ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2946/2008

Ședința publică de la 17 octombrie 2008 Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Reclamanta SC T. SRL i-a chemat în judecată pe pârâții SC B.Q.C. SRL, SC O. SRL și T.P. și a solicitat ca prin sentința care se va pronunța să fie anulat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 89 din 13 ianuarie 2005, părțile să fie repuse în situația anterioară și să se dispună rectificarea C.F. nr. 2361 Dâmbovița și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Litigiul a fost soluționat de Tribunalul Timiș care prin sentința civilă nr. 282 din 1 februarie 2007 a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei SC T. SRL invocată de pârâți, iar pe fond a fost admisă acțiunea reclamantei și, ca urmare, a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat între SC Q.B.R.

devenită SC B.Q.C. SRL în calitate de vânzător și pârâta SC M. SRL în calitate de cumpărător având ca obiect imobilul situat în Dumbrăvița str. Gramma. Prin aceiași sentință părțile au fost repuse în situația anterioară vânzării dispunându-se și asupra radierii dreptului de proprietate din C.F. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că asociatul SC O. SRL care deține 78 % din capital a convocat două adunări generale ale asociaților la 27 septembrie 2004 și 8 octombrie 2004 și că la ultima adunare generală a adoptat hotărârea nr. 96 prin care s-a decis vânzarea imobilului înscris în C.F. nr. 2361 Dâmbovița și schimbarea denumirii societății din SC Q.B. în SC B.Q.C. SRL. În executarea hotărârii adunării asociaților, a mai reținut tribunalul, la data de 13 ianuarie 2005 s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare a imobilului, cumpărătoarea fiind SC M. SRL.

În continuare s-a reținut că adunarea generală prin care s-a luat măsura vânzării imobilului a fost anulată prin hotărâri irevocabile pronunțate de instanțele judecătorești și că reprezentantul societății vânzătoare nu putea să ia o măsură corectă pentru că se afla în conflict de interese ca urmare a faptului că a fost administrator și asociat al societății cumpărătoare. S-a mai reținut în același sens că au fost încălcate prevederile art. 79 și 145 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 întrucât T.P. care a reprezentat societatea vânzătoare nu i-a înștiințat pe ceilalți administratori, pe cenzori sau auditorii financiari despre existența intereselor sale care erau contrare intereselor societății. În alți termeni s-au reținut și susținerile reclamantei în legătură cu scopul ocult al vânzării urmărit prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare în discuție prin care a fost favorizată Societatea M. SRL în loc să fie protejate interesele societății vânzătoare SC B.Q.C.

SRL. În fine, instanța de fond a analizat și respins excepția lipsei calității procesuale active invocată de cele două pârâte pe considerentul că împotriva administratorului, în ipoteza în care acesta a încheiat acte juridice deși avea interese contrare societății, asociatul poate formula acțiune în despăgubire. Sentința nr. 282 din 1 februarie 2007 a fost apelată de pârâții SC M. SRL, SC B.Q.C. SRL, SC O. SRL și T.P. Apelanții au invocat în argumentarea susținerilor privind nelegalitatea și netemeinicia sentinței, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei pentru motivul că aceasta este terț, față de contract, dar și pentru că asociatul unei societăți comerciale cu răspundere limitată nu poate invoca nulitatea unui contract încheiat de societate cu atât mai mult cu cât, în cauză, nu erau aplicabile prevederile art. 143 (devenit art. 146) din Legea nr. 31/1990.

Pe fond au susținut că prima instanță a aplicat greșit legea societăților comerciale pentru că nu a ținut seama de modul în care se exprimă voința unei societăți cu răspundere limitată și ca urmare a aplicat greșit dispoziții specifice societății pe acțiuni. Criticile apelanților au fost respinse de reclamanta intimată care prin întâmpinare a susținut că nulitatea contractului de vânzare-cumpărare se impune ca și o consecință a anulării hotărârii adunării generale prin care s-a decis înstrăinarea acelui activ al societății. De asemenea, a susținut că nulitatea relativă invocată vizează și încălcarea art. 79 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 întrucât T.P. a avut la un moment dat calitatea de asociat și administrator în societatea cumpărătoare SC M. SRL, ceea ce înseamnă că au fost prejudiciate interesele societății vânzătoare, înstrăinarea fiind abuzivă.

Criticile aduse de apelanți sentinței tribunalului și apărările intimatei reclamante au fost examinate de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, iar în urma analizei fondului, apelurile pârâților SC M. SRL, SC B.Q.C. SRL, SC O. SRL și T.P. au fost admise, iar sentința nr. 282 pronunțată la data de 1 februarie 2007 a fost schimbată în tot în sensul respingerii acțiunii reclamantei SC T. SRL. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că anularea hotărârilor adunării generale prin care s-a decis vânzarea activului nu produce efecte asupra contractului de vânzare-cumpărare și prin urmare nu se poate reține nulitatea absolută a acestuia întrucât contractul nu este un act accesoriu, ci un act juridic de sine-stătător.

