ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4823/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 210/S a Tribunalului Brașov, a admis în parte acțiunea civilă formulată și precizată de reclamantul B.V., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Brașov, și, în consecință: a obligat pârâtul să plătească reclamantului echivalentul la data plății a sumei de 100.000 euro, reprezentând despăgubiri. A respins restul pretențiilor reclamantului. A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 2.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut că prin sentința penală nr. 201 din 16 mai 1959 pronunțată de fostul Tribunal Militar al Orașului Stalin în Dosarul nr. 104/1959 s-a dispus condamnarea reclamantului la pedeapsa de 7 ani muncă pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 209 pct. 2 lit. b) alin. penultim C. pen., respectiv pentru uneltire contra ordinii sociale și la 6 ani închisoare pentru delictul de deținere și răspândire de publicații interzise, urmând a executa 7 ani de muncă silnică.

Prin decizia nr. 871 din 30 iunie 1959 a Tribunalului Militar Cluj, recursul formulat de reclamant a fost respins, iar prin decizia nr. 247/1963 a Tribunalului Suprem a fost admis recursul în supraveghere declarat de Procurorul General împotriva hotărârilor menționate mai sus, care au fost casate și s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor, fiind achitat reclamantul pentru infracțiunile prevăzute de art. 209 pct. 2 lit. b) alin. penultim și de art. 325 alin. (3) lit. c) C. pen. și dispunându-se punerea în libertate a acestuia. După cum rezultă din chiar cuprinsul acestor hotărâri, reclamantul a fost arestat la data de 11 decembrie 1958 și pus în libertate la data de 03 septembrie 1963, așadar a efectuat 4 ani, 8 luni și 23 zile de muncă silnică.

Din declarația martorei G.A. rezultă că, atât anterior arestării acestuia, cât și după ce a fost pus în libertate, reclamantul a fost supravegheat de organele de securitate, fiind convocat de mai multe ori de către acestea și bătut, martora personal văzându-l pe reclamant după asemenea episod, acesta fiind lovit la cap și având sângerări nazale, iar în timp continuând să aibă dureri de cap și uneori să leșine. Aceeași martoră a arătat că, timp de 2 ani de la arestare, nu s-a mai știut nimic despre reclamant, iar ulterior eliberării acesta a avut probleme în societate și la locul de muncă, din cauza condamnării politice.

Potrivit declarației martorului P.I., care a fost judecat în aceeași cauză cu reclamantul și care a fost deținut o perioadă de timp împreună cu acesta, reclamantul a fost deținut în penitenciarele Codlea, Jilava, Galați și a efectuat muncă silnică la Periprava, la recoltat stuf, precum și la Luciu Giurgeni, la construirea digului și la cultivarea orezului în baltă, fiind deținut în condiții inumane, în frig, fiind nevoit să „își îmbunătățească” hrana prin adăugarea de buruieni și să consume apă din Dunăre, deși acolo se deversau și dejecțiile. Martorul a mai arătat că persoanele condamnate erau ținute cu sutele într-o încăpere, în paturi suprapuse, fiind bătuți și supuși unui regim de exterminare, neavând permisiunea de a primi vizite sau pachete, precum și că, pe perioada detenției, reclamantul s-a îmbolnăvit de febră tifoidă.

Martorul personal a constatat că, după eliberare, reclamantul era slăbit și devenise incoerent în vorbire, fiind credibil că acest fapt a fost cauzat de condițiile de detenție, și a arătat că, în calitate de condamnat politic, acesta a continuat să fie urmărit de Securitate, precum și că i-a fost confiscată averea ca urmare a condamnării. Potrivit prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 06 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 06 martie 1945, alin. (2) al aceluiași text de lege prevăzând de drept caracterul de condamnare cu caracter politic a celei pronunțate pentru fapta prevăzută de art. 209 C. pen.

din 1936, republicat în M. Of., Partea I, nr. 48/02.02.1948, cu modificările și completările ulterioare. În aceste condiții, caracterul politic al condamnării reclamantului nu mai trebuie să fie dovedit, acesta fiind în mod expres prevăzut de lege.

