. x din 4 septembrie 2014.

Prin Anexa nr. 1 a fost stabilită o perioadă de 5 ani pentru efectuarea unor lucrări de investiții, deci pentru o obligație distinctă față de cele stipulate în contractul de prestări servicii.

Cum în contractul părților este stipulată o clauză care reglementează expres durata contractului, această clauză prevalează față de prevederile Anexei nr. 1, în care este menționată o durată de 5 ani pentru îndeplinirea unor prestații distincte.

Clauza de la 3.2 din același contract nu instituie un caz de prelungire automată a contractului, în absența acordului părților, întrucât aceasta prevede că părțile se vor întâlni și vor analiza modul de derulare a contractului cu 6 luni înainte de expirare.

Prin urmare, prelungirea contractului cu încă 24 de luni presupunea acordul părților. Or, transmiterea declarației de reziliere denotă intenția recurentei-pârâte de a nu mai prelungi durata contractului de prestări servicii nr. x din 4 septembrie 2014.

Criticile referitoare la pretinsa contrarietate între considerentele hotărârii vizând operațiunea de compensare sunt susceptibile de a fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În legătură cu aceste critici, instanța supremă constată că art. 7.4 din contractul dedus judecății instituie în sarcina recurentei-pârâte obligația de plată a cheltuielilor de întreținere a câinilor deja cazați, pe toată durata de viață a acestora, în cazul încetării contractului. Așadar, obligația de plată a acestor cheltuieli vizează perioada ulterioară încetării contractului. Cu alte cuvinte, recurenta-pârâtă nu era ținută de plata vreunei sume, în temeiul clauzei de la art. 7.4, până la data expirării duratei contractului. Abia la momentul expirării acestei durate a luat naștere obligația de plată a sumelor datorate în temeiul clauzei de la art. 7.4.

În aceste condiții, este justă soluția de compensare doar a sumelor plătite de recurenta-pârâtă, în temeiul clauzei de la art. 7.4, până la momentul expirării duratei contractuale, întrucât acestea nu erau datorate. Sumele plătite după acest moment în temeiul aceleiași clauze, fiind datorate, nu puteau fi incluse în operațiunea de compensare a creanțelor reciproce.

Prin urmare, instanța supremă apreciază că nu sunt contradictorii considerentele hotărârii vizând operațiunea de compensare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. fiind nefondate.

Criticile referitoare la caracterul distinct al obligației instituite de clauza de la art. 7.4 față de cea de plată a prețului contractului, care nu includea obligația de întreținere a câinilor, pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Analiza clauzelor de la pct. 2.1 și art. 5.1 lit. e) din contractul de prestări servicii nr. x din 4 septembrie 2014 relevă că prețul contractual a fost perceput și pentru prestația de întreținere a câinilor.

Diferența dintre obligația de întreținere a câinilor datorată pe perioada contractuală și cea datorată după încetarea acestui contract vizează doar contraprestația recurentei-pârâte.

Astfel, în perioada contractuală recurenta-pârâtă avea obligația de a achita un preț lunar fix, iar după încetarea contractului avea obligația de plăti cheltuielile de întreținere a câinilor deja cazați în adăpost.

Având în vedere că prețul lunar fix a fost perceput și pentru prestația de întreținere a câinilor rezultă că recurenta-pârâtă nu putea fi obligată pe durata contractuală atât la plata prețului lunar fix, cât și la plata cheltuielilor de întreținere.

Criticile referitoare la neindicarea cursului euro la care s-a raportat instanța de apel sunt nefondate, întrucât în partea finală a deciziei recurate a fost menționat cursul de 4,6 RON/euro.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă și de recurenta-pârâtă, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondate recursurile declarate împotriva deciziei instanței de apel.

Față de soluția de respingere a ambelor recursuri, instanța supremă reține că niciuna dintre părți nu a căzut în pretenții în calea extraordinară de atac, motiv pentru care va respinge cererea recurentei-pârâte privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. și de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 29/A din 19 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Respinge cererea formulată de recurenta-pârâtă B. S.A. privind obligarea recurentei-reclamante A. la plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 mai 2019.