ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4132/2008

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4132/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra cererii de repunere în termenul de recurs și a recursului de față;

Î

n baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 399 de la 8 octombrie 2004 a Tribunalului Dâmbovița, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 2892/2004 a fost

admisă cererea Serviciului de Reintegrare Socială și Supraveghere de pe

lângă Tribunalul Dâmbovița și în consecință:

Potrivit art. 86

4

alin. (2) C. proc. pen. a fost revocată suspendarea executării pedepsei sub supraveghere de 3 ani și 6 luni închisoare aplicată condamnatului I.D.C.,

prin sentința penală nr.

301 din 27 iunie 2003 pronunțată prin privare de libertate.

Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin cererea înregistrată la 25 mai 2004, Serviciul de Reintegrare Socială și Supraveghere de pe lângă Tribunalul Dâmbovița a solicitat instanței revocarea suspendării sub supraveghere a pedepsei de 3 ani și 6 luni închisoare aplicată numitului I.D.C.

S-a arătat în sesizare că acesta a fost condamnat prin sentința penală nr. 301 din 26 iunie 2003, cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, stabilindu-se un termen de încercare de 5 ani și 6 luni,

sentință pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) raportat la alin. (2)

1

lit. a) C. pen., cu art. 99 C. pen., supraveghere ce a fost încredințată Serviciului de reintegrare socială.

S-a mai arătat că acesta a fost înștiințat a se prezenta la sediul serviciului, pentru a se realiza măsurile de supraveghere dispuse prin

hotărâre, însă condamnatul nu a putut fi găsit, întrucât nu mai locuiește la adresa cunoscută.

Pentru soluționarea cauzei s-a dispus atașarea sentinței penale nr.

301/26 iunie 2003 pronunțată în dosarul nr. 7258/2002 de către Tribunalul

Dâmbovița, citarea condamnatului și s-au cerut relații de la Poliția municipiului Târgoviște - Biroul de investigații criminale, pentru a se verifica care este domiciliul actual al acestuia.

Prin adresa nr. 56335 din 8 octombrie 2004, Poliția municipiului Târgoviște a arătat că în urma investigațiilor efectuate a rezultat că numitul I.D.C. a locuit până în luna martie 2004 în județul Dâmbovița, la bunicul său, după care împreună cu părinții a plecat din România.

Potrivit art. 86

4

alin. (2) C. pen., dacă cel condamnat la o pedeapsă cu executare sub supraveghere nu îndeplinește măsurile de supraveghere prevăzute de lege, ori obligațiile stabilite de instanță, aceasta poate să revoce suspendarea executării pedepsei, dispunând executarea în întregime sau să prelungească termenul de încercare, cu cel mult 3 ani.

În cazul de față s-a constatat că, deși condamnatul a cunoscut dispozițiile sentinței și obligațiile ce au fost stabilite prin aceasta, nu a înțeles să respecte dispozițiile sale, părăsind țara și deci a încălcat dispozițiile textului de lege mai sus menționat.

În aceste condiții, cererea a fost admisă și s-a dispus revocarea suspendării executării pedepsei de 3 ani și 6 luni, aplicată condamnatului I.D.C.

Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului, în ele fiind incluse și onorariul pentru apărătorul din oficiu ce a fost avansat din fondurile Ministerului Justiției.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel condamnatul, considerând-o nelegală și netemeinică, fără însă a motiva în vreun mod apelul.

Prin decizia penală nr. 9 de la 21 martie 2005 a Curții de Apel Ploiești, secția pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 977/2005 a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de condamnatul I.D.C. împotriva sentinței penale nr. 399 de la 8 octombrie 2004 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, fiind obligat apelantul la plata sumei de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 400.000 lei reprezentând onorariu apărător oficiu a fost suportată din fondurile Ministerului Justiției.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că prin sentința penală nr. 301 de la 26 iunie 2003 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, I.D.C. a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani și 6 luni închisoare, cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe durata termenului de încercare de 5 ani și 6 luni pentru săvârșirea

i

nfracțiunii prevăzută de art. 211 alin. (1) lit. c) raportat la art. 2

1

lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 99 C. pen.

