ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4678/2003

Asupra recursului în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Judecătoria Timișoara la data de 27 aprilie 1999 reclamantul G.N. a chemat în judecată pe pârâții C.I. ș.a. solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună rectificarea cărții funciare 46303 Timișoara cu top 27633/XVIII în sensul restabilirii situației anterioare. Reclamantul și-a precizat acțiunea la data de 13 mai 1999 solicitând instanței să constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 58092 din 10 noiembrie 1994 și a contractului nr. 7863 din 16 februarie 1995 pentru cauza ilicită și falsă a acestora, și, pe cale de consecință, să se dispună în temeiul art. 34 alin. (1) și art. 37 din Decretul nr. 115/1938 rectificarea CF 41239 Timișoara.

În motivarea acțiunii reclamantul arată că la data de 29 iulie 194 a încheiat un contract de împrumut cu pârâții C.I. și C.A. pentru suma de 11.620 DM pârâții garantând restituirea împrumutului cu apartamentul proprietatea lor, situat în Timișoara, înscris în CF 46303, fiind de acord cu înscrierea în CF a interdicției de înstrăinare și grevare. Se mai arată de către reclamant că pârâții C.I. și C.A. nu au înregistrat însă interdicția de înstrăinare și grevare a imobilului pe care l-au vândut pârâtului Ș.E., care, la rândul său, l-a vândut pârâților O.I. și O.E. Reclamantul arată de asemenea că pentru această faptă pârâții C.I. și C.A. au fost condamnați prin sentința penală nr. 939/1996 a Judecătoriei Timișoara rămasă definitivă și irevocabilă.

Pârâții O.I. și O.E. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea acțiunii, arătând că ei sunt cumpărători de bună credință întrucât în cartea funciară nu era înscrisă nici o interdicție de înstrăinare la data vânzării. Pe de altă parte, au susținut că dreptul la acțiune al reclamantului pentru restituirea împrumutului de la pârâții C.I. și C.A. s-a prescris la data de 29 iulie 1997. Pârâtul C.I. a decedat la data de 6 octombrie 1999, moștenitoarea acestuia fiind C.A., aceasta continuând să participe în cauză, în nume propriu și în calitate de moștenitoare a pârâtului decedat. La termenul de judecată din data de 20 decembrie 1999 pârâții O.I. și O.E. au formulat o cerere prin care au solicitat de la reclamant despăgubiri.

Cererea a fost considerată de către instanță ca o cerere reconvențională. Judecătoria Timișoara prin sentința civilă nr. 1445 din 31 ianuarie 2000 a admis în parte acțiunea principală precizată, formulată de către reclamant, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâții C.I. și C.A. și pârâtul Ș.E. autentificat sub nr. 58092 la data de 10 noiembrie 1994. A respins celelalte cereri din acțiune. A disjuns cererea reconvențională fixând termen pentru judecarea acesteia. A obligat pe pârâții C.I. și Ș.E. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 158.000 lei către reclamant. Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut că pârâții C.I. și C.A.

au fost de rea credință știind că interdicția de înstrăinare și grevare care era înscrisă în contractul de împrumut pe care ei îl încheiaseră cu reclamantul nu a fost înscrisă în cartea funciară (dintr-o omisiune a funcționarului de la CF) și au profitat de această situație pentru a sustrage imobilul de la executarea silită vânzând imobilul pârâtului Ș.E. la data de 10 noiembrie 1994. A reținut de asemenea că la încheierea acestui contract de vânzare-cumpărare imobilul era scos din circuitul civil prin convenția încheiată între reclamant și pârâții C. atâta timp cât aceasta nu fusese revocată prin restituirea împrumutului și, în consecință, una din condițiile de validitate a contractului de vânzare-cumpărare – anume aceea că bunul să fie în circuitul civil – nu a fost respectată, motiv pentru care a constatat nulitatea absolută a acestui contract.

În ceea ce privește cel de al doilea contract de vânzare-cumpărare, încheiat la data de 6 ianuarie 1995 între pârâtul Ș.E. și pârâții O.I. și O.E., instanța a reținut că reaua credință a acestora nu a fost dovedită și că nu au fost dovedite nici alte cauze de nulitate absolută și a respins această cerere. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, susținând în esență că întrucât contractul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâții C. și Ș.E. a fost încheiat prin fraudă la lege și cel de al doilea contract încheiat este nul și, în consecință, trebuia admisă acțiunea și împotriva pârâților O.I. și O.E. Tribunalul Timiș, prin decizia civilă nr. 930 din 15 februarie 2001 a respins apelul ca nefondat și a obligat pe apelant la plata sumei de 1.500.000 lei cheltuieli de judecată, reținând că în mod corect instanța de fond a respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâții Ș.E., O.I.

și O.E. constatând că aceștia din urmă au fost de bună credință. În ceea ce privește cererea de rectificare a CF, instanța de apel a apreciat că aceasta nu a fost promovată în termenul de prescripție de trei ani, de la înscrierea dreptului a cărui rectificare se cere. În acest sens și faptul că reclamantul, deși a cunoscut faptul păgubitor încă de la sfârșitul anului 1994, când s-a încheiat primul contract de vânzare-cumpărare, a ales calea unei acțiuni penale, fără să-i cheme în judecată printr-o acțiune separată pe pârâții O. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, invocând motive de nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel Timișoara prin decizia civilă nr. 1274 din 9 mai 2001 a admis recursul, a modificat în parte decizia și sentința, în sensul că a admis în întregime acțiunea principală a reclamantului și, în consecință, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7863 din 16 februarie 1995 și a dispus rectificarea cărții funciare nr. 46303 Timișoara nr.top.27633/XVIII, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților Ș.E., O.I. și O.E. și reînscrierea dreptului de proprietate al pârâtei C.A. și defunctului C.I., ca bun comun. Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 37 din Decretul-Lege nr. 115/1938, consacră principiul „resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis” conform căruia, constatarea nulității absolute a contractului inițial atrage după sine și constatarea nulității absolute a contractului subsecvent.

