ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2946/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2946/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Ședința publică de la 17 octombrie 2008

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată următoarele:

Reclamanta SC T. SRL i-a chemat în

judecată pe pârâții SC B.Q.C. SRL, SC O. SRL și T.P. și a solicitat ca prin

sentința care se va pronunța să fie anulat contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 89 din 13 ianuarie 2005, părțile să fie repuse în situația

anterioară și să se dispună rectificarea C.F. nr. 2361 Dâmbovița și obligarea

pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Litigiul a fost soluționat de

Tribunalul Timiș care prin sentința civilă nr. 282 din 1 februarie 2007 a

respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei SC T. SRL

invocată de pârâți, iar pe fond a fost admisă acțiunea reclamantei și, ca

urmare, a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat între SC Q.B.R. devenită

SC B.Q.C. SRL în calitate de vânzător și pârâta SC M. SRL în calitate de

cumpărător având ca obiect imobilul situat în Dumbrăvița str. Gramma. Prin

aceiași sentință părțile au fost repuse în situația anterioară vânzării

dispunându-se și asupra radierii dreptului de proprietate din C.F.

Pentru a pronunța această sentință,

prima instanță a reținut că asociatul SC O. SRL care deține 78 % din capital a

convocat două adunări generale ale asociaților la 27 septembrie 2004 și 8

octombrie 2004 și că la ultima adunare generală a adoptat hotărârea nr. 96 prin

care s-a decis vânzarea imobilului înscris în C.F. nr. 2361 Dâmbovița și

schimbarea denumirii societății din SC Q.B. în SC B.Q.C. SRL. În executarea

hotărârii adunării asociaților, a mai reținut tribunalul, la data de 13

ianuarie 2005 s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare a imobilului,

cumpărătoarea fiind SC M. SRL. În continuare s-a reținut că adunarea generală

prin care s-a luat măsura vânzării imobilului a fost anulată prin hotărâri

irevocabile pronunțate de instanțele judecătorești și că reprezentantul

societății vânzătoare nu putea să ia o măsură corectă pentru că se afla în

conflict de interese ca urmare a faptului că a fost administrator și asociat al

societății cumpărătoare. S-a mai reținut în același sens că au fost încălcate

prevederile art. 79 și 145 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 întrucât T.P. care a

reprezentat societatea vânzătoare nu i-a înștiințat pe ceilalți administratori,

pe cenzori sau auditorii financiari despre existența intereselor sale care erau

contrare intereselor societății. În alți termeni s-au reținut și susținerile

reclamantei în legătură cu scopul ocult al vânzării urmărit prin încheierea

contractului de vânzare-cumpărare în discuție prin care a fost favorizată

Societatea M. SRL în loc să fie protejate interesele societății vânzătoare SC B.Q.C.

SRL. În fine, instanța de fond a analizat și respins excepția lipsei calității

procesuale active invocată de cele două pârâte pe considerentul că împotriva

administratorului, în ipoteza în care acesta a încheiat acte juridice deși avea

interese contrare societății, asociatul poate formula acțiune în despăgubire.

Sentința nr. 282 din 1 februarie 2007

a fost apelată de pârâții SC M. SRL, SC B.Q.C. SRL, SC O. SRL și T.P. Apelanții

au invocat în argumentarea susținerilor privind nelegalitatea și netemeinicia

sentinței, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei pentru

motivul că aceasta este terț, față de contract, dar și pentru că asociatul unei

societăți comerciale cu răspundere limitată nu poate invoca nulitatea unui

contract încheiat de societate cu atât mai mult cu cât, în cauză, nu erau

aplicabile prevederile art. 143 (devenit art. 146) din Legea nr. 31/1990. Pe fond

au susținut că prima instanță a aplicat greșit legea societăților comerciale

pentru că nu a ținut seama de modul în care se exprimă voința unei societăți cu

răspundere limitată și ca urmare a aplicat greșit dispoziții specifice

societății pe acțiuni. Criticile apelanților au fost respinse de reclamanta

intimată care prin întâmpinare a susținut că nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare se impune ca și o consecință a anulării hotărârii adunării

generale prin care s-a decis înstrăinarea acelui activ al societății. De

asemenea, a susținut că nulitatea relativă invocată vizează și încălcarea art. 79

alin. (1) din Legea nr. 31/1990 întrucât T.P. a avut la un moment dat calitatea

de asociat și administrator în societatea cumpărătoare SC M. SRL, ceea ce

înseamnă că au fost prejudiciate interesele societății vânzătoare, înstrăinarea

fiind abuzivă.

