ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4823/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4823/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 210/S a Tribunalului Brașov, a admis în parte acțiunea civilă formulată și precizată

de reclamantul B.V., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Brașov, și, în consecință: a obligat pârâtul să

plătească reclamantului echivalentul la data plății a sumei de 100.000 euro, reprezentând

despăgubiri. A respins restul pretențiilor reclamantului. A obligat pârâtul să plătească

reclamantului suma de 2.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

sentință, Tribunalul a reținut că prin sentința penală nr. 201 din 16 mai 1959 pronunțată

de fostul Tribunal Militar al Orașului Stalin în Dosarul nr. 104/1959 s-a dispus

condamnarea reclamantului la pedeapsa de 7 ani muncă pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzute de art. 209 pct. 2 lit. b) alin. penultim C. pen., respectiv pentru uneltire

contra ordinii sociale și la 6 ani închisoare pentru delictul de deținere și răspândire

de publicații interzise, urmând a executa 7 ani de muncă silnică.

Prin decizia nr. 871

din 30 iunie 1959 a Tribunalului Militar Cluj, recursul formulat de reclamant a

fost respins, iar prin decizia nr. 247/1963 a Tribunalului Suprem a fost admis recursul

în supraveghere declarat de Procurorul General împotriva hotărârilor menționate

mai sus, care au fost casate și s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor,

fiind achitat reclamantul pentru infracțiunile prevăzute de art. 209 pct. 2

lit. b) alin. penultim și de art. 325 alin. (3) lit. c) C. pen. și dispunându-se

punerea în libertate a acestuia.

După cum rezultă din chiar

cuprinsul acestor hotărâri, reclamantul a fost arestat la data de 11 decembrie 1958

și pus în libertate la data de 03 septembrie 1963, așadar a efectuat 4 ani, 8 luni

și 23 zile de muncă silnică.

Din declarația martorei

G.A. rezultă că, atât anterior arestării acestuia, cât și după ce a fost pus în

libertate, reclamantul a fost supravegheat de organele de securitate, fiind convocat

de mai multe ori de către acestea și bătut, martora personal văzându-l pe reclamant

după asemenea episod, acesta fiind lovit la cap și având sângerări nazale, iar în

timp continuând să aibă dureri de cap și uneori să leșine.

Aceeași martoră a arătat

că, timp de 2 ani de la arestare, nu s-a mai știut nimic despre reclamant, iar ulterior

eliberării acesta a avut probleme în societate și la locul de muncă, din cauza condamnării

politice.

Potrivit declarației martorului

P.I., care a fost judecat în aceeași cauză cu reclamantul și care a fost deținut

o perioadă de timp împreună cu acesta, reclamantul a fost deținut în penitenciarele

Codlea, Jilava, Galați și a efectuat muncă silnică la Periprava, la recoltat stuf,

precum și la Luciu Giurgeni, la construirea digului și la cultivarea orezului în

baltă, fiind deținut în condiții inumane, în frig, fiind nevoit să „își îmbunătățească”

hrana prin adăugarea de buruieni și să consume apă din Dunăre, deși acolo se deversau

și dejecțiile.

Martorul a mai arătat

că persoanele condamnate erau ținute cu sutele într-o încăpere, în paturi suprapuse,

fiind bătuți și supuși unui regim de exterminare, neavând permisiunea de a primi

vizite sau pachete, precum și că, pe perioada detenției, reclamantul s-a îmbolnăvit

de febră tifoidă.

Martorul personal a constatat

că, după eliberare, reclamantul era slăbit și devenise incoerent în vorbire, fiind

credibil că acest fapt a fost cauzat de condițiile de detenție, și a arătat că,

în calitate de condamnat politic, acesta a continuat să fie urmărit de Securitate,

precum și că i-a fost confiscată averea ca urmare a condamnării.

Potrivit prevederilor

art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, constituie condamnare cu caracter politic

orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată

în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de

data de 06 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea

față de regimul totalitar instaurat la data de 06 martie 1945, alin. (2) al aceluiași

text de lege prevăzând de drept caracterul de condamnare cu caracter politic a celei

pronunțate pentru fapta prevăzută de art. 209 C. pen. din 1936, republicat în

M. Of., Partea I, nr. 48/02.02.1948, cu modificările și completările ulterioare.

În aceste condiții, caracterul

politic al condamnării reclamantului nu mai trebuie să fie dovedit, acesta fiind

în mod expres prevăzut de lege.

Conform art. 5 alin.