A reținut de asemenea că termenul de prescripție de trei ani prevăzut de art. 37 din Decretul-Lege nr. 115/1938 a fost întrerupt conform art. 16 din Decretul nr. 167/1958 prin introducerea de către reclamant a plângerii penale și constituirea reclamantului ca parte civilă în procesul penal. În consecință instanța de apel a constatat și nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare subsecvent și a dispus rectificarea mențiunilor în CF și revenirea la situația anterioară. În conformitate cu prevederile art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 și ale art. 330 alin. (2) C. proc.

civ., Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare împotriva acestei din urmă hotărâri, respectiv decizia civilă nr. 1274 din 9 mai 2001 a Curții de Apel Timișoara, considerând că aceasta a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a dus la soluționarea greșită a cauzei pe fond și, totodată, aceasta este și vădit netemeinică. Se susține că din actele dosarului rezultă că înscrierea dreptului de proprietate în CF s-a făcut la data de 25 februarie 1995, iar acțiunea în rectificare a fost înregistrată de către reclamant la 27 aprilie 1999, ca atare problema care trebuia să fie rezolvată de către instanță era aceea dacă în intervalul de 4 ani a intervenit sau nu o cauză de întrerupere a termenului prevăzut de art. 37 din Decretul-Lege nr. 115/1938.

În acest sens se mai susține că instanțele au ajuns la soluții contradictorii, în fond și apel, susținându-se că nu a intervenit o asemenea cauză, iar în recurs considerându-se că, dimpotrivă, termenul de prescripție a fost întrerupt. În legătură cu motivul considerat de către instanța de apel că a întrerupt cursul prescripției, în motivarea recursului în anulare se arată plângerea penală făcută de către reclamant împotriva soților C.I. și C.A. a fost finalizată printr-o hotărâre penală prin care pârâții C. au fost condamnați și obligați la despăgubiri către reclamant. Se mai susține în motivarea recursului în anulare că reclamantul putea să promoveze acțiunea împotriva pârâților O.I. și O.E., nu să aștepte rezolvarea procesului penal definitiv și irevocabil pentru că acest proces putea fi judecat independent de concluzia la care ar fi ajuns instanțele penale.

În plus se mai susține că pentru a putea opera întreruperea prescripției era necesar ca acțiunea din cadrul procesului penal să aibă același obiect ca acțiunea îndreptată împotriva pârâților O.I. și O.E.; condiție care nu este îndeplinită. În consecință se consideră că acțiunea reclamantului de rectificare CF este prescrisă, neexistând o cauză care să fi întrerupt cursul prescripției în sensul art. 16 din Decretul nr. 167/1958. Recursul în anulare nu este fondat. Astfel este de reținut în primul rând că cererea reclamantului întemeiată pe dispozițiile art. 34 și art. 37 din Decretul-Lege nr. 115/1938 poate fi promovată și împotriva subdobânditorului, chiar dacă acesta a fost de bună credință.

Prevederile art. 37 din Decretul-Lege nr. 115/1938 astfel cum în mod legal și temeinic a reținut instanța de recurs, consacră principiul „desființarea dreptului autorului duce la desființarea dreptului dobânditorului” și ca atare constatarea nulității absolute a contractului inițial atrage după sine și constatarea nulității absolute a contractului subsecvent. În ceea ce privește condiția prevăzută de art. 37 respectiv că acțiunea în rectificare se poate admite „dacă a fost intentată în termenul legiuit” iar în aliniatul al doilea al acestui articol se arată „că termenul va fi de trei ani, socotiți de la înregistrarea cererii pentru înscrierea dreptului a cărui rectificare se cere”. În conformitate cu prevederile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 cursul prescripției se întrerupe, printre altele, și prin introducerea de către reclamant a unei cereri de judecată – în cazul în speță, o plângere penală – care a declanșat un proces penal împotriva pârâților C.I.

și C.A., vinovați de neînscrierea în cartea funciară a contractului de împrumut cu garanție imobiliară. Cauza penală a fost rezolvată definitiv și irevocabil prin decizia penală nr. 678 R din 16 octombrie 1996, stabilindu-se cu autoritate de lucru judecat fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu și prejudiciul. Astfel, conform art. 17 din Decretul nr. 167/1958, a început să curgă un nou termen de prescripție de 3 ani de la data de 16 octombrie 1996, în raport de care acțiunea formulată de reclamant la data de 27 aprilie 1999 a fost promovată în termen.

Susținerile din recursul în anulare că reclamantul ar fi putut să formuleze acțiune în rectificarea CF și mai înainte de soluționarea definitivă și irevocabilă a procesului penal, reprezintă o posibilitate teoretică care nu are însă relevanța juridică în cauză, pentru că reclamantul, în mod legal a preferat să formuleze acțiunea după rămânerea definitivă și irevocabilă a cauzei penale, care stabilea cu autoritate de lucru judecat fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu. Nefondată este și susținerea că era necesar ca obiectul procesului penal să fie același cu cel din prezenta acțiune, pentru că ceea ce interesează este stabilirea faptei cauzatoare de prejudiciu – respectiv a neînscrierii în CF a mențiunii că imobilul nu poate fi înstrăinat, fiind grevat.

Astfel fiind pentru considerentele mai înainte arătate urmează a respinge ca nefondat recursul în anulare împotriva deciziei civile 1274 din 9 mai 2001 a Curții de Apel Timișoara, care este legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr. 1274 din 9 mai 2001 a Curții de Apel Timișoara ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2003.