Conform art. 5 alin. (1) lit. a) din același act normativ, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, urmând ca, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, să se țină seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al O.U.G.

nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.

Daunele morale reprezintă contravaloarea prejudiciului moral suferit ca urmare a atingerii unor valori umane cu caracter nepatrimonial, cum ar fi sănătatea și integritatea personală, sensibilitatea fizică și psihică, cinstea, demnitatea, onoarea, prestigiul social și profesional, reputația, dreptul la viață privată, dreptul la libera circulație și altele asemenea, neputând fi, la propriu, cuantificate, ci fiind lăsate la aprecierea instanței, în funcție de o serie de criterii stabilite în doctrină și în jurisprudență, cum ar fi însemnătatea valorilor lezate, durata suferințelor morale, intensitatea cu care acestea au fost percepute etc. În speță, este evident că, prin aplicarea unei pedepse de 7 ani muncă silnică, pentru săvârșirea unei infracțiuni considerată de drept ca având caracter politic, pedeapsă din care reclamantul a executat efectiv, în regim de detenție, 4 ani, 8 luni și 23 zile, acesta a suferit prejudicii constând în încălcarea unor drepturi fundamentale, cum sunt demnitatea, onoarea, dreptul la viață privată, sănătatea și integritatea personală, sensibilitatea fizică și psihică și altele asemenea, pedepsele privative de libertate fiind, prin natura lor, generatoare de consecințe de această natură.

Din probele administrate în cauză, respectiv din declarația martorului P.I., care a fost deținut împreună cu reclamantul, a rezultat că acesta a fost deținut în condiții inumane, fiind supus unui regim de viață degradant, începând cu nevoile cele mai elementare, cum ar fi hrana, agresat fizic și psihic, fiind, de altfel, de notorietate tratamentele la care erau supuși cei condamnați pentru fapte considerate ca fiind îndreptate împotriva regimului politic de la acea vreme. Instanța de fond a mai reținut că din declarațiile ambilor martori audiați a rezultat că reclamantului i-au fost aplicate bătăi care i-au afectat pe termen lung sănătatea, consecințele acestora fiind dureri de cap și incoerență în vorbire.

De asemenea, este notoriu faptul că persoanele condamnate la vremea respectivă pentru săvârșirea unor fapte îndreptate împotriva regimului comunist au fost stigmatizate social, precum și că acest regim a urmărit excluderea acestei categorii de persoane din viața socială, exclusiv în virtutea opoziției manifestate față de acesta, precum și că acestea au fost supravegheate și după executarea pedepselor, pentru a se evita posibilitatea ca acestea să „influențeze” și alte persoane și să răspândească ideile și convingerile lor, inclusiv cele de natură religioasă.

Instanța a reținut însă că reclamantul nu a dovedit susținerile referitoare la starea de fapt arătată în motivarea precizării de acțiune, cu privire la suportarea unui prejudiciu estetic, a unor vătămări și leziuni ce aduc atingere armoniei fizice sau înfățișării persoanei condamnate, și nici faptul că i-a fost afectată situația familială ori posibilitatea de a contribui, material și spiritual, la creșterea și educarea copiilor, reclamantul nedepunând la dosar dovezi în sensul că are copii și că, prin condamnare, i-au fost afectate drepturile vizând legăturile cu aceștia.

S-a mai reținut că reclamanta nu a administrat probe din care să rezulte că i s-ar fi percheziționat în mod repetat locuința și i s-ar fi încălcat sistematic dreptului la libertate, sub toate formele acestuia și că, ulterior punerii sale în libertate, nu a avut posibilitatea de a se angaja și de a urma cursuri de calificare, iar familia i-a fost afectată, membrii acesteia fiind evitați de cei din jur și supuși disprețului public. Totodată, instanța a ținut seama că reclamantului i s-a acordat o reparație parțială, în sensul că aceasta beneficiază de o indemnizație lunară acordată în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, aspect recunoscut de acesta prin chiar cererea introductivă.

