ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 442/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 442/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată, la 24 martie 1999,

reclamanta reclamantă SC P.G. SRL a solicitat ca în contradictoriu cu pârâta SC

D. SA Timișoara să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra

imobilului obiectivul nr. 2 compus din depozit centralizat la subsol P-3R

înscris în CF cu nr. top 7090 1, 7088/1/2/1, 6993/1, 7087/2/2 prin contractul

de vânzare cumpărare sub semnătură privată încheiat la 23 octombrie 1998, iar

sentința pronunțată să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, cu

cheltuieli de judecată.

La data de 15 aprilie 1999 reclamanta și-a

completat acțiunea și a chemat în judecată în calitate de pârâtă pe SC C.P. SRL

Lugoj și a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 428 din 8 martie 1999 încheiat între SC

D. SA Timișoara și SC C.P. SRL și să se dispună rectificarea cărții funciare nr.

12487 Timișoara, în sensul radierii dreptului de proprietate a SC C.P. SRL.

Tribunal Timiș, secția civilă, prin sentința nr.

574/ Pi din 24 august 1999, a respins acțiunea reclamantei.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că pârâta

SC D. SA Timișoara a vândut reclamantei imobilul obiect al litigiului dedus

judecății prin contractul de vânzare cumpărare încheiat la 23 octombrie 1998

prin act sub semnătură privată cu prețul de 260 mii lei inclusiv TVA ce a fost

achitat integral.

Deși pârâta s-a obligat ca în termen de 15

zile să facă dezmembrarea în CF, aceasta a înstrăinat ulterior același imobil pârâtei

2 SC C.P. SRL Lugoj conform actului autentic de vânzare-cumpărare nr. 421 din 8

martie 1999 cu prețul de 2.600.000.000 lei fără TVA.

Instanța de fond a reținut că reclamanta nu a

putut dovedi reaua credință a celor două pârâte la încheierea contractului

autentic de vânzare-cumpărare și că prețul vânzării în actul sub semnătură

privată nu este serios, el fiind de 10 ori mai mic decât cel stabilit prin

actul autentic.

Prin decizia nr. 79 din 2 februarie 2000 a

Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, s-a

admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului ce a fost schimbată

în sensul că s-a admis acțiunea reclamantei astfel cum a fost formulată; s-a

constatat dobândirea dreptului de proprietate de către reclamantă asupra

imobilului denumit „obiectivul nr. 2” compus din depozit centralizat la subsol,

P + 3 R înscris în CF nr. top7092 1, 7088/1/2/1, 6993/1, 7087/2/II din CF nr. 12.14.87

Timișoara conform contractului de vânzare cumpărare încheiat între reclamanta

și pârâta SC D.T., la data de 23 octombrie 1998, hotărârea va ține loc de acest

act autentic de vânzare cumpărare asupra imobilului.

S-a constatat nulitatea contractului de

vânzare cumpărare autentificat sub nr. 421 din 8 martie 1999 încheiat între

pârâtele SC D. SA și SC C.P. SRL și s-a dispus radierea dreptului de

proprietate al acesteia din urmă din CF nr. 12553 Timișoara, CF col 96985;

pârâtele au fost obligate la cheltuieli de judecată către reclamantă.

Prin încheierea nr. 79/ A din 16 februarie

2000 a aceleași instanțe ce face parte integrantă din decizie s-a admis cererea

de îndreptate a erorii materiale formulată de reclamantă strecurată în

dispozitivul deciziei și s-a dispus îndreptarea acestei erori în sensul că la

alini. (5) rândul 3 din dispozitivul hotărârii se va scrie în loc de 412553

Timișoara, CF col 96985 cum greșit a fost scris „125531 Timișoara nr. top

7092/1, 7088/1/2/1, 6993/1, 7087/2/1/I CF col 96985”, cum este corect.

S-a reținut în considerentele deciziei că

instanța de fond a respins acțiunea reclamantei și s-a pronunțat asupra valabilității

contractului provizoriu de vânzare cumpărare încheiat între reclamantă și

pârâtă, nu și asupra celui de al doilea contract de vânzare cumpărare încheiat

între cele două pârâte, când pârâta SC D. SA a înstrăinat a doua oară același

imobil.

