Decizia nr. 2895/2009 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Reclamanta SC C.H. Dâmbovița SA a solicitat, prin acțiunea introductivă înregistrată la data de 28 noiembrie 2007 pe rolul Tribunalului Dâmbovița, formulată în contradictoriu cu pârâta SC V. SA anularea hotărârii nr. 515 din 18 octombrie 2007 adoptată de adunarea generală a acționarilor societății pârâte, hotărâre prin care s-a aprobat vânzarea activului denumit „cramă” situat în imobilul din Târgoviște, către cumpărătoarea SC C.V. SRL. Potrivit reclamantei activul cramă face parte din capitalul său social fiind adus ca aport în natura de către pârâta SC V. SA în calitate de acționar așa cum se menționează în contractul de societate aut. sub nr. 5092 din 10 decembrie 1997 prin care s-a consimțit constituirea societății SC C.H. Dâmbovița SA. Pârâta SC V. SA, prin întâmpinarea depusă în cauză la data de 27 decembrie 2007 a susținut că acțiunea în anulare astfel cum a fost motivată este neîntemeiată deoarece scopul constituirii societății reclamante a fost de a pune în funcțiune și a aduce în stare de întrebuințare comercială Hotelul D. cu care a participat ca aport în natură la societatea reclamantă, dar că la data constituirii societății atât crama cât și cofetăria din cadrul Hotelului D. erau funcționale urmare investițiilor făcute de locatarii acestor active în baza contractelor de locație de gestiune încheiate, astfel încât nu s-a realizat predarea efectivă a celor două spații către reclamanta. Sub un al doilea aspect pârâta a susținut că între ea și reclamanta s-au purtat litigii cu privire la activele cramă și cofetărie finalizate prin decizii irevocabile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție care au adoptat soluții contradictorii în ce privește apartenența celor două active.

Tribunalul Dâmbovița, secția comercială contencios administrativ, prin sentința nr. 109 din data de 5 februarie 2008 a respins ca neîntemeiată acțiunea în anulare formulată de reclamanta, cu motivarea că temeiul invocat de reclamantă pentru constatarea nulității absolute a hotărârii atacate nu vizează încălcarea dispozițiilor din Legea nr. 31/1990 republicată privind societățile comerciale, care reglementează convocarea acționarilor sau exercițiul dreptului de vot, iar obiectul hotărârii adoptate, respectiv vânzarea activului cramă către terțul cumpărător nu este ilicit sau interzis de lege, hotărârea astfel adoptată nefiind imorală sau contrară regulilor de conviețuire sociale pentru a fi sancționată cu nulitatea absolută. Totodată instanța fondului, reține din examinarea celor statuate prin deciziile nr. 263/2002 și 393/2007 de Înalta Curte de Casație și Justiție în litigiile derulate anterior între părți, că cele două active , crama și cofetăria din cadrul Hotelului D. SA aparține pârâtei.

Curtea de Apel Ploiești, secția comercială contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 167 din 16 septembrie 2008 a admis apelul declarat de societatea reclamantă împotriva sentinței fondului pe care a schimbat-o în tot în sensul admiterii acțiunii reclamante și anulării hotărârii nr. 515 adoptate de adunarea generală ordinară a acționarilor SC V. SA la data de 18 octombrie 2007. Pentru a se pronunța astfel instanța de control judiciar a apreciat că prin hotărârea nr. 515 adoptată de adunarea generală a acționarilor societății pârâte s-a aprobat încheierea unui contract de vânzare cumpărare cu privire la un bun care nu se mai află în patrimoniul societății, fiind adus ca aport în natură la constituirea societății reclamante. Instanța califică totodată această hotărâre de vânzare a bunului altuia o operațiune ilicită de natură să atragă nulitatea absolută a hotărârii adoptate. Instanța de control judiciar își fundamentează concluzia pe dispozițiile art. 5 alin. (2) lit. a) din contractul de societate prin care s-a decis constituirea SC C.H. Dâmbovița SA, potrivit cărora pârâta SC V. SA, în calitate de acționar s-a obligat să verse integral la momentul constituirii societății aportul în natură adus la capitalul social respectiv imobilul situat în Municipiul Târgoviște, identificat și evaluat conform raportului de expertiză nr. 7475/1997, aport care a fost predat reclamantei prin procesul verbal din 15 ianuarie 1998, respectiv C.H. Dâmbovița, din care face parte și activul „cramă cu 50 de locuri, bunul aportat fiind menționat și în extrasul de Carte funciară depus în această fază procesuală.