Criticile aduse de apelanți sentinței

tribunalului și apărările intimatei reclamante au fost examinate de Curtea de

Apel Timișoara, secția comercială, iar în urma analizei fondului, apelurile

pârâților SC M. SRL, SC B.Q.C. SRL, SC O. SRL și T.P. au fost admise, iar

sentința nr. 282 pronunțată la data de 1 februarie 2007 a fost schimbată în tot

în sensul respingerii acțiunii reclamantei SC T. SRL.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut, în esență, că anularea hotărârilor adunării generale prin care

s-a decis vânzarea activului nu produce efecte asupra contractului de

vânzare-cumpărare și prin urmare nu se poate reține nulitatea absolută a

acestuia întrucât contractul nu este un act accesoriu, ci un act juridic de

sine-stătător. Independența actului a fost reținută ținând seama de faptul că

imperativul unei hotărâri a adunării generale în cazul societății cu răspundere

limitată este necesar numai pentru a adopta deciziile prevăzute de art. 194 din

Legea nr. 31/1990. De asemenea, instanța a avut în vedere și actul constitutiv

prin care nu s-au pus condiții speciale pentru încheierea de către

administrator a unor acte juridice.

Instanța de apel a analizat și cererea

precizată prin care s-a solicitat să se constate nulitatea relativă a actului

de vânzare-cumpărare și a ajuns la concluzia că nu au fost prejudiciate

interesele societății comerciale vânzătoare, prețul obținut fiind serios în

raport cu valoarea bunului iar suma obținută a intrat în patrimoniul

societății. Trecând la analiza conflictului de interese invocat în persoana lui

T.P., instanța a reținut că la data vânzării, intimatul nu avea nicio calitate

în societatea cumpărătoare SC M. SRL și nici calitatea de asociat în societatea

vânzătoare. Faptul că T.P. este administrator în SC B.Q.C. SRL și

administratorul SC O. SRL care este asociată în prima societate, potrivit

instanței, nu are nicio relevanță în cauză pentru constatarea conflictului de

interese.

În concluzie, instanța de apel a

stabilit că nu sunt motive de nulitate sau de anulare a contractului de vânzare-cumpărare

și în consecință a statuat că operează principiul relativității (lato sensu)

respectiv al opozabilității actelor juridice încheiate de organele

reprezentative ale societății comerciale în condițiile art. 55 din Legea nr. 31/1990.

Împotriva deciziei pronunțată de

Curtea de Apel Timișoara a declarat recurs, reclamanta SC T. SRL, în termenul

legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ.

Recurenta a invocat motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în argumentarea căruia

a susținut, în alți termeni, că decizia criticată este lipsită de temei legal

întrucât în considerente, Curtea a reținut greșit că soluția din prima instanță

a fost pronunțată numai în considerarea faptului că pârâții nu au contestat

susținerile din acțiunea introductivă. Potrivit recurentei aspectele reținute

ca necontestate se referă la calitățile deținute de pârâtul-intimat T.P. în

societatea M. SRL, iar acest fapt a fost dovedit și cu înscrisurile eliberate

de O.R.C. de pe lângă Tribunalul Timiș. În continuare a criticat decizia

instanței de apel pentru motivul că a reținut în considerente că la dosarul de

fond s-au depus ofertele de achiziție pentru imobil, în condițiile în care

acestea nu s-au aflat la dosar și în nicio încheiere a tribunalului nu s-a

consemnat că s-au depus în primă instanță. Pentru motivul că ofertele de

achiziție au fost depuse la ultimul termen din apel, după ce au fost solicitate

de instanță în repetate rânduri, recurenta a considerat că înscrisurile

respective au fost încheiate pro causa. Tot greșit, a considerat recurenta, s-a

reținut de către instanța de apel faptul că prețul este serios și sincer în condițiile

în care prețul obținut este mult inferior valorii imobilului, dovadă în acest

sens fiind prețul superior obținut prin vânzarea unui imobil din vecinătate.

