ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 21/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 21/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând asupra recursului de

față, reține următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța

la data de 3 iulie 2008, reclamanta a solicitat instanței să se constate, prin

hotărârea pe care o va pronunța, nulitatea absolută a contractului de vânzare –

cumpărare din 31 ianuarie 2001, încheiat între antecesoarea reclamantei și pârâtă,

cu repunerea părților în situația anterioară, în sensul radierii dreptului de

proprietate al pârâtei și înscrierii dreptului de proprietate al reclamantei,

cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința comercială nr. 2331/COM

din 1 aprilie 2009, Tribunalul Constanța, secția maritimă, fluvială,

comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată,

excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune, având în vedere că se

invocă fraudarea legii care atrage sancțiunea nulității absolute, iar, pe fond,

a respins acțiunea ca nefondată.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul

a reținut că în speță nu a fost probată reaua – credință a cumpărătorului, care

nu era obligat să verifice dacă reprezentantul statutar al antecesoarei

reclamantei, respectiv dl. R.T., era sau nu abilitat de către consiliul de

administrație să procedeze la încheierea actului juridic, acest aspect intrând

în principiul validității aparenței de drept.

Tribunalul a mai reținut că, potrivit

art. 18 din statutul antecesoarei reclamantei SC C.T. SA și art. 150 din Legea nr.

31/1990, președintele consiliului de administrație nu avea nevoie de aprobarea

adunării generale pentru vânzarea bunului întrucât acesta nu depășește jumătate

din valoarea activelor societății.

Tribunalul a mai reținut că, în

ipoteza în care reprezentantul antecesoarei reclamante a depășit mandatul este

pasibil de răspundere conform Legii nr. 31/1990, republicată.

Totodată, s-a reținut că

administratorul SC C. SA a avut aprobarea consiliului de administrație, conform

procesului – verbal din 21 ianuarie 2001.

Prin decizia nr. 48/COM, Curtea de

Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios

administrativ și fiscal, a respins ca nefondată excepția lipsei calității

procesuale active a apelantei – reclamante, excepție invocată de intimata –

pârâtă și a respins ca nefondat apelul apelantei – reclamante, obligând-o la

plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 6.435,09 lei.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel

a reținut că excepția lipsei calității procesuale active invocată de intimată

este nefondată, întrucât, în speță, se invocă nulitatea absolută, iar

reclamanta este succesoarea SC C.T. SA, ca urmare a fuziunii prin absorbție

dintre SC C. SA și SC O. SA.

Pe fond, instanța de apel a respins

critica privind lipsa rolului activ al judecătorului, întrucât Tribunalul i-a

pus în vedere reclamantei să depună înscrisuri privind valoarea activelor

societății raportate la situația financiară a acesteia pe anul 2000, obligație

la care reclamanta nu s-a conformat.

Curtea de Apel a reținut că, în

speță, actul de vânzare – cumpărare a fost încheiat între SC C. SA antecesoarea

reclamantei, prin administrator R.T. în baza hotărârii Consiliului de

administrație din 25 ianuarie 2001, iar reclamanta a solicitat nulitatea

absolută a contractului de vânzare – cumpărare pentru depășirea limitelor

legale ale împuternicirii conform art. 146 din Legea nr. 31/1990.

Curtea de Apel a mai reținut că

administratorul avea nevoie de aprobarea A.G.A. doar dacă valoarea imobilului

vândut depășește 50% din valoarea activelor societății la data înstrăinării,

condiție care nu este îndeplinită în speță, întrucât, conform expertizei

dispusă de instanța de apel, imobilul înstrăinat reprezintă 26,15% din valoarea

activelor societății la data înstrăinării.

Instanța a mai reținut și principiul

validității aparenței în drept, întrucât pârâta a avut convingerea că tratează

cu adevăratul reprezentant al antecesoarei reclamantei.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs, reclamanta criticând decizia atacată pentru motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor de

nelegalitate formulate, recurenta – reclamantă a arătat că între motivele de

apel formulate, apelanta – reclamantă a invocat și absența mandatului autentic

și special al pretinsului mandatar al reclamantei, pentru înstrăinarea

terenului, având în vedere că forma autentică este cerută ad validitatem pentru

încheierea acestui act. Ca atare, a arătat recurenta – reclamantă, întrucât

mandatul acordat pentru încheierea unui act autentic formează un tot

indivizibil cu actul respectiv, și mandatul trebuia acordat tot în formă

autentică.

