ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2343/2009

Prin sentința comercială nr. 5759 din 21 aprilie 2008 pronunțată în dosarul nr. 29560/3/2007 s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC O.C. SRL București împotriva pârâtei SC B. SRL București cu consecința obligării acesteia la plata sumei de 73.109,26 lei cu titlu de penalități de întârziere.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta în calitate de locatar a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 196.063,05 lei penalități de întârziere aferente debitului principal în cuantum de 73.109,26 lei reprezentând contravaloarea recunoscută a îmbunătățirilor efectuate la imobilul proprietatea pârâtei, care a făcut obiectul contractului de închiriere nr. 73/2003 modificat prin actul adițional din 31 martie 2006. Având în vedere raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză și recunoașterea pârâtei, precum și dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, tribunalul a apreciat ca fiind întemeiată în parte cererea reclamantei, admițând-o în această măsură.

Totodată, constatând că pârâta a invocat compensarea datoriilor reciproce ale părților, fără a formula o cerere reconvențională în acest sens, prima instanță a înlăturat această apărare. Prin decizia comercială nr. 569 din 18 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC B. SRL București împotriva sentinței comerciale nr. 5759 din 21 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în contradictoriu cu reclamanta SC O.C. SRL București. În motivarea deciziei s-au reținut următoarele: Critica referitoare la lipsa unei pronunțări exprese cu privire la excepția de neexecutare a contractului este nefondată, ea nefiind în realitate o excepție, ci o simplă apărare de fond.

Cu privire la neîndeplinirea de către reclamantă a obligației de radiere din C.F. a notării contractului de închiriere nr. 73/2003 s-a reținut că aceasta este lipsită de obiect, că deși obligația a fost asumată în scris, în fapt, din extrasul de carte funciară rezultă că nu a avut loc nici o notare a contractului încheiat asupra imobilului situat în București, Șos. Pantelimon. Instanța de apel a mai reținut, cu referire la critica vizând neîndeplinirea de către reclamantă a procedurii compensării, că inițierea compensării aparținea pârâtei în calitate de proprietar, că din inserarea clauzei cu privire la compensare, din modul acesteia de redactare nu rezultă că inițierea acesteia ar aparține în exclusivitate locatarului, respectiv reclamantei.

Împotriva acestei decizii pârâta a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei din apel și pe fond, respingerea ca neîntemeiată a acțiunii, cu cheltuieli de judecată. Criticile vizează aplicarea greșită a excepției de neexecutare a acțiunii, în realitate, reclamanta asumându-și obligația radierii contractului de închiriere și compensarea. Recurenta susține că instanța de apel a interpretat greșit actele juridice în litigiu când a legat neîndeplinirea obligației de radiere de împrejurarea că durata contractului nu era expirată. În fapt, s-a omis din vedere faptul că prin actul adițional prin care reclamanta și-a asumat obligația de radiere a fost modificată și durata contractului, până la 30 septembrie 2006, orice alte convenții contrare anterioare rămânând fără efecte juridice.

Tot greșită e și susținerea că notarea nu s-a efectuat, recurenta afirmând contrariul, chiar admițând că ea nu a apărut în extrasul de carte funciară. Cu privire la compensare recurenta susține că instanța nu a motivat criticile pârâtei cu privire la susținerea primei instanțe conform cărora compensarea trebuia invocată prin reconvențională, în condițiile art. 720 5 C. proc. civ. Se arată că prin apel pârâta nu a intenționat să invoce compensarea, conform art. 720 5 C. proc. civ., ca, pe această cale să se constate, în final, că pârâta nu mai are nici o obligație față de reclamantă.

S-a urmărit doar faptul că reclamanta nu și-a îndeplinit toate obligațiile asumate prin actul adițional din 31 martie 2006. Recurenta a mai invocat prevederile Regulamentului de compensare a datoriilor nerambursate la scadență ale contribuabililor, persoane juridice, din 23 august 1999, conform căruia reclamanta trebuia să inițieze compensarea prin emiterea unui Ordin de compensare în 2 exemplare tipizate care să fie remise pârâtei și restituite, operațiuni care nu au fost realizate nici până în prezent. Intimata nu a depus întâmpinare. Recursul nu este fondat.

Contrar celor susținute în cererea de recurs, instanța de apel nu a legat neîndeplinirea de către reclamantă a obligației de radiere a contractului de locațiune încheiat între părți de împrejurarea că durata acestuia nu era împlinită, ci, de faptul că, deși o atare obligație a fost asumată prin contract, ea nu se putea îndeplini, în condițiile lipsei efective a notării contractului a cărei radiere s-a cerut, în cartea funciară. Ca și pe parcursul fazelor procesuale anterioare, susținerea pârâtei recurente potrivit căreia notarea s-a efectuat, în contra dovezilor administrate de reclamantă, rămâne la nivelul afirmațiilor, și în faza procesuală a recursului, dovada contrară nefiind produsă.

Legat de compensare, invocată ca o obligație a reclamantei, neexecutată, căreia i se poate opune excepția de neexecutare a obligației corelative a pârâtei, Înalta Curte va reține că în mod corect Curtea de Apel București și-a întemeiat soluția de respingere a apelului și de menținere a sentinței pe faptul că obligația inițierii compensării, din modalitatea de redactare a actului administrativ, nu aparține exclusiv reclamantei.

Independent de împrejurarea că operațiunea compensării se putea invoca și ca o apărare, fără a fi necesară formularea unei cereri reconvenționale și independent de faptul că pârâta nu a intenționat, așa cum susține în recurs, să invoce compensarea, și deci existența unei creanțe împotriva reclamantei, certă, lichidă și exigibilă la același moment, susținerea potrivit căreia inițierea compensării constituia o obligație ce-i revenea reclamantei contractual și ca urmare a neîndeplinirii ei pârâta era în măsură să invoce excepția de neexecutare, este nefondată, așa cum corect s-a reținut în apel și urmează a fi înlăturată. În speță, nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., urmând ca în baza considerentelor reținute, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul pârâtei să fie respins, iar decizia atacată să fie menținută în întregime.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC B. București împotriva deciziei nr. 569 din 18 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 8 octombrie 2009.