Paguba produsă în patrimoniul societății, a susținut în continuare recurenta,

rezultă din înstrăinarea imobilului la un preț disproporționat față de valoarea

reală, așa încât aprecierea instanței cu privire la operațiunea de înlocuire a

bunului cu valoarea sa o consideră greșită. Recurenta a apreciat că

administratorul societății a avut nevoie de acordul asociaților pentru a vinde

activele societății pentru că altfel nu ar fi convocat Adunarea Generală a

asociaților, însă în condițiile în care s-a pronunțat o hotărâre judecătorească

de anulare a hotărârii A.G.A., atunci și actele de înstrăinare încheiate în

baza acesteia sunt lovite de nulitate. În fine, a invocat încălcarea art. 79 alin.

(1) din Legea nr. 31/1990 pentru a susține că pârâtul T.P. avea un interes „pe

contul” SC M. SRL în care a deținut calitatea de administrator și asociat până

la data de 4 mai 2004 și de aceea a decis nelegal, fără acordul asociatului SC

T. SRL vânzarea imobilului aparținând SC Q.B.R. SRL la un preț inferior. Pentru

că a acceptat o plată eșalonată, în opinia sa, intimații au favorizat

interesele societății cumpărătoare. Având în vedere că T.P. a fraudat

interesele societății, prin încălcarea dispozițiilor imperative prevăzute de art.

79 alin. (1) din Legea societăților comerciale și prin obținerea unui preț sub

cel practicat în zona respectivă, reclamanta SC T. SRL a solicitat admiterea

recursului și în fond menținerea sentinței pronunțată de tribunal în primă

instanță.

Intimata SC M. SRL prin întâmpinare a

analizat punctual susținerile recurentei și în final a solicitat respingerea

recursului.

Recursul este nefondat.

Modificarea sau casarea unei hotărâri

se poate cere numai pentru motive de nelegalitate (art. 304 pct. 9) atunci când

„hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea

sau aplicarea greșită a legii”. Din perspectiva acestui motiv invocat,

recurenta avea de demonstrat cele două ipoteze ale dispozițiilor citate și

anume că hotărârea este lipsită de temei legal ori că a fost dată cu încălcarea

sau aplicarea legii.

Revenind la argumentele recurentei

care sprijină acest motiv, în raport de prevederile de mai sus, Curtea a

constatat că au fost aduse spre analiză instanței de recurs, în pct. 1 – 5 ale

recursului, chestiuni de fapt ce vizează fondul litigiului și nu aspecte de

nelegalitate. Se poate observa din sinteza motivelor de recurs că reclamanta SC

T. SRL a asimilat obligația de a demonstra lipsa de temei legal cu nemulțumirea

sa în legătură cu probele administrate, cu interpretarea acestora, pentru că

acestea nu coincid cu susținerile proprii. Or, ceea ce trebuia demonstrat în

prima ipoteză era lipsa de fundament juridic a deciziei pronunțată de instanța

de apel care nu se confundă cu încălcarea legii sau cu o motivare străină

situației de fapt. Promovând o cale de atac extraordinară, recurenta trebuia să

observe că nu poate readuce spre analiză probele și interpretarea lor, întrucât

recursul nu are caracter devolutiv, aceste chestiuni revenind spre soluționare

instanțelor care s-au pronunțat anterior.