Cu privire la această critică,

recurenta – reclamantă a invocat dispozițiile art. 105 C. proc. civ. raportat

la art. 304 pct. 5, întrucât instanța de apel a omis să cerceteze acest motiv

de nelegalitate invocat în cererea de apel.

Recurenta – reclamantă a arătat că,

în speță, nu sunt aplicabile nici principiul ocrotirii bunei credințe și nici

principiul validității aparenței de drept, pe care se fundamentează hotărârea

atacată care este criticată din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, a arătat recurenta,

principiul ocrotirii bunei – credințe vizează soluția subdobânditorului, aspect

ce nu se regăsește în speță, întrucât nu s-a cerut anularea actului subsecvent,

pe de o parte, iar pe de altă parte dispozițiile art. 150 din Legea nr. 31/1990

sunt imperative, excluzând aplicarea principiului ocrotirii bunei – credințe.

Recurenta – pârâtă a arătat că

decizia atacată este criticabilă și din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., întrucât a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 18 lit. c)

din statutul SC C. SA, procesul – verbal din data de 25 ianuarie 2001

neîndeplinind rolul de aprobare din partea consiliului de administrație

întrucât nu s-a hotărât nici vânzarea bunului către pârâtă și nici prețul, iar R.T.

nu a fost mandatat să încheie acest act.

În speță, a arătat recurenta, sunt

aplicabile dispozițiile art. 146 din Legea nr. 31/1990, contrar celor reținute

de către instanța de apel, expertiza dispusă în speță, fiind greșit ratificată

de către instanța de apel, având în vedere că s-au fraudat drepturi și că există

o opinie separată a expertului peste consilier.

Intimata – pârâtă a depus

întâmpinare solicitând respingerea recursului declarat ca nefondat.

Examinând actele și lucrările

dosarului, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține

că recursul declarat este fondat, având în vedere dispozițiile art. 304 pct. 5 C.

proc. civ.

Sub acest aspect, Înalta Curte

reține ca întemeiată critica privind nepronunțarea instanței de apel asupra

tuturor motivelor de apel cu care a fost investită, respectiv, a motivului

privind absența mandatului autentic și special al mandatarului succesoarei

reclamantei, motiv ce se regăsește la dosarul de apel, paragraful 2.4.

Se reține că, o atare critică nu a

fost analizată nici măcar incidental de către instanța de apel, care a făcut

referire doar la dispozițiile speciale din Legea nr. 31/1990.

Totodată, având în vedere petitul

acțiunii cu care a fost investită instanța de judecată – respectiv, nulitatea

absolută a unui act juridic pentru încălcarea unei norme juridice imperative,

devine inaplicabil principiul validității aparenței de drept, având în vedere

principiul general fraus omnia corrumpit.

De altfel, ambele instanțe de fond

au reținut frauda la lege ca temei juridic în soluționarea excepțiilor cu care

au fost investite – respectiv, excepția prescripției extinctive și excepția

lipsei calității procesuale active, însă, în soluționarea pe fond a cauzei au

aplicat principiul validității aparenței în drept, ceea ce atrage incidența

dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocate în susținerea recursului.

Cât privește buna credință a

intimatei – cumpărătoare, având în vedere calitatea acesteia de parte în actul

de vânzare – cumpărare a cărui nulitate se invocă, principiul ocrotirii bunei

credințe nu este aplicabil în speță, astfel încât recursul apare ca întemeiat

și sub acest aspect.

În ceea ce privește ultimul motiv de

recurs invocat, deși întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

face trimitere la interpretarea și aprecierea probelor, aspect ce nu poate fi

cercetat în faza de atac a recursului.

Pentru considerentele mai sus

invocate, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 5 și pct. 7 C.

proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat și va casa decizia atacată

dispunând trimiterea cauzei aceleiași instanțe de apel pentru rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

recurenta – reclamantă SC B.I. SA Timișoara împotriva deciziei nr. 48/Com din

10 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă

și fluvială, contencios administrativ și fiscal, pe care o casează și trimite

cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 11 ianuarie 2011.