Prin aceeași sentință s-au stabilit obligațiile derivate din prevederile art. 86

3

lit. a)-f) C. pen., pe care condamnatul trebuia să le îndeplinească. Printre acestea s-a impus condamnatului să anunțe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reședință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea, să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă.

Din adresa nr. 56335 de la 8 octombrie 2004 a Poliției municipiului Târgoviște a rezultat că I.D.C. a locuit până în luna martie 2004, în județ Dâmbovița, la bunicul său, după care împreună cu părinții a părăsit țara.

În aceste condiții, corect a apreciat instanța de fond că în cauză sunt

întrunite cerințele art. 86

4

alin. (2) C. pen. și a dispus revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, astfel că hotărârea atacată este legală și temeinică, apelul fiind nefondat, fiind respins, ca atare, conform dispozițiilor art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs condamnatul I.D.C.

, arătând în scris motivele de recurs.

Astfel, în motivele de recurs, condamnatul a arătat cu privire la termenul de declarare a recursului că potrivit dispozițiilor art. 385

3

C. proc. pen.

, termenul de declarare a recursului este de 10 zile, însă

alin. (2) reglementează făcând trimitere la dispozițiile art. 363-365 C. proc. pen. și situațiile în care se poate declara recurs și peste termenul de 10 zile, precum și situațiile în care inculpatul poate fi repus în termen de declarare a recursului.

În susținerea și argumentarea cererii de repunere în termenul de recurs, recurentul condamnat a menționat că rezultă din actele și lucrările dosarelor că a lipsit, atât la toate termenele de judecată a cauzei, cât și la toate pronunțările. De asemenea sunt întrunite și celelalte cerințe ale legii în ceea ce privește faptul că întârzierea declarării recursului a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare. De asemenea, a mai arătat că nu a început executarea pedepsei ori executarea dispozițiilor privind despăgubirile civile.

Recurentul condamnat a precizat că la data de 19 mai 2004 a plecat

împreună cu familia în Spania pentru a putea găsi un loc de muncă, întrucât în România trecea printr-o situație financiară extrem de dificilă. în

aceste condiții, nu a avut cunoștință despre cererea formulată de Serviciul

de Reintegrare Socială și Supraveghere de pe lângă Tribunalul Dâmbovița

prin care s-a cerut revocarea măsurii suspendării executării pedepsei de 3

ani și 6 luni închisoare prin sentința penală nr. 301 din 26 iunie 2003. Cererea de revocare la care s-a referit a format obiectul dosarului nr. 2892/2004. După cum a mai arătat, fiind plecat în Spania și neavând

cunoștință de termenele fixate de instanță pentru judecarea cauzei nu a fost prezent la niciunul din aceste termene și nici la pronunțarea sentinței.

Atât apelul, cât și recursul, ca și căile ordinare de atac au fost declarate de bunicul său matern I.C. fără ca el, de asemenea să aibă cunoștință de declararea acestor căi de atac. Recursul declarat de bunicul său I.C. împotriva deciziei penale nr. 9 pronunțată la 21 martie 2005 de Curtea de Apel Ploiești, în dosarul nr. 977/2005 a fost respins, ca inadmisibil, fiind declarat de o persoană ce nu avea recunoscut dreptul de a formulat recursul.

Recurentul condamnat a solicitat a se aprecia că sunt întrunite

cerințele legale cu privire la cererea sa de repunere în termenul de recurs.

Referitor la motivele de netemeinicie și nelegalitate a celor două hotărâri atacate cu recurs a invocat ca temei juridic art. 385

9

pct. 21 C. proc. pen., arătând că la termenul din 8 octombrie 2004 dată la

care cauza a fost judecată în fond de Tribunalul Dâmbovița, procedura de

citare a sa a fost nelegal îndeplinită.