Independența actului a fost reținută ținând seama de faptul că imperativul unei hotărâri a adunării generale în cazul societății cu răspundere limitată este necesar numai pentru a adopta deciziile prevăzute de art. 194 din Legea nr. 31/1990. De asemenea, instanța a avut în vedere și actul constitutiv prin care nu s-au pus condiții speciale pentru încheierea de către administrator a unor acte juridice. Instanța de apel a analizat și cererea precizată prin care s-a solicitat să se constate nulitatea relativă a actului de vânzare-cumpărare și a ajuns la concluzia că nu au fost prejudiciate interesele societății comerciale vânzătoare, prețul obținut fiind serios în raport cu valoarea bunului iar suma obținută a intrat în patrimoniul societății.

Trecând la analiza conflictului de interese invocat în persoana lui T.P., instanța a reținut că la data vânzării, intimatul nu avea nicio calitate în societatea cumpărătoare SC M. SRL și nici calitatea de asociat în societatea vânzătoare. Faptul că T.P. este administrator în SC B.Q.C. SRL și administratorul SC O. SRL care este asociată în prima societate, potrivit instanței, nu are nicio relevanță în cauză pentru constatarea conflictului de interese. În concluzie, instanța de apel a stabilit că nu sunt motive de nulitate sau de anulare a contractului de vânzare-cumpărare și în consecință a statuat că operează principiul relativității (lato sensu) respectiv al opozabilității actelor juridice încheiate de organele reprezentative ale societății comerciale în condițiile art. 55 din Legea nr. 31/1990.

Împotriva deciziei pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a declarat recurs, reclamanta SC T. SRL, în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ. Recurenta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în argumentarea căruia a susținut, în alți termeni, că decizia criticată este lipsită de temei legal întrucât în considerente, Curtea a reținut greșit că soluția din prima instanță a fost pronunțată numai în considerarea faptului că pârâții nu au contestat susținerile din acțiunea introductivă. Potrivit recurentei aspectele reținute ca necontestate se referă la calitățile deținute de pârâtul-intimat T.P. în societatea M. SRL, iar acest fapt a fost dovedit și cu înscrisurile eliberate de O.R.C.

de pe lângă Tribunalul Timiș. În continuare a criticat decizia instanței de apel pentru motivul că a reținut în considerente că la dosarul de fond s-au depus ofertele de achiziție pentru imobil, în condițiile în care acestea nu s-au aflat la dosar și în nicio încheiere a tribunalului nu s-a consemnat că s-au depus în primă instanță. Pentru motivul că ofertele de achiziție au fost depuse la ultimul termen din apel, după ce au fost solicitate de instanță în repetate rânduri, recurenta a considerat că înscrisurile respective au fost încheiate pro causa. Tot greșit, a considerat recurenta, s-a reținut de către instanța de apel faptul că prețul este serios și sincer în condițiile în care prețul obținut este mult inferior valorii imobilului, dovadă în acest sens fiind prețul superior obținut prin vânzarea unui imobil din vecinătate.

Paguba produsă în patrimoniul societății, a susținut în continuare recurenta, rezultă din înstrăinarea imobilului la un preț disproporționat față de valoarea reală, așa încât aprecierea instanței cu privire la operațiunea de înlocuire a bunului cu valoarea sa o consideră greșită. Recurenta a apreciat că administratorul societății a avut nevoie de acordul asociaților pentru a vinde activele societății pentru că altfel nu ar fi convocat Adunarea Generală a asociaților, însă în condițiile în care s-a pronunțat o hotărâre judecătorească de anulare a hotărârii A.G.A., atunci și actele de înstrăinare încheiate în baza acesteia sunt lovite de nulitate. În fine, a invocat încălcarea art. 79 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 pentru a susține că pârâtul T.P.

avea un interes „pe contul” SC M. SRL în care a deținut calitatea de administrator și asociat până la data de 4 mai 2004 și de aceea a decis nelegal, fără acordul asociatului SC T. SRL vânzarea imobilului aparținând SC Q.B.R. SRL la un preț inferior. Pentru că a acceptat o plată eșalonată, în opinia sa, intimații au favorizat interesele societății cumpărătoare. Având în vedere că T.P. a fraudat interesele societății, prin încălcarea dispozițiilor imperative prevăzute de art. 79 alin. (1) din Legea societăților comerciale și prin obținerea unui preț sub cel practicat în zona respectivă, reclamanta SC T. SRL a solicitat admiterea recursului și în fond menținerea sentinței pronunțată de tribunal în primă instanță.

Intimata SC M. SRL prin întâmpinare a analizat punctual susținerile recurentei și în final a solicitat respingerea recursului. Recursul este nefondat. Modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate (art. 304 pct. 9) atunci când „hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”. Din perspectiva acestui motiv invocat, recurenta avea de demonstrat cele două ipoteze ale dispozițiilor citate și anume că hotărârea este lipsită de temei legal ori că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea legii. Revenind la argumentele recurentei care sprijină acest motiv, în raport de prevederile de mai sus, Curtea a constatat că au fost aduse spre analiză instanței de recurs, în pct. 1 – 5 ale recursului, chestiuni de fapt ce vizează fondul litigiului și nu aspecte de nelegalitate.

