ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 21/2011

Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 3 iulie 2008, reclamanta a solicitat instanței să se constate, prin hotărârea pe care o va pronunța, nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare din 31 ianuarie 2001, încheiat între antecesoarea reclamantei și pârâtă, cu repunerea părților în situația anterioară, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei și înscrierii dreptului de proprietate al reclamantei, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința comercială nr. 2331/COM din 1 aprilie 2009, Tribunalul Constanța, secția maritimă, fluvială, comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată, excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune, având în vedere că se invocă fraudarea legii care atrage sancțiunea nulității absolute, iar, pe fond, a respins acțiunea ca nefondată.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut că în speță nu a fost probată reaua – credință a cumpărătorului, care nu era obligat să verifice dacă reprezentantul statutar al antecesoarei reclamantei, respectiv dl. R.T., era sau nu abilitat de către consiliul de administrație să procedeze la încheierea actului juridic, acest aspect intrând în principiul validității aparenței de drept. Tribunalul a mai reținut că, potrivit art. 18 din statutul antecesoarei reclamantei SC C.T. SA și art. 150 din Legea nr. 31/1990, președintele consiliului de administrație nu avea nevoie de aprobarea adunării generale pentru vânzarea bunului întrucât acesta nu depășește jumătate din valoarea activelor societății.

Tribunalul a mai reținut că, în ipoteza în care reprezentantul antecesoarei reclamante a depășit mandatul este pasibil de răspundere conform Legii nr. 31/1990, republicată. Totodată, s-a reținut că administratorul SC C. SA a avut aprobarea consiliului de administrație, conform procesului – verbal din 21 ianuarie 2001. Prin decizia nr. 48/COM, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale active a apelantei – reclamante, excepție invocată de intimata – pârâtă și a respins ca nefondat apelul apelantei – reclamante, obligând-o la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 6.435,09 lei.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a reținut că excepția lipsei calității procesuale active invocată de intimată este nefondată, întrucât, în speță, se invocă nulitatea absolută, iar reclamanta este succesoarea SC C.T. SA, ca urmare a fuziunii prin absorbție dintre SC C. SA și SC O. SA. Pe fond, instanța de apel a respins critica privind lipsa rolului activ al judecătorului, întrucât Tribunalul i-a pus în vedere reclamantei să depună înscrisuri privind valoarea activelor societății raportate la situația financiară a acesteia pe anul 2000, obligație la care reclamanta nu s-a conformat. Curtea de Apel a reținut că, în speță, actul de vânzare – cumpărare a fost încheiat între SC C. SA antecesoarea reclamantei, prin administrator R.T.

în baza hotărârii Consiliului de administrație din 25 ianuarie 2001, iar reclamanta a solicitat nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare pentru depășirea limitelor legale ale împuternicirii conform art. 146 din Legea nr. 31/1990. Curtea de Apel a mai reținut că administratorul avea nevoie de aprobarea A.G.A. doar dacă valoarea imobilului vândut depășește 50% din valoarea activelor societății la data înstrăinării, condiție care nu este îndeplinită în speță, întrucât, conform expertizei dispusă de instanța de apel, imobilul înstrăinat reprezintă 26,15% din valoarea activelor societății la data înstrăinării. Instanța a mai reținut și principiul validității aparenței în drept, întrucât pârâta a avut convingerea că tratează cu adevăratul reprezentant al antecesoarei reclamantei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, reclamanta criticând decizia atacată pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate, recurenta – reclamantă a arătat că între motivele de apel formulate, apelanta – reclamantă a invocat și absența mandatului autentic și special al pretinsului mandatar al reclamantei, pentru înstrăinarea terenului, având în vedere că forma autentică este cerută ad validitatem pentru încheierea acestui act. Ca atare, a arătat recurenta – reclamantă, întrucât mandatul acordat pentru încheierea unui act autentic formează un tot indivizibil cu actul respectiv, și mandatul trebuia acordat tot în formă autentică.

Cu privire la această critică, recurenta – reclamantă a invocat dispozițiile art. 105 C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 5, întrucât instanța de apel a omis să cerceteze acest motiv de nelegalitate invocat în cererea de apel. Recurenta – reclamantă a arătat că, în speță, nu sunt aplicabile nici principiul ocrotirii bunei credințe și nici principiul validității aparenței de drept, pe care se fundamentează hotărârea atacată care este criticată din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Astfel, a arătat recurenta, principiul ocrotirii bunei – credințe vizează soluția subdobânditorului, aspect ce nu se regăsește în speță, întrucât nu s-a cerut anularea actului subsecvent, pe de o parte, iar pe de altă parte dispozițiile art. 150 din Legea nr. 31/1990 sunt imperative, excluzând aplicarea principiului ocrotirii bunei – credințe.

Recurenta – pârâtă a arătat că decizia atacată este criticabilă și din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 18 lit. c) din statutul SC C. SA, procesul – verbal din data de 25 ianuarie 2001 neîndeplinind rolul de aprobare din partea consiliului de administrație întrucât nu s-a hotărât nici vânzarea bunului către pârâtă și nici prețul, iar R.T. nu a fost mandatat să încheie acest act. În speță, a arătat recurenta, sunt aplicabile dispozițiile art. 146 din Legea nr. 31/1990, contrar celor reținute de către instanța de apel, expertiza dispusă în speță, fiind greșit ratificată de către instanța de apel, având în vedere că s-au fraudat drepturi și că există o opinie separată a expertului peste consilier.

Intimata – pârâtă a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului declarat ca nefondat. Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține că recursul declarat este fondat, având în vedere dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Sub acest aspect, Înalta Curte reține ca întemeiată critica privind nepronunțarea instanței de apel asupra tuturor motivelor de apel cu care a fost investită, respectiv, a motivului privind absența mandatului autentic și special al mandatarului succesoarei reclamantei, motiv ce se regăsește la dosarul de apel, paragraful 2.4. Se reține că, o atare critică nu a fost analizată nici măcar incidental de către instanța de apel, care a făcut referire doar la dispozițiile speciale din Legea nr. 31/1990.

Totodată, având în vedere petitul acțiunii cu care a fost investită instanța de judecată – respectiv, nulitatea absolută a unui act juridic pentru încălcarea unei norme juridice imperative, devine inaplicabil principiul validității aparenței de drept, având în vedere principiul general fraus omnia corrumpit. De altfel, ambele instanțe de fond au reținut frauda la lege ca temei juridic în soluționarea excepțiilor cu care au fost investite – respectiv, excepția prescripției extinctive și excepția lipsei calității procesuale active, însă, în soluționarea pe fond a cauzei au aplicat principiul validității aparenței în drept, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocate în susținerea recursului.

Cât privește buna credință a intimatei – cumpărătoare, având în vedere calitatea acesteia de parte în actul de vânzare – cumpărare a cărui nulitate se invocă, principiul ocrotirii bunei credințe nu este aplicabil în speță, astfel încât recursul apare ca întemeiat și sub acest aspect. În ceea ce privește ultimul motiv de recurs invocat, deși întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., face trimitere la interpretarea și aprecierea probelor, aspect ce nu poate fi cercetat în faza de atac a recursului. Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 5 și pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat și va casa decizia atacată dispunând trimiterea cauzei aceleiași instanțe de apel pentru rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de recurenta – reclamantă SC B.I. SA Timișoara împotriva deciziei nr. 48/Com din 10 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 ianuarie 2011.