Cu toate acestea, deși instanța a reținut „

expresis verbis

", aceasta împrejurare a trecut la judecarea cauzei, fiindu-i încălcat dreptul fundamental la apărare de art. 6 C. proc. pen., de Constituția României și de art. 5 § 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recurentul condamnat a mai menționat că, deși împotriva acestei hotărâri, sentința penală nr. 399 din 8 octombrie 2004 a fost atacată cu

apel, Curtea de Apel Ploiești, ca instanță de control judiciar era obligată să

examineze cauza sub toate aspectele chiar și din oficiu nu a observat această nelegalitate și anume judecarea cauzei în fond cu procedura de citare nelegal îndeplinită.

S-a apreciat de către recurent, că o asemenea încălcare a legii nu poate rămâne nesancționată, astfel că a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a celor două hotărâri atacate cu recurs și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleași instanțe, respectiv Tribunalul Dâmbovița.

La termenul de judecată de la 13 noiembrie 2008, în recurs, Înalta

Curte față de lipsa de procedură cu recurentul inculpat a cărui prezență se

impune în instanță a amânat cauza la 11 decembrie 2008, așa cum

rezultă din încheierea de la acea dată, aflată la fila 24 dosarul Înaltei Curți.

La dosarul cauzei au fost depuse, după ce în prealabil a fost înregistrate prin Registratura Generală a instanței supreme sub nr. 36608 la 8 decembrie 2008, precizări formulate de D.M., proprietar din 27 mai 2003 al imobilului situat în Mun. Târgoviște,

în care menționează că a

cumpărat apartamentul arătat de la adresa menționată la data de 27 mai 2003, de la familia I.C. și D., anexând fotocopia contractului, aflate la filele 28-29 din dosarul Înaltei Curți.

La termenul de astăzi, a lipsit recurentul condamnat I.D.C. aflat în stare de libertate, reprezentat de apărător ales, avocat S.I., procedura de citare nefiind legal îndeplinită cu recurentul

condamnat a cărui prezență se impune în fața instanței.

Apărătorul recurentului condamnat a învederat că recurentul se află în Spania, depunând înscrisuri doveditoare ale datei plecării și înscrisuri

ale autorităților spaniole, în sensul că este înregistrat cu familia în Spania.

Fiind întrebat de instanță care este data începerii executării, apărătorul recurentului condamnat a precizat că aceasta nu a început.

Reprezentantul Ministerului Public a solicitat să se constate cauza în

stare de judecată, hotărârea nefiind pusă în executare.

Față de aceste precizări, instanța a apreciat cauza în stare de judecată și a acordat cuvântul asupra cererii de repunere în termen.

Apărătorul recurentului condamnat a solicitat admiterea cererii de repunere în termen, susținând că recurentul a lipsit la pronunțare, întrucât a plecat cu familia la 19 mai 2004 în Spania, iar în septembrie 2004 era înregistrat că locuiește în Spania. De asemenea a mai menționat că plecarea din țară nu a fost dovedită ca o fugă, acesta făcând parte dintr-o familie organizată și că procedura de citare a fost nelegal îndeplinită la Tribunalul Dâmbovița, așa cum rezultă din fila 39 a dosarului, cazul de

recurs pe care înțelege să-și întemeieze calea de atac exercitată fiind art.

385

9

pct. 21 C. proc. pen.

Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul cu privire la cererea de repunere în termenul de recurs a solicitat respingerea

acesteia, ca neîntemeiată, arătând că nu s-a invocat o cauză temeinică de

împiedicare, potrivit art. 364 C. proc. pen., iar sustragerea de la măsurile de supraveghere este o culpă a inculpatului, care nu poate fi invocată în favoarea sa, iar în ceea ce privește recursul declarat de condamnat a pus concluzii de respingere acestuia, ca tardiv.

Examinând cererea de repunere în termenul de recurs formulată de

recurentul condamnat I.D.C., Înalta Curte constată că aceasta nu îndeplinește una din condițiile cumulative prevăzute de art.

385

3

alin. (2) cu referire la art. 364 C. proc. pen. și anume ca întârzierea să fie determinată de o cauză temeinică de împiedicare a declarării apelului, deoarece recurentul condamnat nu s-a aflat nici în situația cazului fortuit sau aceluia de forță majoră.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că în încheierea de dezbateri

de la 20 iunie 2003 a Tribunalului Dâmbovița, secția penală, în dosarul nr.