(1) lit. a) din același act normativ, orice persoană care a suferit condamnări cu

caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul

unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei

persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot

solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare

a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnare, urmând ca, la stabilirea cuantumului despăgubirilor,

să se țină seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în

temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie

1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat,

cu modificările și completările ulterioare, și al O.U.G. nr. 214/1999, aprobată

cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările

ulterioare.

Daunele morale reprezintă

contravaloarea prejudiciului moral suferit ca urmare a atingerii unor valori umane

cu caracter nepatrimonial, cum ar fi sănătatea și integritatea personală, sensibilitatea

fizică și psihică, cinstea, demnitatea, onoarea, prestigiul social și profesional,

reputația, dreptul la viață privată, dreptul la libera circulație și altele asemenea,

neputând fi, la propriu, cuantificate, ci fiind lăsate la aprecierea instanței,

în funcție de o serie de criterii stabilite în doctrină și în jurisprudență, cum

ar fi însemnătatea valorilor lezate, durata suferințelor morale, intensitatea cu

care acestea au fost percepute etc.

În speță, este evident

că, prin aplicarea unei pedepse de 7 ani muncă silnică, pentru săvârșirea unei infracțiuni

considerată de drept ca având caracter politic, pedeapsă din care reclamantul a

executat efectiv, în regim de detenție, 4 ani, 8 luni și 23 zile, acesta a suferit

prejudicii constând în încălcarea unor drepturi fundamentale, cum sunt demnitatea,

onoarea, dreptul la viață privată, sănătatea și integritatea personală, sensibilitatea

fizică și psihică și altele asemenea, pedepsele privative de libertate fiind, prin

natura lor, generatoare de consecințe de această natură.

Din probele administrate

în cauză, respectiv din declarația martorului P.I., care a fost deținut împreună

cu reclamantul, a rezultat că acesta a fost deținut în condiții inumane, fiind supus

unui regim de viață degradant, începând cu nevoile cele mai elementare, cum ar fi

hrana, agresat fizic și psihic, fiind, de altfel, de notorietate tratamentele la

care erau supuși cei condamnați pentru fapte considerate ca fiind îndreptate împotriva

regimului politic de la acea vreme.

Instanța de fond a mai

reținut că din declarațiile ambilor martori audiați a rezultat că reclamantului

i-au fost aplicate bătăi care i-au afectat pe termen lung sănătatea, consecințele

acestora fiind dureri de cap și incoerență în vorbire.

De asemenea, este notoriu

faptul că persoanele condamnate la vremea respectivă pentru săvârșirea unor fapte

îndreptate împotriva regimului comunist au fost stigmatizate social, precum și că

acest regim a urmărit excluderea acestei categorii de persoane din viața socială,

exclusiv în virtutea opoziției manifestate față de acesta, precum și că acestea

au fost supravegheate și după executarea pedepselor, pentru a se evita posibilitatea

ca acestea să „influențeze” și alte persoane și să răspândească ideile și convingerile

lor, inclusiv cele de natură religioasă.

Instanța a reținut însă

că reclamantul nu a dovedit susținerile referitoare la starea de fapt arătată în

motivarea precizării de acțiune, cu privire la suportarea unui prejudiciu estetic,

a unor vătămări și leziuni ce aduc atingere armoniei fizice sau înfățișării persoanei

condamnate, și nici faptul că i-a fost afectată situația familială ori posibilitatea

de a contribui, material și spiritual, la creșterea și educarea copiilor, reclamantul

nedepunând la dosar dovezi în sensul că are copii și că, prin condamnare, i-au fost

afectate drepturile vizând legăturile cu aceștia.

S-a mai reținut că reclamanta

nu a administrat probe din care să rezulte că i s-ar fi percheziționat în mod repetat

locuința și i s-ar fi încălcat sistematic dreptului la libertate, sub toate formele

acestuia și că, ulterior punerii sale în libertate, nu a avut posibilitatea de a

se angaja și de a urma cursuri de calificare, iar familia i-a fost afectată, membrii

acesteia fiind evitați de cei din jur și supuși disprețului public.

Totodată, instanța a ținut

seama că reclamantului i s-a acordat o reparație parțială, în sensul că aceasta

beneficiază de o indemnizație lunară acordată în baza Decretului-Lege nr. 118/1990,

aspect recunoscut de acesta prin chiar cererea introductivă.

În aceste condiții, instanța

de fond a apreciat că acordarea sumei reprezentând echivalentul sumei de 100.000

euro către reclamant, în echivalent la data plății, cu titlul de daune morale, este

rezonabilă, daunele morale nefiind destinate a acoperi, la propriu, un prejudiciu

care, de altfel, nu poate fi cuantificat, ci a oferi o satisfacție rezonabilă în

raport cu importanța drepturilor încălcate și cu intensitatea cu care au fost percepute

aceste încălcări.