Împotriva acestei decizii societatea pârâtă a declarat recurs la data de 5 noiembrie 2008, solicitând modificarea hotărârii în sensul respingerii ca nefondat a apelului promovat de reclamantă și pe cale de consecință menținerea sentinței adoptate de instanța fondului. Recurenta și-a întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susținut, în sinteză, următoarele : Prin hotărârea pronunțată instanța de apel a reținut o situație de fapt neconformă cu realitatea în condițiile în care, potrivit actelor dosarului pentru spațiul denumit cramă există un contract de locație de gestionare încheiat cu SC C.V.SRL ce a fost novat în contractul de leasing , contract care se derulează în prezent, utilizatorul plătind ratele la termenele scadente. Susține recurenta că în acest context, prin hotărârea nr. 515 din 18 octombrie 2007 s-a aprobat încheierea contractului de vânzare-cumpărare a spațiului cu utilizatorul. Potrivit recurentei, reclamanta nu a dovedit că este titulara dreptului de proprietate asupra bunului, iar pretențiile sale puteau fi valorificate numai pe calea unei acțiuni în revendicare. Sub un alt aspect, recurenta arată că în legătură cu aportul său la capitalul social al societății reclamante, respectiv spațiile denumite cramă și cofetărie, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat prin două decizii irevocabile aflate în evidență contrarietate ce fac obiectul unei căi extraordinare de atac. Totodată recurenta arată că a fost ignorată decizia irevocabilă nr. 263/2003 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești prin care reclamanta a fost obligată să emită 47.000 acțiuni pentru aportul în natură adus de societate respectiv Hotelul D., spațiile C. și C.F. nefiind avute în vedere, așa cum atestă documentația cadastrală depusă de reclamanta în care se menționează numai spațiul denumit „intrare cramă” fără nicio altă referire la activul comercial cramă. Recurenta a depus în susținerea recursului înscrisuri, respectiv hotărâri judecătorești pronunțate în litigiile purtate de părți în ordine cronologică, contractul de societate al SC V. SA actul constitutiv al societății pârâte procesul verbal din 15 ianuarie 1998, o parte din aceste înscrisuri fiind administrate și în fazele procesuale anterioare respectiv în fața instanței de fond și apel.

La data de 2 octombrie 2009, s-a formulat o cerere de intervenție accesorie în favoarea recurentei de către SC C.V.SRL a cărei admisibilitate în principiu a fost prorogată pentru termenul din 13 noiembrie 2009 până la care intervenienta avea obligația să achite integral suma datorată cu titlu de taxă judiciară de timbru. Cum intervenienta nu a făcut dovada îndeplinirii obligației de plată a taxei judiciare de timbru datorată, până la termenul acordat în acest sens, astfel cum i-a fost pus în vedere reprezentantului legal al acesteia prezent la dezbaterile din data de 2 octombrie 2009, urmează ca cererea să fie anulată în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru. 6.Asupra recursului. Înalta Curte verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de motivele de nelegalitate invocate constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează: 6.1. Susținerea recurentei potrivit căreia prin hotărârea nr. 515 adoptată de adunarea generală Ordinară a acționarilor la 18 octombrie 2007 s-a decis vânzarea unui bun propriu al societății V. bun care a făcut obiectul unui contract de leasing imobiliar încheiat cu utilizatorul SC C.V. SRL, contract care se derulează și în prezent este infirmată de decizia nr. 1283 din 21 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare și novație obiectivă încheiat între recurenta SC V. SA și SC C.V. SRL în calitate de utilizator cu privire la activul cramă din cadrul C.H. Dâmbovița, cu motivarea că acest activ adus ca aport în natură de Societatea V. SA la constituirea SC C.H. Dâmbovița SA, a devenit proprietatea noii societăți din momentul înmatriculării ei în Registrul Comerțului. Prin urmare, la data de 18 octombrie 2007 adunarea generală a acționarilor societății recurente a hotărât vânzarea unui bun care nu mai făcea obiectul dreptului său de proprietate ci devenise proprietatea societății reclamantă de la data constituirii ei reprezentând aport în natură la capitalul său social. 