ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4678/2003

Asupra recursului în anulare de

față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

Judecătoria Timișoara la data de 27 aprilie 1999 reclamantul G.N. a chemat în

judecată pe pârâții C.I. ș.a. solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o

va pronunța să dispună rectificarea cărții funciare 46303 Timișoara cu top

27633/XVIII în sensul restabilirii situației anterioare.

Reclamantul și-a precizat acțiunea

la data de 13 mai 1999 solicitând instanței să constate nulitatea absolută a

contractelor de vânzare-cumpărare nr. 58092 din 10 noiembrie 1994 și a

contractului nr. 7863 din 16 februarie 1995 pentru cauza ilicită și falsă a

acestora, și, pe cale de consecință, să se dispună în temeiul art. 34 alin. (1)

și art. 37 din Decretul nr. 115/1938 rectificarea CF 41239 Timișoara.

În motivarea acțiunii reclamantul

arată că la data de 29 iulie 194 a încheiat un contract de împrumut cu pârâții

C.I. și C.A. pentru suma de 11.620 DM pârâții garantând restituirea

împrumutului cu apartamentul proprietatea lor, situat în Timișoara,     înscris

în CF 46303, fiind de acord cu înscrierea în CF a interdicției de înstrăinare

și grevare. Se mai arată de către reclamant că pârâții C.I. și C.A. nu au

înregistrat însă interdicția de înstrăinare și grevare a imobilului pe care

l-au vândut pârâtului Ș.E., care, la rândul său, l-a vândut pârâților O.I. și

O.E.

Reclamantul arată de asemenea că

pentru această faptă pârâții C.I.  și C.A.  au fost condamnați prin sentința

penală nr. 939/1996 a Judecătoriei Timișoara rămasă definitivă și irevocabilă.

Pârâții O.I. și O.E. au formulat

întâmpinare prin care au solicitat respingerea acțiunii, arătând că ei sunt

cumpărători de bună credință întrucât în cartea funciară nu era înscrisă nici o

interdicție de înstrăinare la data vânzării.

Pe de altă parte, au susținut că

dreptul la acțiune al reclamantului pentru restituirea împrumutului de la

pârâții C.I. și C.A.  s-a prescris la data de 29 iulie 1997.

Pârâtul C.I. a decedat la data de 6

octombrie 1999, moștenitoarea acestuia fiind C.A., aceasta continuând să

participe în cauză, în nume propriu și în calitate de moștenitoare a pârâtului

decedat.

La termenul de judecată din data de

20 decembrie 1999 pârâții O.I. și O.E. au formulat o cerere prin care au

solicitat de la reclamant despăgubiri. Cererea a fost considerată de către

instanță ca o cerere reconvențională.

Judecătoria Timișoara prin sentința

civilă nr. 1445 din 31 ianuarie 2000 a admis în parte acțiunea principală

precizată, formulată de către reclamant, a constatat nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâții C.I. și C.A.  și

pârâtul Ș.E. autentificat sub nr. 58092 la data de 10 noiembrie 1994.

A respins celelalte cereri din

acțiune.

A disjuns cererea reconvențională

fixând termen pentru judecarea acesteia.

A obligat pe pârâții C.I. și Ș.E. la

plata cheltuielilor de judecată  în sumă de 158.000 lei către reclamant.

Pentru a pronunța această sentință

instanța a reținut că pârâții C.I. și C.A.  au fost de rea credință știind că

interdicția de înstrăinare și grevare care era înscrisă în contractul de împrumut

pe care ei îl încheiaseră cu reclamantul nu a fost înscrisă în cartea funciară

(dintr-o omisiune a funcționarului de la CF) și au profitat de această situație

pentru a sustrage imobilul de la executarea silită vânzând imobilul pârâtului

Ș.E. la data de 10 noiembrie 1994.

A reținut de asemenea că la

încheierea acestui contract de vânzare-cumpărare imobilul era scos din

circuitul civil prin convenția încheiată între reclamant și pârâții C. atâta

timp cât aceasta nu fusese revocată prin restituirea împrumutului și, în

consecință, una din condițiile de validitate a contractului de

vânzare-cumpărare – anume aceea că bunul să fie în circuitul civil – nu a fost

respectată, motiv pentru care a constatat nulitatea absolută a acestui

contract.