S-a stabilit că prima convenție de vânzare

încheiată la 23 octombrie 1998 între reclamantă și pârâta SC D. SA s-a efectuat

conform art. 1296 C. civ., sub condiția prevăzută la capitolul 4 prin care

pârâta s-a obligat ca în termen de 15 zile să facă dezmembrarea la Cartea

Funciară.

Aceasta nu și-a îndeplinit obligația, mai

mult a vândut bunul a doua oară pârâtei II, așa încât cea de-a doua vânzare

este nulă de drept.

Împotriva acestei decizii pârâtele SC D. SA

și SC C.P. SRL, ambele cu sediul în Timișoara au declarat recurs în temeiul

dispozițiilor art. 304 pct. 3, 5, 7, 9, 10, 11 C. proc. civ. și au solicitat în

principal casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei la judecătoria

Timișoara, competentă să judece cauza în primă instanță.

În subsidiar, au solicitat admiterea

recursurilor casarea deciziei instanței de apel și menținerea sentinței instanței

de fond, ca fiind temeinică și legală.

În recursul său pârâta SC D. SA a susținut în

temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., că în raport de temeiul de drept al

acțiunii, art. 22 – art. 24 din Decretul - Lege nr. 115/1938 și art. 1 C. proc.

civ., competentă material în soluționarea cauzei în primă instanță este

Judecătoria Timișoara și nu Tribunalul Timiș.

Față de obiectul celor două convenții,

respectiv imobilul, obiectivul nr. 2 din Strada Pestalozzi, și de dispozițiile art.

3 și 4 C. com., competența în soluționarea litigiului revine instanței civile

și nu comerciale așa cum s-a reținut.

S-a precizat în temeiul art. 304 pct. 5 C.

proc. civ., că prin hotărârea dată instanța a încălcat formele de procedură

prevăzută sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., în sensul că nu a motivat hotărârea și nu a arătat care sunt capetele de

cerere admise și considerentele avute în vedere la pronunțarea soluției.

În legătură cu acest motiv recurenta a

invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că hotărârea nu

cuprinde motivele de fapt si de drept care au format convingerea instanței în

pronunțarea hotărârii, instanța s-a limitat să arate numai că s-a admis

acțiunea reclamantei și a schimbat în tot hotărârea atacată.

A arătat recurenta invocând dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., că instanța de apel a aplicat în mod greșit

dispozițiile art. 1294 și 1296 C. civ., în loc să facă aplicarea art. 22 – art.

24 C. civ., art. 948 C. civ., dispozițiile art. 3 – art. 4 C. com. și art. 158 C.

proc. civ.

Instanța de apel avea obligația să verifice

acțiunea precizată prin prisma dispozițiilor art. 22 – art. 24 din Decretul nr.

115/1938, art. 948 C. civ. și art. 1176 – art. 1186 C. civ. și principiul bunei

credințe la încheierea convențiilor, dar aceasta a constatat valabilitatea

primei convenții fără să verifice însă dacă sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 948 C. civ.

S-a reținut că a doua vânzare este nulă de

drept pentru că pârâta SC D. SA nu putea vinde în mod legal a doua oară același

imobil, fără însă a se preciza legea care a fost încălcată.

Motivul al cincilea de recurs se referă la

încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 10 C. proc. civ., în sensul că instanța

nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare, respectiv oferta de cumpărare

comunicată de intimata-reclamantă după încheierea contractului sub semnătură

privată care dacă ar fi fost analizată ar fi determinat pronunțarea unei alte

soluții.

În ultimul motiv de recurs întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ., s-a susținut că instanța de apel a

apreciat în mod greșit probele administrate și a reținut că pârâta SC D. SA nu

și-a îndeplinit obligația de vânzare în formă autentică pentru că nu a procedat

la dezmembrarea imobilului și l-a vândut ulterior celeilalte pârâte fără însă

să țină seama de ofertele de cumpărare depuse de recurentă și care ar fi

înlăturat prezumția că imobilul a fost cumpărat anterior de către reclamantă.

S-a apreciat că SC D. SA prin reprezentantul

său legal putea vinde fără aprobarea A.G.A. ceea ce contravine dispozițiilor

Legii nr. 31/1990.