8258/2002, la apelul nominal făcut în ședință nepublică s-a prezentat inculpatul I.D., personal și asistat de avocat S.C., amânându-se pronunțarea la data de 26 iunie 2003.

Prin sentința penală nr. 301 de la 26 iunie 2003 a Tribunalului

Dâmbovița, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 8258/2002, inculpatul I.D.C. a fost condamnat în baza art. 211 alin. (2) lit. c) raportat

la art. 2

1

lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 99 și urm. C. pen. la o

pedeapsă de 3 ani și 6 luni închisoare. în baza art. 86

1

C. pen. raportat la art. 110

1

C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere în condițiile art. 86

3

lit. a)-f) C. pen. și anume: a) să se prezinte la datele fixate la judecătorul desemnat cu supravegherea lui sau la alte organe stabilite de instanță; b) să anunțe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea; c) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă; d) să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență; e) să nu conducă niciun vehicul; f) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire în special în scopul dezintoxicării. S-a atras atenția inculpatului minor asupra dispozițiilor art. 86

4

C. pen.

Prin aceeași sentință au mai fost condamnați inculpatul minor C.A.I. la o pedeapsă de 3 ani și 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 86

1

C. pen. raportat la art. 110

1

C. pen. cu suspendarea executării pedepselor sub supraveghere în condițiile art.

86

3

lit. a)-f) C. pen., atrăgându-i-se și acestuia atenția asupra dispozițiilor art. 86

4

C. pen. și inculpatul P.M.L. la o pedeapsă de 8 ani

închisoare, în baza art. 26 raportat la art. 211 alin. (2) lit. c) raportat la art. 2

1

lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 64, art. 71 C. pen.

Tot prin aceeași sentință, s-a luat act că părțile vătămate G.V.V.

și P.A. nu s-au constituit părți civile în cauză.

Sentința penală mai sus arătată a rămas definitivă prin neapelare la

data de 9 iulie 2003 privind pe inculpatul I.D.C., conform mențiunii din adresa aflată la fila 57 dosarul nr. 2892/2004 al Tribunalului Dâmbovița, secția penală.

Prin încheierea de ședință de cameră de consiliu de la 27 ianuarie 2004 a Tribunalului Dâmbovița, secția penală, dată în dosarul nr.

8258/2002, în baza art. 195 C. proc. pen. s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta, considerentele și dispozitivul sentinței

penale 301 din 26 iunie 2003, dosar 8258/2002 al Tribunalului Dâmbovița în sensul că pentru inculpații I.D.C. și C.A.I., stabilește conform art. 86

2

C. pen., termen de încercare de 5 ani și 6 luni pentru fiecare inculpat (filele 8-13 dosarul nr. 2892/2004 al Tribunalului Dâmbovița, secția penală ).

Din fotocopia contractul de vânzare-cumpărare depus la fila 29 dosarul aflat în recurs cu nr. 977/42/2005 al Înaltei Curți, rezultă că apartamentul nr. 13 din Târgoviște,

județul Dâmbovița a fost vândut de către I.C.C. și I.D.,

soților D.C.M. și D.M.M. la data de 27 mai 2003 potrivit încheierii de autentificare nr. 1912 din 27 mai 2003 a notarului S.V.

Din cererea formulată de Serviciul de Reintegrare Socială și Supraveghere de pe lângă Tribunalul Dâmbovița înregistrată la 25 mai 2004 pe rolul primei instanțe și prin care s-a solicitat revocarea suspendării sub supraveghere a pedepsei de 3 ani și 6 luni închisoare aplicată inculpatului I.D.C., aflată la filele 1-2 în dosarul nr. 2892/2004 al Tribunalului Dâmbovița, secția penală, rezultă că prin înștiințarea nr. 413 din 26 februarie 2004 emisă de SRSS Biroului Executări Penale au fost comunicate demersurile întreprinse de consilierul responsabil de caz în vederea contactării persoanei condamnate I.D.C. și întrucât persoana condamnată nu mai locuia la adresa comunicată de instanță, în temeiul dispozițiilor legale s-a adus la cunoștință faptul că aceasta se sustrăgea măsurilor de supraveghere instituite de instanță. Totodată se mai arăta faptul că prin adresa nr. 469