În ceea ce privește cel de al doilea

contract de vânzare-cumpărare, încheiat la data de 6 ianuarie 1995 între

pârâtul Ș.E. și pârâții O.I. și O.E., instanța a reținut că reaua credință a

acestora nu a fost dovedită și că nu au fost dovedite nici alte cauze de

nulitate absolută și a respins această cerere.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel reclamantul, susținând în esență că întrucât contractul de

vânzare-cumpărare încheiat între pârâții C. și Ș.E. a fost încheiat prin fraudă

la lege și cel de al doilea contract încheiat este nul și, în consecință,

trebuia admisă acțiunea și împotriva pârâților O.I. și O.E.

Tribunalul Timiș, prin decizia

civilă nr. 930 din 15 februarie 2001 a respins apelul ca nefondat și a obligat

pe apelant la plata sumei de 1.500.000 lei cheltuieli de judecată, reținând că

în mod corect instanța de fond a respins capătul de cerere privind constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâții

Ș.E., O.I. și O.E. constatând că aceștia din urmă au fost de bună credință.

În ceea ce privește cererea de

rectificare a CF, instanța de apel a apreciat că aceasta nu a fost promovată în

termenul de prescripție de trei ani, de la înscrierea dreptului a cărui

rectificare se cere.

În acest sens și faptul că

reclamantul, deși a cunoscut faptul păgubitor încă de la sfârșitul anului 1994,

când s-a încheiat primul contract de vânzare-cumpărare, a ales calea unei

acțiuni penale, fără să-i cheme în judecată printr-o acțiune separată pe

pârâții O.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul, invocând motive de nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel Timișoara prin

decizia civilă nr. 1274 din 9 mai 2001 a admis recursul, a modificat în parte

decizia și sentința, în sensul că a admis în întregime acțiunea principală a

reclamantului și, în consecință, a constatat nulitatea absolută a contractului

de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7863 din 16 februarie 1995 și a

dispus rectificarea cărții funciare nr. 46303 Timișoara nr.top.27633/XVIII, în

sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților Ș.E., O.I. și O.E. și

reînscrierea dreptului de proprietate al pârâtei C.A. și defunctului C.I., ca

bun comun. Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a reținut că

dispozițiile art. 37 din Decretul-Lege nr. 115/1938, consacră principiul

„resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis” conform  căruia, constatarea

nulității absolute a contractului inițial atrage după sine și constatarea

nulității absolute a contractului subsecvent.

A reținut de asemenea că termenul de

prescripție de trei ani prevăzut de art. 37 din Decretul-Lege nr. 115/1938 a

fost întrerupt conform art. 16 din Decretul nr. 167/1958 prin introducerea de

către reclamant a plângerii penale și constituirea reclamantului ca parte

civilă în procesul penal.

În consecință instanța de apel a

constatat și nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare subsecvent

și a dispus rectificarea mențiunilor în CF și revenirea la situația anterioară.

În conformitate cu prevederile art.

27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 și ale art. 330 alin. (2) C. proc. civ.,

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a

declarat recurs în anulare împotriva acestei din urmă hotărâri, respectiv

decizia civilă nr. 1274 din 9 mai 2001 a Curții de Apel Timișoara, considerând

că aceasta a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a dus la

soluționarea greșită a cauzei pe fond și, totodată, aceasta este și vădit

netemeinică.

Se susține că din actele dosarului

rezultă că înscrierea dreptului de proprietate în CF s-a făcut la data de 25

februarie 1995, iar acțiunea în rectificare a fost înregistrată de către

reclamant la 27 aprilie 1999, ca atare problema care trebuia să fie rezolvată

de către instanță era aceea dacă în intervalul de 4 ani a intervenit sau nu o

cauză de întrerupere a termenului prevăzut de art. 37 din Decretul-Lege nr.

115/1938. În acest sens se mai susține că instanțele au ajuns la soluții

contradictorii, în fond și apel, susținându-se că nu a intervenit o asemenea

cauză, iar  în recurs considerându-se că, dimpotrivă, termenul de prescripție a

fost întrerupt.