În ceea ce privește intrarea

în vigoare a O.U.G. nr. 62/2010, între momentul dezbaterii în fond a prezentei cauze

și momentul pronunțării sentinței, Tribunalul a înlăturat aplicarea acestui act

normativ, având în vedere că acțiunea de față a fost introdusă anterior modificării

Legii nr. 221/2009 prin acest act normativ, deci este supusă legii aflate în vigoare

în acel moment, iar prevederile O.U.G. nr. 62/2010 nu constituie dispoziții de procedură,

pentru a fi de imediată aplicare, ci dispoziții de fond, ori, potrivit art. 15

alin. (2) din Constituția României, legea dispune numai pentru viitor, cu excepția

legii penale mai favorabile (principiul neretroactivității legii).

Împotriva acestei hotărâri

a declarat apel atât Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov,

cât și pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, iar prin

decizia civilă nr. 105 din 14 septembrie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, conflicte de muncă și asigurări sociale,

s-au admis apelul Ministerului Public și în parte apelul Statului Român fiind schimbată

în arte sentința civilă nr. 201 din 05 decembrie 2010 a Tribunalului Brașov în sensul

obligării Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Brașov,

să plătească reclamantului suma de 10.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit în urma condamnării politice, în loc de 100.000 euro.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:

Constituie, de asemenea,

condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 06 martie 1945-22

decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea

acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă

persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor

împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive,

precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de

răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări

și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare

[alin. (3)]. Caracterul politic al condamnărilor prevăzute în acest alineat se constată

de instanța judecătorească, în condițiile prevăzute la art. 4 [alin. (4)].

Din interpretarea normelor

rezultă că legea prezumă irefragabil caracterul politic al condamnărilor menționate

limitativ în alin. (2), ce înseamnă că reclamantul este dispensat de orice dovadă

în acest sens. În schimb pentru condamnările arătate în alin. (3), trebuie îndeplinită

cerința scopului prevăzut la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, modificată

prin Legea nr. 568/2001, respectiv: a) exprimarea protestului împotriva dictaturii,

cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea

celor care au deținut puterea politică; b) susținerea sau aplicarea principiilor

democrației și a pluralismului politic; c) propaganda pentru răsturnarea ordinii

sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta;

c

1

) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului

comunist; d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea

și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale; e)

înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine

etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori

de origine socială.

În speță, reclamantul

a fost condamnat pentru infracțiunea prevăzută de art. 209 C. pen. din 1936, condamnare

care se încadrează în prevederile art. 1 alin. (1) lit. a)-f) și, în consecință,

caracterul politic al condamnării este prezumat de drept, absolut, încât orice critică

din apel referitoare la inexistența vreunei persecuții politice este de prisos,

iar reclamantul dispensat de orice dovadă, inclusiv a existenței prejudiciului.

În consecință, singura problemă care se ridică este aceea privitoare la cuantumul

daunelor morale care pot fi acordate de instanță.

Cu privire la acest aspect,

în cursul procesului a intervenit O.U.G. nr. 62/2010, care a modificat Legea

nr. 221/2009, limitând în cuprinsul art. 5 acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnare în cuantum de până la:

persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22

decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic;

soțul/soția și descendenții de gradul I;

descendenții de gradul al II-lea.

La stabilirea cuantumului

despăgubirilor prevăzute la alin. (1), instanța judecătorească va lua în considerare,

fără a se limita la acestea, durata pedepsei privative de libertate, perioada de

timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic

și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege

nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive

politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor

deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, și al O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă

persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice persoanelor

împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive,

precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de

răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări

și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare

[art. 5 alin. (1

1

)].

Prin urmare, reține instanța

de apel, însăși legea limitează plafonul maxim al despăgubirilor, astfel că instanța

de apel va ține cont de prevederea legală, precum și de măsurile reparatorii stabilite

prin Decretul-Lege nr. 118/1990, dar va acorda suma maximă ținând cont de circumstanțele

cauzei, de faptul că orice condamnare, fie ea cu caracter politic, pe motive iluzorii

de natură a suprima libertatea, a periclita viața ori sănătatea persoanei, care

în accepțiunea legii nu a avut nicio vină, este de natură să provoace suferințe

care, în fond, nu pot fi cuantificate, dar oricum ar depăși pragul legal actual.

