ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 442/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată, la 24 martie 1999, reclamanta reclamantă SC P.G. SRL a solicitat ca în contradictoriu cu pârâta SC D. SA Timișoara să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului obiectivul nr. 2 compus din depozit centralizat la subsol P-3R înscris în CF cu nr. top 7090 1, 7088/1/2/1, 6993/1, 7087/2/2 prin contractul de vânzare cumpărare sub semnătură privată încheiat la 23 octombrie 1998, iar sentința pronunțată să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, cu cheltuieli de judecată. La data de 15 aprilie 1999 reclamanta și-a completat acțiunea și a chemat în judecată în calitate de pârâtă pe SC C.P.

SRL Lugoj și a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 428 din 8 martie 1999 încheiat între SC D. SA Timișoara și SC C.P. SRL și să se dispună rectificarea cărții funciare nr. 12487 Timișoara, în sensul radierii dreptului de proprietate a SC C.P. SRL. Tribunal Timiș, secția civilă, prin sentința nr. 574/ Pi din 24 august 1999, a respins acțiunea reclamantei. Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că pârâta SC D. SA Timișoara a vândut reclamantei imobilul obiect al litigiului dedus judecății prin contractul de vânzare cumpărare încheiat la 23 octombrie 1998 prin act sub semnătură privată cu prețul de 260 mii lei inclusiv TVA ce a fost achitat integral.

Deși pârâta s-a obligat ca în termen de 15 zile să facă dezmembrarea în CF, aceasta a înstrăinat ulterior același imobil pârâtei 2 SC C.P. SRL Lugoj conform actului autentic de vânzare-cumpărare nr. 421 din 8 martie 1999 cu prețul de 2.600.000.000 lei fără TVA. Instanța de fond a reținut că reclamanta nu a putut dovedi reaua credință a celor două pârâte la încheierea contractului autentic de vânzare-cumpărare și că prețul vânzării în actul sub semnătură privată nu este serios, el fiind de 10 ori mai mic decât cel stabilit prin actul autentic.

Prin decizia nr. 79 din 2 februarie 2000 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, s-a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului ce a fost schimbată în sensul că s-a admis acțiunea reclamantei astfel cum a fost formulată; s-a constatat dobândirea dreptului de proprietate de către reclamantă asupra imobilului denumit „obiectivul nr. 2” compus din depozit centralizat la subsol, P + 3 R înscris în CF nr. top7092 1, 7088/1/2/1, 6993/1, 7087/2/II din CF nr. 12.14.87 Timișoara conform contractului de vânzare cumpărare încheiat între reclamanta și pârâta SC D.T., la data de 23 octombrie 1998, hotărârea va ține loc de acest act autentic de vânzare cumpărare asupra imobilului.

S-a constatat nulitatea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 421 din 8 martie 1999 încheiat între pârâtele SC D. SA și SC C.P. SRL și s-a dispus radierea dreptului de proprietate al acesteia din urmă din CF nr. 12553 Timișoara, CF col 96985; pârâtele au fost obligate la cheltuieli de judecată către reclamantă. Prin încheierea nr. 79/ A din 16 februarie 2000 a aceleași instanțe ce face parte integrantă din decizie s-a admis cererea de îndreptate a erorii materiale formulată de reclamantă strecurată în dispozitivul deciziei și s-a dispus îndreptarea acestei erori în sensul că la alini. (5) rândul 3 din dispozitivul hotărârii se va scrie în loc de 412553 Timișoara, CF col 96985 cum greșit a fost scris „125531 Timișoara nr. top 7092/1, 7088/1/2/1, 6993/1, 7087/2/1/I CF col 96985”, cum este corect.

S-a reținut în considerentele deciziei că instanța de fond a respins acțiunea reclamantei și s-a pronunțat asupra valabilității contractului provizoriu de vânzare cumpărare încheiat între reclamantă și pârâtă, nu și asupra celui de al doilea contract de vânzare cumpărare încheiat între cele două pârâte, când pârâta SC D. SA a înstrăinat a doua oară același imobil. S-a stabilit că prima convenție de vânzare încheiată la 23 octombrie 1998 între reclamantă și pârâta SC D. SA s-a efectuat conform art. 1296 C. civ., sub condiția prevăzută la capitolul 4 prin care pârâta s-a obligat ca în termen de 15 zile să facă dezmembrarea la Cartea Funciară. Aceasta nu și-a îndeplinit obligația, mai mult a vândut bunul a doua oară pârâtei II, așa încât cea de-a doua vânzare este nulă de drept.

Împotriva acestei decizii pârâtele SC D. SA și SC C.P. SRL, ambele cu sediul în Timișoara au declarat recurs în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 3, 5, 7, 9, 10, 11 C. proc. civ. și au solicitat în principal casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei la judecătoria Timișoara, competentă să judece cauza în primă instanță. În subsidiar, au solicitat admiterea recursurilor casarea deciziei instanței de apel și menținerea sentinței instanței de fond, ca fiind temeinică și legală. În recursul său pârâta SC D. SA a susținut în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., că în raport de temeiul de drept al acțiunii, art. 22 – art. 24 din Decretul - Lege nr. 115/1938 și art. 1 C. proc. civ., competentă material în soluționarea cauzei în primă instanță este Judecătoria Timișoara și nu Tribunalul Timiș.