Dacă se admite că recurenta a pus în

discuție lipsa fundamentului juridic prin faptul că hotărârile adunării

generale prin care s-a decis vânzarea activului au fost anulate (pct. 5 din

motivele de recurs) încă nu va putea fi reținută lipsa temeiului legal al

acțiunii întrucât contractul de vânzare-cumpărare are o poziție de sine-stătătoare

și nu constituie un accesoriu al hotărârilor adunării generale. Această

concluzie se impune cu atât mai mult cu cât vânzarea a avut loc în urma

organizării unei licitații publice. Raportând susținerile recurentei în

legătură cu acest aspect al legăturii dintre hotărârile adunării generale și

contractul de vânzare-cumpărare trebuie reținut că exigențele legale privind

înstrăinarea activului nu au fost nesocotite. Din dispozițiile legii

societăților comerciale care reglementează societatea cu răspundere limitată se

poate observa că necesitatea hotărârii adunării generale se impune numai pentru

deciziile prevăzute de art. 194 din lege și cum în actul constitutiv nu s-au

prevăzut și alte situații în care hotărârea adunării generale trebuie să fie

obligatorie, instanța de apel a reținut corect că legea nu prevede imperativ ca

anumite acte încheiate de administrator în funcție de valoare să fie supuse spre

aprobare adunării generale a asociaților. În adevăr, art. 146 din Legea

societăților comerciale stipulează că administratorii vor putea să încheie acte

juridice prin care să înstrăineze bunuri a căror valoare depășește jumătate din

valoarea contabilă a societății numai cu aprobarea A.G.E.A. dată în condițiile art.

115, însă exigențele acestei prevederi nu sunt cuprinse în capitolul care

conține dispoziții generale aplicabile tuturor societăților comerciale sau în

capitolul referitor la societatea cu răspundere limitată așa încât nulitatea

absolută nu putea fi reținută. În fine, chestiunile legate de prețul vânzării

și, posibilitatea existenței unui prejudiciu pe care recurenta îl indică

printr-un raționament legat de prețul de vânzare care nu a înlocuit în

totalitate valoarea imobilului din patrimoniu, din moment ce apreciază că

acesta este mai mic decât cel ce trebuia obținut, sunt chestiuni de fond care

nu se încadrează în prima ipoteză a art. 304 alin. (9) C. proc. civ., care deși

a fost analizată în recurs nu a constituit motiv distinct de critică argumentat

în drept și în fapt. Prin urmare, instanța de apel și-a fundamentat soluția în

mod corect nu doar pe analiza motivului de nulitate absolută ci și pe analiza

nulității relative, considerentele deciziei bazându-se pe constatarea că nu

sunt motive de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare și că nu au fost prejudiciate

interesele societății.

Nici cea de-a doua ipoteză a motivului

prevăzut de art. 304 (9) C. proc. civ., nu poate fi reținută întrucât

dispozițiile legale, art. 79 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, nu au fost

încălcate. Din probele administrate în cauză a rezultat că T.P. are calitatea

de administrator în societatea SC B.Q.C. SRL și că acesta la momentul

încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu avea nicio calitate în

societatea cumpărătoare M. SRL. Potrivit art. 79 alin. (1) din legea menționată.

„Asociatul care, într-o operațiune are pe cont propriu sau pe contul altuia,

interese contrare acelora ale societății, nu poate lua parte la nici o

deliberare sau decizie privind această operațiune”. Dispozițiile citate au în

vedere calitatea de asociat și nu de administrator, așa încât nu poate fi

reținut conflictul de interese care a fost invocat în scopul de a susține

motivul de nulitate relativă a contractului de vânzare-cumpărare. Prin urmare

actul juridic astfel încheiat exprimă voința persoanei juridice și este

opozabil și recurentei.

În consecință, întrucât nici această

critică nu poate fi reținută, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul va fi

respins.

De asemenea, va fi respinsă cererea

pentru cheltuieli de judecată formulată de intimată întrucât nu au fost depuse

înscrisurile originale care justifică această cerere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefundat, recursul

declarat de SC T. SRL Italia împotriva deciziei nr. 226/ AC din 25 octombrie

2007 a Curții de Apel Timișoara.

Respinge cererea de cheltuieli de judecată

formulată de intimata SC M. SRL.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 octombrie 2008.