din 3 martie 2004 Serviciul de Reintegrare Socială și Supraveghere de pe

lângă Tribunalul Dâmbovița a solicitat Serviciului de Evidență Informatizată a Populației Dâmbovița date cu privire la domiciliul/ noul domiciliu al persoanei condamnate I.D.C., care prin adresa nr. 546 de la 13 martie 2004 a comunicat că I.D.C., figurează cu domiciliul în T., jud. D.

Din adresa Biroului de Investigații Criminale din cadrul Poliției

Municipiului Târgoviște cu nr. 56335 din 8 octombrie 2004, aflată la fila 38

din dosarul cu nr. 2892/2004 al Tribunalului Dâmbovița, Secția Penală rezultă că în urma verificărilor efectuate s-a stabilit că I.D.C., a locuit până în luna martie 2004 la bunicul său - I.C., în com. Aninoasa, dată la care împreună cu părinții săi a plecat din România.

În declarația de apel formulată de I.D., prin avocat, împotriva sentinței penale nr. 399 de la 8 octombrie 2004 pronunțată în dosarul nr. 2892/2004 al Tribunalului Dâmbovița, având ca obiect

revocare suspendare sub supraveghere a solicitat ca actele de procedură

să-i fie comunicate pe adresa bunicului său la care locuiește familia I.,

județul Dâmbovița, fila 3 dosarul nr. 977/2005 al Curții de Apel Ploiești.

Declarația de recurs cu motivele acestuia mai sus arătate formulate de recurentul I.D.C. împotriva deciziei penale nr. 9 a Curții de Apel Ploiești în dosarul nr. 977/2005 și a sentinței penale nr. 399 a Tribunalului Dâmbovița la 2 octombrie 2004 în dosarul nr. 2892/2004 au fost trimise prin fax la data de 18 septembrie 2008 către Înalta Curte de Casație și Justiție, ce au fost trimise de aceasta prin adresă Curții de Apel Ploiești la data de 19 septembrie 2008, aceasta din urmă înregistrându-le la Registratură sub nr. 11.104 la 25 septembrie 2008, ulterior cauza fiind

înregistrată la Înalta Curte de Casație și Justiție prin Registratura Generală sub nr. 4588 la 13 octombrie 2008 ( filele 1-5 dosarul Înaltei Curți).

La dosarul cauzei în recurs au fost depuse, de către apărătorul recurentului condamnat mai multe înscrisuri doveditoare ale datei plecării acestuia cu familia la 19 mai 2004 în Spania, iar în septembrie 2004 era

înregistrat că locuiește în Spania, aflate la filele 34-36 dosarul Înaltei Curți.

Astfel, în raport cu cele mai sus menționate, Înalta Curte constată că

întârzierea declarării recursului nu a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare, deoarece condamnatul I.D.C., încă anterior judecării cauzei prin care a fost pronunțată soluția de condamnare la pedeapsa închisorii cu suspendarea executării sub supraveghere, respectiv la data de 27 mai 2003 nu mai locuia la adresa din Târgoviște, județul Dâmbovița, deși a fost prezent la data de 20 iunie 2003, când au avut loc dezbaterile, acesta nu a adus la cunoștința instanței schimbarea intervenită prin vânzarea apartamentului în care locuia cu părinții și indicarea noului domiciliu, în vederea eventualității comunicării ulterioare a altor acte de procedură, potrivit art. 182 C. proc. pen., așa încât acesta s-a aflat în culpă procesuală, ce nu poate fi ulterior invocată.

Mai mult, de la data de 26 iunie 2008 când a fost pronunțată sentința

penală nr. 301/2003 a Tribunalului Dâmbovița, secția penală, ce a rămas definitivă la 9 iulie 2003, prin care a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare cu suspendarea executării sub supraveghere, în condițiile art. 86

1

C. pen. cu referire la art. 86

3

lit. a)-f) C. pen.