În aceste condiții, instanța de fond a apreciat că acordarea sumei reprezentând echivalentul sumei de 100.000 euro către reclamant, în echivalent la data plății, cu titlul de daune morale, este rezonabilă, daunele morale nefiind destinate a acoperi, la propriu, un prejudiciu care, de altfel, nu poate fi cuantificat, ci a oferi o satisfacție rezonabilă în raport cu importanța drepturilor încălcate și cu intensitatea cu care au fost percepute aceste încălcări. În ceea ce privește intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 62/2010, între momentul dezbaterii în fond a prezentei cauze și momentul pronunțării sentinței, Tribunalul a înlăturat aplicarea acestui act normativ, având în vedere că acțiunea de față a fost introdusă anterior modificării Legii nr. 221/2009 prin acest act normativ, deci este supusă legii aflate în vigoare în acel moment, iar prevederile O.U.G.

nr. 62/2010 nu constituie dispoziții de procedură, pentru a fi de imediată aplicare, ci dispoziții de fond, ori, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituția României, legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile (principiul neretroactivității legii). Împotriva acestei hotărâri a declarat apel atât Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov, cât și pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, iar prin decizia civilă nr. 105 din 14 septembrie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, conflicte de muncă și asigurări sociale, s-au admis apelul Ministerului Public și în parte apelul Statului Român fiind schimbată în arte sentința civilă nr. 201 din 05 decembrie 2010 a Tribunalului Brașov în sensul obligării Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

Brașov, să plătească reclamantului suma de 10.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma condamnării politice, în loc de 100.000 euro. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele: Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare [alin. (3)]. Caracterul politic al condamnărilor prevăzute în acest alineat se constată de instanța judecătorească, în condițiile prevăzute la art. 4 [alin. (4)]. Din interpretarea normelor rezultă că legea prezumă irefragabil caracterul politic al condamnărilor menționate limitativ în alin. (2), ce înseamnă că reclamantul este dispensat de orice dovadă în acest sens.

În schimb pentru condamnările arătate în alin. (3), trebuie îndeplinită cerința scopului prevăzut la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999, modificată prin Legea nr. 568/2001, respectiv: a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; c 1 ) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist; d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale; e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.

În speță, reclamantul a fost condamnat pentru infracțiunea prevăzută de art. 209 C. pen. din 1936, condamnare care se încadrează în prevederile art. 1 alin. (1) lit. a)-f) și, în consecință, caracterul politic al condamnării este prezumat de drept, absolut, încât orice critică din apel referitoare la inexistența vreunei persecuții politice este de prisos, iar reclamantul dispensat de orice dovadă, inclusiv a existenței prejudiciului. În consecință, singura problemă care se ridică este aceea privitoare la cuantumul daunelor morale care pot fi acordate de instanță. Cu privire la acest aspect, în cursul procesului a intervenit O.U.G.

nr. 62/2010, care a modificat Legea nr. 221/2009, limitând în cuprinsul art. 5 acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la: 1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; 2. 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I; 3. 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1), instanța judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, și al O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare [art. 5 alin. (1 1 )]. Prin urmare, reține instanța de apel, însăși legea limitează plafonul maxim al despăgubirilor, astfel că instanța de apel va ține cont de prevederea legală, precum și de măsurile reparatorii stabilite prin Decretul-Lege nr. 118/1990, dar va acorda suma maximă ținând cont de circumstanțele cauzei, de faptul că orice condamnare, fie ea cu caracter politic, pe motive iluzorii de natură a suprima libertatea, a periclita viața ori sănătatea persoanei, care în accepțiunea legii nu a avut nicio vină, este de natură să provoace suferințe care, în fond, nu pot fi cuantificate, dar oricum ar depăși pragul legal actual.