6.2. Decizia nr. 1283 din 21 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a pronunțat în contradictoriu cu părțile din această cauză, iar potrivit principiului relativității efectele ei sunt obligatorii între părți. Distinct de considerentele acestei decizii, ceea ce este esențial în prezenta cauză, ca lucru judecat, o constituie dispozitivul deciziei conform căruia s-a constatat nulitatea absolută a contractului de leasing imobiliar nr. 203 din 15 iunie 2000 încheiat pentru activul C. din cadrul C.H. Dâmbovița. În alte cuvinte, în acest context legal, recurenta nu poate susține cu temei că hotărârea adoptată de adunarea generală a acționarilor la data de 18 octombrie 2007, după pronunțarea deciziei nr. 1283 din 21 martie 2007, este legală, în condițiile în care s-a hotărât vânzarea activului Cramă ce aparține altei persoane juridice, iar contractul de leasing imobiliar a fost constatat nul absolut. Așa fiind, interesul reclamantei intimate în desființarea acestei hotărâri este pe deplin legitim dat fiind încălcarea dreptului său de proprietate asupra acestui bun. 6.3. Se cuvine a sublinia totodată că potrivit actelor constitutive ale SC C.H. Dâmbovița, contractul și statutul autentificate sub nr. 5092 și respectiv 5091 din 10 decembrie 1997 recurenta SC V. SA în calitate de acționar aduce ca aport în natură la capitalul social imobilul situat în Municipiul Târgoviște, denumit C.H. Dâmbovița, evaluat conform raportului de expertiză nr. 7475 din 24 iunie 1997 întocmit de S.G.E.T. SA la cererea acționarului SC V. SA, iar conform capitolului II din acest raport, crama de 50 de locuri, situată la subsolul clădirii intra în suprafața construită a hotelului și a fost avută în vedere la evaluarea aportului în natură în întregul său, hotelul fiind predat noii societăți astfel construită la data de 15 ianuarie 1998 în baza procesului verbal întocmit la acea dată. 6.3. Decizia nr. 263 din 10 februarie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești invocată de recurentă în sprijinul apărărilor sale, nu este relevantă pentru chestiunea analizată, deoarece potrivit dispozitivului acestei hotărâri, reclamanta intimată a fost obligată să ia măsuri în vederea actualizării valorii aportului în natură adus de recurentă în funcție de cursul dolari SUA la data înmatriculării societății față de cursul avut în vedere prin raportul de evaluare inițial, obiectul litigiului vizând anularea unei hotărâri adoptate de SC C.H. Dâmbovița în legătură cu raportul de expertiză întocmit de experți independenți, însărcinați să analizeze anumite operațiuni din gestiunea societății și să predea acest raport cenzorilor societății. În alte cuvinte prin această hotărâre nu se consfințesc modificări în ce privește aportul în natură la capitalul social ci se dispune numai reevaluarea sa. 6.4. În ce privește contrarietatea între decizia nr. 1283 din 21 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și decizia nr. 393 din 25 ianuarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție invocată de recurenta, acest aspect a făcut obiectul unei cereri de revizuire formulate de recurenta și soluționate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 1835 pronunțată la 10 iunie 2009 în sensul respingerii ca inadmisibilă a cererii întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. cu motivarea că obiectul și părțile între care s-au purtat cele două litigii au fost diferite. 6.5. Deși recurenta a invocat în preambulul cererii sale de recurs și motivul prevăzut de art. 304 pct.7 C. proc. civ. privind nemotivarea deciziei atacate, în dezvoltarea recursului nu explicitează rațiunile pe care își întemeiază această critică, pentru a fi examinate, ceea ce conferă acestui motiv de recurs un caracter vădit formal. Pentru considerentele mai sus înfățișate, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge prezentul recurs ca nefondat.