Față de obiectul celor două convenții, respectiv imobilul, obiectivul nr. 2 din Strada Pestalozzi, și de dispozițiile art. 3 și 4 C. com., competența în soluționarea litigiului revine instanței civile și nu comerciale așa cum s-a reținut. S-a precizat în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., că prin hotărârea dată instanța a încălcat formele de procedură prevăzută sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că nu a motivat hotărârea și nu a arătat care sunt capetele de cerere admise și considerentele avute în vedere la pronunțarea soluției. În legătură cu acest motiv recurenta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că hotărârea nu cuprinde motivele de fapt si de drept care au format convingerea instanței în pronunțarea hotărârii, instanța s-a limitat să arate numai că s-a admis acțiunea reclamantei și a schimbat în tot hotărârea atacată.

A arătat recurenta invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1294 și 1296 C. civ., în loc să facă aplicarea art. 22 – art. 24 C. civ., art. 948 C. civ., dispozițiile art. 3 – art. 4 C. com. și art. 158 C. proc. civ. Instanța de apel avea obligația să verifice acțiunea precizată prin prisma dispozițiilor art. 22 – art. 24 din Decretul nr. 115/1938, art. 948 C. civ. și art. 1176 – art. 1186 C. civ. și principiul bunei credințe la încheierea convențiilor, dar aceasta a constatat valabilitatea primei convenții fără să verifice însă dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 948 C. civ. S-a reținut că a doua vânzare este nulă de drept pentru că pârâta SC D. SA nu putea vinde în mod legal a doua oară același imobil, fără însă a se preciza legea care a fost încălcată.

Motivul al cincilea de recurs se referă la încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 10 C. proc. civ., în sensul că instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare, respectiv oferta de cumpărare comunicată de intimata-reclamantă după încheierea contractului sub semnătură privată care dacă ar fi fost analizată ar fi determinat pronunțarea unei alte soluții. În ultimul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ., s-a susținut că instanța de apel a apreciat în mod greșit probele administrate și a reținut că pârâta SC D. SA nu și-a îndeplinit obligația de vânzare în formă autentică pentru că nu a procedat la dezmembrarea imobilului și l-a vândut ulterior celeilalte pârâte fără însă să țină seama de ofertele de cumpărare depuse de recurentă și care ar fi înlăturat prezumția că imobilul a fost cumpărat anterior de către reclamantă.

S-a apreciat că SC D. SA prin reprezentantul său legal putea vinde fără aprobarea A.G.A. ceea ce contravine dispozițiilor Legii nr. 31/1990. Pârâta SC C.P. SRL cu sediul în Timișoara a formulat motive de recurs identice cu cele ale pârâtei SC D. SA așa încât vor fi analizate împreună, având același conținut. La data de 19 ianuarie 2004, SC A.S.G. SRL a formulat cerere de intervenție în interesul intimatei - reclamante și a solicitat respingerea recursului cu precizarea că în urma unei licitații publice a adjudecat prin actul încheiat la 19 iunie 2003 imobilul din litigiu proprietatea debitoarei SC P.G. SRL TIMIȘOARA. Înalta Curte, examinând recursurile declarate de cele două pârâte, constată că acestea nu sunt fondate.

Susținerea recurentelor întemeiată pe dispozițiile 304 pct. 3 C. proc. civ., privind necompetența instanței comerciale în soluționarea litigiului va fi înlăturată pentru următoarele considerente: Reclamanta a solicitat prin acțiune să se constate dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului denumit „obiectivul nr. 2” compus din depozit centralizat la subsol, P + 3R în CF, prin contractul de vânzare cumpărare sub semnătură privată încheiat la 23 octombrie 1998. Ulterior, și-a precizat acțiunea în sensul că solicită constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 421 din 8 martie 1999 încheiat între SC D. SA și SC C.P. SRL și pe cale de consecință rectificarea Cărții Funciare în sensul radierii dreptului de proprietate al SC C.P.

SRL. Având în vedere că obiectul contractelor de vânzare cumpărare încheiat între societăți comerciale l-a constituit activul denumit „obiectivul nr. 2” așa cum a fost identificat în convențiile părților și față de dispozițiile art. 4 și 56 C. com., competența materială în soluționarea litigiului în primă instanță aparține potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., tribunalului. De altfel, recurentele nu au mai susținut acest motiv invocat pentru prima dată la instanța de recurs. Susținerea recurentelor întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că instanța prin hotărârea pronunțată a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., nu poate fi reținută cât timp, din cuprinsul deciziei rezultă că acțiunea reclamantei a fost admisă astfel cum a fost precizată și considerentele avute în vedere atunci când a reținut că a doua vânzare a imobilului încheiată între cele două pârâte este nulă de drept. Critica recurentelor invocată potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., că decizia instanței de apel nu cuprinde potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ., motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și că aceasta s-a limitat numai să schimbe soluția instanței de fond și să admită acțiunea, nu este fondat. Astfel, din considerentele deciziei rezultă că aceasta a fost motivată atât în fapt cât și în drept și instanța de apel a argumentat în raport de probele existente la dosar punctul său de vedere privind schimbarea soluției și admiterea acțiunii reclamantei, astfel cum a fost formulată.