Pârâta SC C.P. SRL cu sediul în Timișoara a

formulat motive de recurs identice cu cele ale pârâtei SC D. SA așa încât vor

fi analizate împreună, având același conținut.

La data de 19 ianuarie 2004, SC A.S.G. SRL a

formulat cerere de intervenție în interesul intimatei - reclamante și a

solicitat respingerea recursului cu precizarea că în urma unei licitații

publice a adjudecat prin actul încheiat la 19 iunie 2003 imobilul din litigiu

proprietatea debitoarei SC P.G. SRL TIMIȘOARA.

Înalta Curte, examinând recursurile declarate

de cele două pârâte, constată că acestea nu sunt fondate.

Susținerea recurentelor întemeiată pe

dispozițiile 304 pct. 3 C. proc. civ., privind necompetența instanței

comerciale în soluționarea litigiului va fi înlăturată pentru următoarele

considerente:

Reclamanta a solicitat prin acțiune să se

constate dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului denumit

„obiectivul nr. 2” compus din depozit centralizat la subsol, P + 3R în CF, prin

contractul de vânzare cumpărare sub semnătură privată încheiat la 23 octombrie

1998.

Ulterior, și-a precizat acțiunea în sensul că

solicită constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare

autentificat sub nr. 421 din 8 martie 1999 încheiat între SC D. SA și SC C.P.

SRL și pe cale de consecință rectificarea Cărții Funciare în sensul radierii

dreptului de proprietate al SC C.P. SRL.

Având în vedere că obiectul contractelor de

vânzare cumpărare încheiat între societăți comerciale l-a constituit activul

denumit „obiectivul nr. 2” așa cum a fost identificat în convențiile părților

și față de dispozițiile art. 4 și 56 C. com., competența materială în

soluționarea litigiului în primă instanță aparține potrivit art. 2 alin. (1) lit.

a) C. proc. civ., tribunalului.

De altfel, recurentele nu au mai susținut acest

motiv invocat pentru prima dată la instanța de recurs.

Susținerea recurentelor întemeiată pe

dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că instanța prin

hotărârea pronunțată a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nu poate fi reținută cât timp,

din cuprinsul deciziei rezultă că acțiunea reclamantei a fost admisă astfel cum

a fost precizată și considerentele avute în vedere atunci când a reținut că a

doua vânzare a imobilului încheiată între cele două pârâte este nulă de drept.

Critica recurentelor invocată potrivit art. 304

pct. 7 C. proc. civ., că decizia instanței de apel nu cuprinde potrivit art. 261

pct. 5 C. proc. civ., motivele de fapt și de drept care au format convingerea

instanței și că aceasta s-a limitat numai să schimbe soluția instanței de fond

și să admită acțiunea, nu este fondat.

Astfel, din considerentele deciziei rezultă

că aceasta a fost motivată atât în fapt cât și în drept și instanța de apel a

argumentat în raport de probele existente la dosar punctul său de vedere privind

schimbarea soluției și admiterea acțiunii reclamantei, astfel cum a fost formulată.

Instanța urmează a examina motivul invocat în

temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., împreună cu celelalte două motive

prevăzute de art. 304 pct. 10 și 304 pct. 11 C. proc. civ., care erau în

vigoare la data promovării recursului 4 februarie 2000.

Susținerea recurentei invocată potrivit art. 304

pct. 9 C. proc. civ., că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1294

și 1296 C. civ., în loc de art. 22 – art. 24 din Decretul nr. 115/1938, art. 948

și art. 1176 – art. 1186 C. civ., nu poate fi reținută pentru următoarele

considerente:

Reclamanta SC P.G. SRL a solicitat inițial

prin acțiune ca în contradictoriu cu SC D. SA să se constate că a dobândit dreptul

de proprietate asupra imobilului denumit „obiectivul nr. 2” astfel cum a fost

identificat prin contractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat

la 23 octombrie 1998, iar sentința să țină loc de act autentic de

vânzare-cumpărare.

Ulterior, reclamanta și-a completat acțiunea

și a chemat în judecată în calitate de pârât și pe SC C.P. SRL și a solicitat

să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare

autentificat sub nr. 421 din 8 martie 1999 încheiat între SC D. SA și SC C.P.