, având și obligația prevăzută în mod expres de a anunța în prealabil

orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea, chiar și în condițiile în care termenul de încercare de 5 ani și 6 luni a fost evidențiat pe calea îndreptării erorii materiale strecurate în minută, considerentele și dispozitivul sentinței penale nr. 301 din 26 iunie 2003, prin încheierea de ședință de cameră de consiliu de la 27 ianuarie 2004 și până la data părăsirii teritoriului României ce a avut loc la 19 mai 2004, condamnatul I.D.C. avea obligația legală de a încunoștința organele abilitate cu supravegherea sa, de schimbarea de domiciliu produsă, în sensul că a fost vândut apartamentul de la adresa indicată inițial și că locuiește împreună cu părinții la bunicul său, I.C., în corn. Aninoasa, așa cum a rezultat din verificările ulterioare

efectuate de organele de poliție, însă acesta nu a procedat în sensul celor

arătate.

De asemenea, ulterior, chiar în declarația de apel împotriva sentinței

dată de prima instanță, prin care a fost revocată suspendarea executării

pedepsei sub supraveghere, declarație datată 12 ianuarie 2005, apelantul

condamnat, chiar prin apărător, a solicitat ca actele de procedură să-i fie comunicate pe adresa bunicului său în com. Aninoasa, județul Dâmbovița, nemenționând expres că ar fi plecat în străinătate.

Așadar, motivele invocate de recurentul condamnat I.D.C. referitoare la părăsirea țării și necunoașterea formulării cererii de revocare a modalității de executare aplicată de instanță, ca urmare a

necitării sale legale, în condițiile în care acesta nu a încunoștințat organele

judiciare și cele abilitate cu executarea hotărârii de schimbarea domiciliului, deși avea această obligație legală, iar aceste organe au procedat la citarea și respectiv înștiințarea sa la adresele inițial arătate, nu

pot constitui cauze temeinice de împiedicare în sensul cazului fortuit sau a

forței majore, în declararea recursului în termenul legal, deoarece condamnatul avea cunoștință de existența unei cauze penale aflată pe rolul instanței, ce a fost judecată, în sensul pronunțării unei pedepse cu închisoarea în modalitatea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, prin care s-au impus o serie de obligații în sarcina sa, inclusiv aceea de anunța în prealabil orice schimbare de domiciliu,

reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și

întoarcerea.

În consecință, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 385

3

alin. (2) cu referire la art. 364 C. proc. pen. privind cererea de repunere în termenul de recurs formulată de recurentul condamnat I.D.C., Înalta Curte, constată că termenul de recurs de 10 zile prevăzut de C. proc. pen.,

curge de la comunicarea d

eciziei penale nr. 9 din 21 martie 2005 a Curții de Apel Ploiești, atestate prin dovezile de primire și procesul-

verbal de predare la adresele indicate in declarația de apel privind pe I.D.C.

și aflate la filele 30-31 dosarul curții de apel și anume de la 24 martie 2005 se împlinea la 4 aprilie 2005, iar cererea de recurs trimisă prin fax la 18 septembrie 2008 și înregistrată la 25 septembrie 2008 la Curtea de Apel Ploiești a fost formulată cu depășirea termenului legal, așa încât recursul este tardiv.

Față de aceste considerente, Înalta Curte va respinge cererea de repunere în termenul de recurs formulată de recurentul condamnat I.D.C.

În baza art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen. va respinge, ca tardiv, recursul declarat de recurentul condamnat I.D.C. împotriva deciziei penale nr. 9 din 21 martie 2005 a Curții de Apel Ploiești, secția pentru cauze cu minori și de familie.

În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va obliga recurentul condamnat la plata cheltuielilor judiciare către stat,

din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere în termenul de recurs formulată de recurentul condamnat I.D.C.

Respinge, ca tardiv, recursul declarat de recurentul condamnat I.D.C. împotriva deciziei penale nr. 9 din 21 martie

2005 a Curții de Apel Ploiești, secția pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 225 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 11 decembrie 2008.