ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9733/2009

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată sub nr. 32548/105/2008 la Tribunalul Prahova, reclamanții Z.V. și Z.O. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – București și au solicitat instanței judecătorești ca prin hotărârea judecătorească, acesta să fie obligat la 3.000.000 Euro, sumă ce reprezintă salariu și despăgubiri morale pentru perioada cât autorul lor B.V. (în prezent decedat) a fost condamnat pe criterii politice la 20 de ani muncă silnică și a fost privat de libertate prin executarea unei pedepse în perioada 1958 – 1964. În motivarea acțiunii, reclamanții au susținut că tatăl lor B.V. a fost condamnat prin sentința penală nr. 140/1959 a Tribunalului Militar București la 20 de ani închisoare pentru fapte prevăzute și pedepsite de art. 209 C. pen.

anterior, iar recursul a fost respins prin decizia nr. 718/1959 a Tribunalului Militar, Regiunea a II- a Militară, și în consecință a fost depus cu mandatul nr. 257/1959 la Penitenciarul Formațiunea 0622, de unde a fost pus în libertate, fiind grațiat în baza Decretului nr. 411/1964: S-a mai susținut în motivarea acțiunii de către reclamanți că în anul 1968 – Procurorul General al Tribunalului Suprem a admis recursul în supraveghere și prin decizia nr. 127/1965 a fost casată sentința de condamnare și decizia de respingere a recursului, s-a dispus rejudecarea cauzei de către Tribunalul București prin sentința nr. 14/1969 Tribunalul Militar Teritorial București a dispus achitarea autorului lor în baza art. 11 pct. 2 lit. a) combinat cu art. 10 lit. a) C. proc.

pen. pentru că faptele reținute în sarcina inculpatului nu au fost dovedite. S-a mai susținut de către reclamanți că prin sentința penală nr. 14/1969 prin care s-a stabilit că tatăl lor a fost condamnat printr-o eroare judiciară nu a reproșat daunele psihice morale și sociale la care a fost supusă familia sa (în urma detenției fiind foarte bolnav și a decedat după o perioadă foarte scurtă de timp). Prin sentința nr. 217 din 26 iulie 2009 Tribunalul Prahova a respins excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților invocată de pârâtă. A fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune și pe cale de consecință a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții Z.V. și Z.O. ca prescrisă.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a constatat că excepția inadmisibilității acțiunii este neîntemeiată deoarece, prin cererea formulată reclamanții au solicitat plata unor despăgubiri și nu recunoașterea calității de victimă a regimului polițienesc, astfel cum s-a susținut de către pârât în întâmpinare. Cât privește excepția prescripției dreptului la acțiune s-a constat că este întemeiată conform art. 1 din Decretul nr. 167/1958, acțiunea având un obiect patrimonial, care se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege. Reclamanții și-au fundamentat cererea pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen., situație în care termenul de prescripție este de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului.

În speță s-a reținut că cererea a fost formulată de 21 august 2008, cu depășirea termenului de 18 luni de la data pronunțării hotărârii definitive, sentința penală nr. 14 din 16 februarie 1969, prin care s-a stabilit că autorul reclamanților B.V. a fost condamnat printr-o cerere judiciară. Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, prin decizia nr. 84 din 17 aprilie 2009 a respins apelul reclamanților ca nefondat. Apelanții au susținut că în cauză, sentința civilă nr. 9 din 10 martie 1997 are valoare juridică, constituind o cauză de întrerupere a termenului de prescripție, conform dispozițiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958. În acest sens, au susținut că au făcut dovada faptului că cererea de chemare în judecată formulată de autorul lor a fost efectivă, adică făcută cu intenția obținerii unei hotărâri care să poată fi pusă în executare.

S-a mai învederat că într-adevăr, acțiunea inițială a fost respinsă, însă față de condițiile socio-economice de la nivelul anului 1969 era imposibil de admis o astfel de acțiune, care nu ar fi putut fi soluționată corect în acest context. Instanța de apel a reținut că potrivit art. 504 alin. (1) și (3) C. proc. pen., persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-au pronunțat hotărâri definitive de achitare.

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii private sau restrictive de libertate, prin ordonanța procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j), ori prin hotărârea instanței privind măsura de privare sau de restrângere a libertății, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j). Art. 506 alin. (2) C. proc. pen. prevede că acțiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului, așa cum se menționează în art. 504 C. proc.

pen. S-a reținut că în mod corect a fost respinsă acțiunea ca prescrisă de către instanța de fond, deoarece sentința nr. 14/1969 prin care a fost achitat de orice penalitate autorul reclamanților B.V. pentru interacțiunea prevăzută și pedepsită de art. 209 pct. 1 C. proc. pen. (vechi) și făcând aplicarea art. 11 pct. 2 lit. a) combinat cu art. 10 lit. a) C. proc. pen., Tribunalul Militar Teritorial București s-a pronunțat la data de 6 februarie 1969 și reclamanții au formulat acțiunea la 21 aprilie 1969, cu depășirea termenului de prescripție de 18 luni prevăzut de art. 506 alin. (2) C. proc. pen. S-a mai avut în vedere că, chiar dacă hotărârea nr. 9 din 20 martie 1970 ar constitui o cauză de întrerupere a termenului prescripției extinctive, trebuie avut în vedere că după 22 decembrie 1989 au fost create premisele formulării unei astfel de acțiuni, dată de la care a început să curgă o nouă prescripție de 18 luni.

Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs reclamanții Z.O. și Z.V. pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., menționând că nici un text de lege nu precizează momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, astfel cum au stabilit în mod arbitrar instanțele de fond și apel. Au arătat că dispozițiile de drept comun în materie de prescripție extinctivă nu sunt aplicabile în cauză, deoarece dacă s-ar aplica strict prevederile Decretului nr. 167/1958, ar fi trebuit ca acțiunea să fie formulată înainte de 22 decembrie 1989, ceea ce este de neconceput. Nu există nici un text de lege care să reglementeze data până la care puteau fi introduse astfel de acțiuni.

Recursul este întemeiat, urmând a fi admis în considerentele argumentelor ce se vor prezenta în continuare. Prin acțiunea formulată de reclamanții Z.V.V. și Z.V.O. s-a solicitat obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 3.000.000 Euro, reprezentând daune materiale și morale, care i-au fost produse autorului lor B.V.

(în prezent decedat) prin persecuțiile la care a fost supus de regimul comunist, ca urmare a condamnării pe criterii politice la 20 de ani de muncă silnică, cât și pe perioada detenției în intervalul august 1958 – august 1964. La data de 14 iunie 2009, după declararea recursului de către reclamanți a intrat în vigoare Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 195 – 22 decembrie 1989. Prin acest act normativ s-a reglementat noțiunea de „condamnare cu caracter politic”, precum și rolul instanțelor de judecată de constatare a caracterului politic al condamnărilor din perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. La art. 4 al acestui act normativ se prevede că persoanele condamnate penal în perioada amintită anterior pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor.

Cererea poate fi introdusă și după decesul persoanei, de către orice persoană fizică sau juridică interesată ori, din oficiu, de parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată. Instanța de judecată este obligată să ia toate măsurile pentru obținerea sau, după caz, reconstituirea dosarului în care a fost pronunțată hotărârea de condamnare. Așa cum au susținut reclamanții și cum s-a arătat anterior, la data intentării acțiunii nu exista un act normativ care să reglementeze dreptul persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în timpul regimului comunist de a se adresa justiției pentru constatarea unor astfel de situații și de a fi despăgubite pentru prejudiciul suferit.

Analizând pricina inclusiv sub aspectul prescripției, instanțele au stabilit că reclamanții se puteau adresa justiției, cel mai târziu într-un termen de 3 ani de la data de 22 decembrie 1989. Nu există însă nici un indiciu că un atare demers, odată dovedită susținerile în fapt ale reclamanților ar fi avut șanse de câștig față de stadiul legislației naționale și de împrejurarea că nici dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului nu erau incidente la acel moment, pe de o parte pentru că România încă nu devenise membră a Consiliului Europei, iar pe de altă parte că dispozițiile Convenției nu pot fi invocate pentru încălcări ale drepturilor omului petrecute anterior ratificării.

Pe parcursul judecării apelului, la data de 2 iunie 2009, Parlamentul României a adoptat Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, iar la data de 11 iunie 2009 legea a fost publicată în M. Of., Partea I, nr. 396. Prin acest act normativ, legiuitorul a înțeles să definească ce se înțelege prin „condamnare cu caracter politic” [art. 1 alin. (1)], a enumerat faptele considerate a fi atras condamnări cu acest caracter [art. 1 alin. (2)], a prevăzut condițiile în care și alte fapte se încadrează în această categorie, fără a fi enumerate expres în lege [art. 1 alin. (3)], și totodată, a prevăzut posibilitatea persoanelor care consideră că au suferit o condamnare de acest gen, de a se adresa instanțelor judecătorești pentru constatarea caracterului politic al condamnării pentru alte fapte decât cele expres enumerate de lege [art. 1 alin. (4), art. 4]. În art. 5 lit. a) al legii s-a reglementat dreptul persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic de a primi din partea statului despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că Legea nr. 221/2009 este actul normativ prin prisma căruia trebuie verificată legalitatea și temeinicia pretențiilor reclamanților, inclusiv sub aspectul excepției prescripției dreptul la acțiune. Acest act normativ a intrat în vigoare pe parcursul soluționării cauzei și este de imediată aplicare, întrucât reglementează un raport juridic în curs de desfășurare, fiind expresia voinței statului român de a repara o anumită categorie de erori săvârșite în perioada regimului comunist. Pentru aceste considerente, în baza art. 304 pct. 9 și a art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul, să caseze decizia recurată, precum și sentința civilă nr. 217 din 26 ianuarie 2009 a Tribunalului Prahova și să trimită cauza spre rejudecare la același tribunal, unde cauza va fi analizată prin prisma dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții Z.O. și Z.V. împotriva deciziei nr. 84 din 17 aprilie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată precum și sentința civilă nr. 217 din 28 ianuarie 2009 a Tribunalului Prahova. Trimite cauza spre rejudecare la prima instanță, Tribunalul Prahova. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 noiembrie 2009.