Ca atare, reține instanța

de apel, deși prima instanță a acordat o sumă mai mare, Curtea nu poate face abstracție

de dispoziția înscrisă în art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 conform căreia „Dispozițiile

Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel

cum au fost modificate și completate prin prezenta ordonanță de urgență, se aplică

proceselor și cererilor pentru a căror soluționare nu a fost pronunțată o hotărâre

judecătorească definitivă până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe

de urgență”, întrucât legea civilă este de imediată aplicare și se aplică raporturilor

juridice în curs, fără teama de a fi încălcat principiul neretroactivității legii

civile care vizează doar raporturile juridice definitiv stinse. Mai mult, însăși

dispoziția legală prevede că se aplică numai în cauzele în care nu s-a pronunțat

o hotărâre definitivă, care îndeplinește deci cerințele arătate în art. 377

alin. (1) pct. 1-4 C. proc. civ., or în speță s-a pronunțat doar sentința primei

instanțe care, fiind supusă apelului și atacată pe această cale, nu este definitivă

și, în consecință, instanța este obligată ca la pronunțarea prezentei decizii să

o ia în considerare.

Față de considerentele

expuse, instanta de apel a reținut că apelurile sunt fondate numai sub acest aspect,

astfel că potrivit art. 296 C. proc. civ., va schimba sentința atacată limitând

cuantumul daunelor morale, ținând cont și de calitatea reclamantului, conform dispozitivului

prezentei decizii.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs reclamantul B.V. solicitând prin prisma dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ., modificarea hotărârii instanței de apel în sensul respingerii

apelului și, pe cale de consecință, menținerea hotărârii instanței de fond.

Astfel criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei, fiind dată cu încălcarea legii,

instanța făcând o greșită

interpretare și aplicare a legii și prin prisma principiului

neretroactivității legii.

Se susține astfel că prin

Legea nr. 221/2009, reclamantului i s-a creat un drept de a obține despăgubiri pentru

abuzurile suferite, acesta având speranța legitimă de a obține aceste sume. De aceea,

se susține, că reclamantul a fost titularul unui bun în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1.

Examinând hotărârea atacată

prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte reține că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Prin condamnarea suferită

s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial care constă în atingerea adusă valorilor

care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică umană,

sănătatea și integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, relațiile familiale

și prestigiu profesional, și alte valori similare, așa încât din această perspectivă,

prin privarea de libertate, s-a adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale

ale omului, motiv pentru care durerile psihice și suferințele fizice provocate de

o atare măsură, pot și trebuie să fie reparate prin acordarea de despăgubiri.

Cuantificarea prejudiciului

moral nu este supusă unor criterii legale, iar în situația daunelor morale, datorită

naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă în bani a acestora nu este posibilă,

întinderea dispozițiilor realizându-se prin apreciere raportat la elementele de

fapt.

Or, cuantificării prejudiciului

moral trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă corespunzătoare prejudiciului

real suferit.

Gravitatea prejudiciului

moral constituie un criteriu de stabilire a cuantumului despăgubirii destinate reparării

prejudiciilor morale.

Instanța de apel își argumentează

modalitatea de stabilire a daunelor morale pe dispozițiile art. 1 pct. 1 și

art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora.

Numai că dispozițiile

legale sus evocate, respectiv art. 1 pct. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 au

fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții

Constituționale.

Neconstituționale au fost

declarate și prevederile art. 5 (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 prin Decizia

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

Din această perspectivă,

și raportat la starea de fapt conturată prin probele de la dosar, ținând seama și

de faptul că reclamantului i s-a acordat o reparație parțială în sensul că acesta

beneficiază de o indemnizație lunară acordată în baza Decretului-Lege nr. 118/1990,

având în vedere și criteriul echității consacrat de jurisprudența națională și europeană,

și pentru a i se asigura persoanei vătămate o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul

moral suferit, cu efecte compensatorii, (fără însă ca despăgubirile acordate să

reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului ori venituri nejustificate

pentru victimă) instanța apreciază că fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și în raport de considerentele expuse, urmează

ca în temeiul art. 312 alin. (1) teza I și alin. (3) C. proc. civ., a se admite

recursul, a modifica decizia recurată în parte în sensul obligării pârâtului Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamantului suma de 50.000

euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. de la data efectuării plății, reprezentând

daune morale, urmând a fi menținute restul dispozițiilor deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamantul B.V. împotriva deciziei nr. 105Ap din 14 septembrie 2010 a Curții

de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte

de muncă și asigurări sociale.

Modifică decizia recurată,

în parte, în sensul că obligă pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

să plătească reclamantului B.V. suma de 50.000 euro, echivalent în RON la cursul

B.N.R. de la data efectuării plății, reprezentând daune morale.

Menține restul dispozițiilor

deciziei recurate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 iunie 2011.