Ca atare, reține instanța de apel, deși prima instanță a acordat o sumă mai mare, Curtea nu poate face abstracție de dispoziția înscrisă în art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 conform căreia „Dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel cum au fost modificate și completate prin prezenta ordonanță de urgență, se aplică proceselor și cererilor pentru a căror soluționare nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență”, întrucât legea civilă este de imediată aplicare și se aplică raporturilor juridice în curs, fără teama de a fi încălcat principiul neretroactivității legii civile care vizează doar raporturile juridice definitiv stinse.

Mai mult, însăși dispoziția legală prevede că se aplică numai în cauzele în care nu s-a pronunțat o hotărâre definitivă, care îndeplinește deci cerințele arătate în art. 377 alin. (1) pct. 1-4 C. proc. civ., or în speță s-a pronunțat doar sentința primei instanțe care, fiind supusă apelului și atacată pe această cale, nu este definitivă și, în consecință, instanța este obligată ca la pronunțarea prezentei decizii să o ia în considerare. Față de considerentele expuse, instanta de apel a reținut că apelurile sunt fondate numai sub acest aspect, astfel că potrivit art. 296 C. proc. civ., va schimba sentința atacată limitând cuantumul daunelor morale, ținând cont și de calitatea reclamantului, conform dispozitivului prezentei decizii.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul B.V. solicitând prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea hotărârii instanței de apel în sensul respingerii apelului și, pe cale de consecință, menținerea hotărârii instanței de fond. Astfel criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei, fiind dată cu încălcarea legii, instanța făcând o greșită interpretare și aplicare a legii și prin prisma principiului neretroactivității legii. Se susține astfel că prin Legea nr. 221/2009, reclamantului i s-a creat un drept de a obține despăgubiri pentru abuzurile suferite, acesta având speranța legitimă de a obține aceste sume. De aceea, se susține, că reclamantul a fost titularul unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține că recursul este fondat pentru următoarele considerente: Prin condamnarea suferită s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial care constă în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică umană, sănătatea și integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, relațiile familiale și prestigiu profesional, și alte valori similare, așa încât din această perspectivă, prin privarea de libertate, s-a adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, motiv pentru care durerile psihice și suferințele fizice provocate de o atare măsură, pot și trebuie să fie reparate prin acordarea de despăgubiri. Cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale, iar în situația daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă în bani a acestora nu este posibilă, întinderea dispozițiilor realizându-se prin apreciere raportat la elementele de fapt.

Or, cuantificării prejudiciului moral trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă corespunzătoare prejudiciului real suferit. Gravitatea prejudiciului moral constituie un criteriu de stabilire a cuantumului despăgubirii destinate reparării prejudiciilor morale. Instanța de apel își argumentează modalitatea de stabilire a daunelor morale pe dispozițiile art. 1 pct. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora. Numai că dispozițiile legale sus evocate, respectiv art. 1 pct. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

Neconstituționale au fost declarate și prevederile art. 5 (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale. Din această perspectivă, și raportat la starea de fapt conturată prin probele de la dosar, ținând seama și de faptul că reclamantului i s-a acordat o reparație parțială în sensul că acesta beneficiază de o indemnizație lunară acordată în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, având în vedere și criteriul echității consacrat de jurisprudența națională și europeană, și pentru a i se asigura persoanei vătămate o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, (fără însă ca despăgubirile acordate să reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului ori venituri nejustificate pentru victimă) instanța apreciază că fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., și în raport de considerentele expuse, urmează ca în temeiul art. 312 alin. (1) teza I și alin. (3) C. proc. civ., a se admite recursul, a modifica decizia recurată în parte în sensul obligării pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamantului suma de 50.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. de la data efectuării plății, reprezentând daune morale, urmând a fi menținute restul dispozițiilor deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul B.V. împotriva deciziei nr. 105Ap din 14 septembrie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Modifică decizia recurată, în parte, în sensul că obligă pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamantului B.V. suma de 50.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. de la data efectuării plății, reprezentând daune morale. Menține restul dispozițiilor deciziei recurate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 iunie 2011.