SRL.

Față de obiectul litigiului în mod corect

instanța de apel a examinat condițiile cerute de dispozițiile legale privind

vânzarea prevăzute de art. 1294 și 1296 C. civ.

Astfel, în mod corect s-a reținut că

recurenta-pârâtă SC D. SA nu și-a îndeplinit obligația asumată prin clauza

stipulată la pct. IV din contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 23

octombrie 1998, în sensul de a efectua „dezmembrarea la Cartea Funciară”.

Mai mult, aceasta a revândut imobilul a doua

oară prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 8 martie 1999 recurentei-pârâte

SC C.P. SRL Lugoj așa încât această convenție este nulă în condițiile art. 1296

C. civ.

Deși recurenta-pârâtă SC D. SA a invocat în

întâmpinarea depusă la instanța de fond că prima convenție încheiată prin act

sub semnătură privată ar fi nulă pentru preț fictiv, neserios și care nu a fost

achitat și a susținut că astfel nu există consimțământul părților la încheierea

convenției prevăzut de art. 948 C. civ., această apărare nu poate fi reținută

deoarece este infirmată de probele existente la dosar.

Astfel, prețul stabilit prin convenția

încheiată la 23 octombrie 1998 între reclamantă și pârâta SC D. SA de

260.000.000 lei pentru imobilul vândut a fost încasat de aceasta din urmă prin

administratorul său R.P. Timiș, așa cum rezultă din sentința penală nr. 996 din

10 aprilie 2003 a Judecătoriei Timișoara rămasă irevocabilă prin care acesta a

fost și condamnat pentru mai multe infracțiuni comise în legătură cu calitatea

sa de administrator unic la această societate.

Apărarea recurentei-pârâte că acesta a

folosit suma încasată în interes personal este fără relevanță, cât timp prin

hotărârea penală administratorul a fost obligat la plata acestei sume către SC D.

SA care s-a constituit parte civilă în acel proces.

De precizat că împotriva recurentei-pârâte SC

D. SA, Timișoara s-a declarat procedura falimentului prevăzut de Legea nr. 64/1995,

ce formează obiectul dosarului nr. 14/S/2001 al Tribunalului Timiș în curs de

soluționare.

De altfel, la termenul de azi

recurenta-pârâtă prin lichidatorul judiciar SC C.L. SPRL cu sediul în Timișoara

a depus la dosar acte din care rezultă că a formulat cerere de antrenare a

răspunderii fostului administrator în temeiul dispozițiilor art. 138 din Legea nr.

85/2006, ce se află în curs de judecată pe rolul Tribunalului Timiș.

Susținerea recurentelor întemeiată pe

dispozițiile art. 304 pct. 10 și 11 C. proc. civ., în sensul că instanța nu s-a

pronunțat asupra unui mijloc de apărare, respectiv oferta de cumpărare a

reclamantei care era ulterioară încheierii primei convenții de

vânzare-cumpărare, sau că s-au apreciat în mod eronat probele administrate fără

a se observa că nu a existat o hotărâre A.G.A. conform dispozițiilor Legii nr. 31/1990,

este fără relevanță cât timp după pronunțarea deciziei de instanța de apel,

imobilul obiectul vânzării anterioare a fost adjudecat prin actul încheiat la

19 iunie 2003 de intervenienta în interesul reclamantei SC A.S.G. SRL, act care

nu a fost contestat potrivit dispozițiilor legale.

Pentru considerentele reținute urmează ca

potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să se respingă, ca nefondate, recursurile

declarate de pârâte.

În ceea ce privește cererea de intervenție formulată

de SC A.S.G. SRL în interesul intimatei-reclamante SC P.G. SRL Timișoara,

aceasta a fost admisă în principiu în temeiul art. 51 C. proc. civ., dar față

de soluția ce se va pronunța de respingere a recursurilor formulate de pârâte,

nu se mai impune examinarea pe fond a acesteia.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate

de pârâtele SC C.P. SRL TIMIȘOARA și SC D. SA TIMIȘOARA prin lichidator

judiciar SC C.L. SRL împotriva deciziei civile nr. 79/ A din 2 februarie 2000 a

Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8

februarie 2008.