Se poate observa din sinteza motivelor de recurs că reclamanta SC T. SRL a asimilat obligația de a demonstra lipsa de temei legal cu nemulțumirea sa în legătură cu probele administrate, cu interpretarea acestora, pentru că acestea nu coincid cu susținerile proprii. Or, ceea ce trebuia demonstrat în prima ipoteză era lipsa de fundament juridic a deciziei pronunțată de instanța de apel care nu se confundă cu încălcarea legii sau cu o motivare străină situației de fapt. Promovând o cale de atac extraordinară, recurenta trebuia să observe că nu poate readuce spre analiză probele și interpretarea lor, întrucât recursul nu are caracter devolutiv, aceste chestiuni revenind spre soluționare instanțelor care s-au pronunțat anterior.

Dacă se admite că recurenta a pus în discuție lipsa fundamentului juridic prin faptul că hotărârile adunării generale prin care s-a decis vânzarea activului au fost anulate (pct. 5 din motivele de recurs) încă nu va putea fi reținută lipsa temeiului legal al acțiunii întrucât contractul de vânzare-cumpărare are o poziție de sine-stătătoare și nu constituie un accesoriu al hotărârilor adunării generale. Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât vânzarea a avut loc în urma organizării unei licitații publice. Raportând susținerile recurentei în legătură cu acest aspect al legăturii dintre hotărârile adunării generale și contractul de vânzare-cumpărare trebuie reținut că exigențele legale privind înstrăinarea activului nu au fost nesocotite.

Din dispozițiile legii societăților comerciale care reglementează societatea cu răspundere limitată se poate observa că necesitatea hotărârii adunării generale se impune numai pentru deciziile prevăzute de art. 194 din lege și cum în actul constitutiv nu s-au prevăzut și alte situații în care hotărârea adunării generale trebuie să fie obligatorie, instanța de apel a reținut corect că legea nu prevede imperativ ca anumite acte încheiate de administrator în funcție de valoare să fie supuse spre aprobare adunării generale a asociaților. În adevăr, art. 146 din Legea societăților comerciale stipulează că administratorii vor putea să încheie acte juridice prin care să înstrăineze bunuri a căror valoare depășește jumătate din valoarea contabilă a societății numai cu aprobarea A.G.E.A.

dată în condițiile art. 115, însă exigențele acestei prevederi nu sunt cuprinse în capitolul care conține dispoziții generale aplicabile tuturor societăților comerciale sau în capitolul referitor la societatea cu răspundere limitată așa încât nulitatea absolută nu putea fi reținută. În fine, chestiunile legate de prețul vânzării și, posibilitatea existenței unui prejudiciu pe care recurenta îl indică printr-un raționament legat de prețul de vânzare care nu a înlocuit în totalitate valoarea imobilului din patrimoniu, din moment ce apreciază că acesta este mai mic decât cel ce trebuia obținut, sunt chestiuni de fond care nu se încadrează în prima ipoteză a art. 304 alin. (9) C. proc. civ., care deși a fost analizată în recurs nu a constituit motiv distinct de critică argumentat în drept și în fapt.

Prin urmare, instanța de apel și-a fundamentat soluția în mod corect nu doar pe analiza motivului de nulitate absolută ci și pe analiza nulității relative, considerentele deciziei bazându-se pe constatarea că nu sunt motive de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare și că nu au fost prejudiciate interesele societății. Nici cea de-a doua ipoteză a motivului prevăzut de art. 304 (9) C. proc. civ., nu poate fi reținută întrucât dispozițiile legale, art. 79 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, nu au fost încălcate. Din probele administrate în cauză a rezultat că T.P. are calitatea de administrator în societatea SC B.Q.C. SRL și că acesta la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu avea nicio calitate în societatea cumpărătoare M. SRL.

Potrivit art. 79 alin. (1) din legea menționată. „Asociatul care, într-o operațiune are pe cont propriu sau pe contul altuia, interese contrare acelora ale societății, nu poate lua parte la nici o deliberare sau decizie privind această operațiune”. Dispozițiile citate au în vedere calitatea de asociat și nu de administrator, așa încât nu poate fi reținut conflictul de interese care a fost invocat în scopul de a susține motivul de nulitate relativă a contractului de vânzare-cumpărare. Prin urmare actul juridic astfel încheiat exprimă voința persoanei juridice și este opozabil și recurentei. În consecință, întrucât nici această critică nu poate fi reținută, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.

De asemenea, va fi respinsă cererea pentru cheltuieli de judecată formulată de intimată întrucât nu au fost depuse înscrisurile originale care justifică această cerere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefundat, recursul declarat de SC T. SRL Italia împotriva deciziei nr. 226/ AC din 25 octombrie 2007 a Curții de Apel Timișoara. Respinge cererea de cheltuieli de judecată formulată de intimata SC M. SRL. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 octombrie 2008.