În legătură cu motivul considerat de

către instanța de apel că a întrerupt cursul prescripției, în motivarea

recursului în anulare se arată plângerea penală făcută de către reclamant

împotriva soților C.I. și C.A.  a fost finalizată printr-o hotărâre penală prin

care pârâții C.  au fost condamnați și obligați la despăgubiri către reclamant.

Se mai susține în motivarea

recursului în anulare că reclamantul putea să promoveze acțiunea împotriva

pârâților O.I. și O.E., nu să aștepte rezolvarea procesului penal definitiv și

irevocabil pentru că acest proces putea fi judecat independent de concluzia la

care ar fi ajuns instanțele penale.

În plus se mai susține că pentru a

putea opera întreruperea prescripției era necesar ca acțiunea din cadrul

procesului penal să aibă același obiect ca acțiunea îndreptată împotriva

pârâților O.I. și O.E.; condiție care nu este îndeplinită.

În consecință se consideră că

acțiunea reclamantului de rectificare CF este prescrisă, neexistând o cauză

care să fi întrerupt cursul prescripției în sensul art. 16 din Decretul nr.

167/1958.

Recursul în anulare nu este fondat.

Astfel este de reținut în primul

rând că cererea reclamantului întemeiată pe dispozițiile art. 34 și art. 37 din

Decretul-Lege nr. 115/1938 poate fi promovată și împotriva subdobânditorului,

chiar dacă acesta a fost de bună credință.

Prevederile art. 37 din

Decretul-Lege nr. 115/1938 astfel cum în mod legal și temeinic a reținut

instanța de recurs, consacră principiul „desființarea dreptului autorului duce

la desființarea dreptului dobânditorului” și ca atare constatarea nulității

absolute a contractului inițial atrage după sine și constatarea nulității

absolute a contractului subsecvent.

În ceea ce privește condiția

prevăzută de art. 37 respectiv că acțiunea în rectificare se poate admite „dacă

a fost intentată în termenul legiuit” iar în aliniatul al doilea al acestui

articol se arată „că termenul va fi de trei ani, socotiți de la înregistrarea

cererii pentru înscrierea dreptului a cărui rectificare se cere”.

În conformitate cu prevederile art.

16 din Decretul nr. 167/1958 cursul prescripției se întrerupe, printre altele,

și prin introducerea de către reclamant a unei cereri de judecată – în cazul în

speță, o plângere penală – care a declanșat un proces penal împotriva pârâților

C.I. și C.A., vinovați de neînscrierea în cartea funciară a contractului de

împrumut cu garanție imobiliară.

Cauza penală a fost rezolvată

definitiv și irevocabil prin decizia penală nr. 678 R din 16 octombrie 1996,

stabilindu-se cu autoritate de lucru judecat fapta ilicită cauzatoare de

prejudiciu și prejudiciul.

Astfel, conform art. 17 din Decretul

nr. 167/1958, a început să curgă un nou termen de prescripție de 3 ani de la

data de 16 octombrie 1996,  în raport de care acțiunea formulată de reclamant

la data de 27 aprilie 1999 a fost promovată în termen.

Susținerile din recursul în anulare

că reclamantul ar fi putut să formuleze acțiune în rectificarea CF și mai

înainte de soluționarea definitivă și irevocabilă a procesului penal,

reprezintă o posibilitate teoretică care nu are însă  relevanța juridică în

cauză, pentru că reclamantul, în mod legal a preferat să formuleze acțiunea

după rămânerea definitivă și irevocabilă a cauzei penale, care stabilea cu

autoritate de lucru judecat fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu.

Nefondată este și susținerea că era

necesar ca obiectul procesului penal să fie același cu cel din prezenta

acțiune, pentru că ceea ce interesează este stabilirea faptei cauzatoare de

prejudiciu – respectiv a neînscrierii în CF a mențiunii că imobilul nu poate fi

înstrăinat, fiind grevat.

Astfel fiind pentru considerentele

mai înainte arătate urmează a respinge ca nefondat recursul în anulare

împotriva deciziei civile 1274 din 9 mai 2001 a Curții de Apel Timișoara, care

este legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul în anulare

declarat de

Procurorul

General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei

civile nr. 1274 din 9 mai 2001 a Curții de Apel Timișoara ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 noiembrie   2003.