Instanța urmează a examina motivul invocat în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., împreună cu celelalte două motive prevăzute de art. 304 pct. 10 și 304 pct. 11 C. proc. civ., care erau în vigoare la data promovării recursului 4 februarie 2000. Susținerea recurentei invocată potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1294 și 1296 C. civ., în loc de art. 22 – art. 24 din Decretul nr. 115/1938, art. 948 și art. 1176 – art. 1186 C. civ., nu poate fi reținută pentru următoarele considerente: Reclamanta SC P.G. SRL a solicitat inițial prin acțiune ca în contradictoriu cu SC D. SA să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului denumit „obiectivul nr. 2” astfel cum a fost identificat prin contractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat la 23 octombrie 1998, iar sentința să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Ulterior, reclamanta și-a completat acțiunea și a chemat în judecată în calitate de pârât și pe SC C.P. SRL și a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 421 din 8 martie 1999 încheiat între SC D. SA și SC C.P. SRL. Față de obiectul litigiului în mod corect instanța de apel a examinat condițiile cerute de dispozițiile legale privind vânzarea prevăzute de art. 1294 și 1296 C. civ. Astfel, în mod corect s-a reținut că recurenta-pârâtă SC D. SA nu și-a îndeplinit obligația asumată prin clauza stipulată la pct. IV din contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 23 octombrie 1998, în sensul de a efectua „dezmembrarea la Cartea Funciară”.

Mai mult, aceasta a revândut imobilul a doua oară prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 8 martie 1999 recurentei-pârâte SC C.P. SRL Lugoj așa încât această convenție este nulă în condițiile art. 1296 C. civ. Deși recurenta-pârâtă SC D. SA a invocat în întâmpinarea depusă la instanța de fond că prima convenție încheiată prin act sub semnătură privată ar fi nulă pentru preț fictiv, neserios și care nu a fost achitat și a susținut că astfel nu există consimțământul părților la încheierea convenției prevăzut de art. 948 C. civ., această apărare nu poate fi reținută deoarece este infirmată de probele existente la dosar. Astfel, prețul stabilit prin convenția încheiată la 23 octombrie 1998 între reclamantă și pârâta SC D. SA de 260.000.000 lei pentru imobilul vândut a fost încasat de aceasta din urmă prin administratorul său R.P.

Timiș, așa cum rezultă din sentința penală nr. 996 din 10 aprilie 2003 a Judecătoriei Timișoara rămasă irevocabilă prin care acesta a fost și condamnat pentru mai multe infracțiuni comise în legătură cu calitatea sa de administrator unic la această societate. Apărarea recurentei-pârâte că acesta a folosit suma încasată în interes personal este fără relevanță, cât timp prin hotărârea penală administratorul a fost obligat la plata acestei sume către SC D. SA care s-a constituit parte civilă în acel proces. De precizat că împotriva recurentei-pârâte SC D. SA, Timișoara s-a declarat procedura falimentului prevăzut de Legea nr. 64/1995, ce formează obiectul dosarului nr. 14/S/2001 al Tribunalului Timiș în curs de soluționare.

De altfel, la termenul de azi recurenta-pârâtă prin lichidatorul judiciar SC C.L. SPRL cu sediul în Timișoara a depus la dosar acte din care rezultă că a formulat cerere de antrenare a răspunderii fostului administrator în temeiul dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006, ce se află în curs de judecată pe rolul Tribunalului Timiș. Susținerea recurentelor întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 10 și 11 C. proc. civ., în sensul că instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare, respectiv oferta de cumpărare a reclamantei care era ulterioară încheierii primei convenții de vânzare-cumpărare, sau că s-au apreciat în mod eronat probele administrate fără a se observa că nu a existat o hotărâre A.G.A.

conform dispozițiilor Legii nr. 31/1990, este fără relevanță cât timp după pronunțarea deciziei de instanța de apel, imobilul obiectul vânzării anterioare a fost adjudecat prin actul încheiat la 19 iunie 2003 de intervenienta în interesul reclamantei SC A.S.G. SRL, act care nu a fost contestat potrivit dispozițiilor legale. Pentru considerentele reținute urmează ca potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să se respingă, ca nefondate, recursurile declarate de pârâte. În ceea ce privește cererea de intervenție formulată de SC A.S.G. SRL în interesul intimatei-reclamante SC P.G. SRL Timișoara, aceasta a fost admisă în principiu în temeiul art. 51 C. proc. civ., dar față de soluția ce se va pronunța de respingere a recursurilor formulate de pârâte, nu se mai impune examinarea pe fond a acesteia.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtele SC C.P. SRL TIMIȘOARA și SC D. SA TIMIȘOARA prin lichidator judiciar SC C.L. SRL împotriva deciziei civile nr. 79/ A din 2 februarie 2000 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2008.