ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2343/2009

Prin sentința comercială nr.

5759 din 21 aprilie 2008 pronunțată în dosarul nr. 29560/3/2007 s-a admis în

parte acțiunea formulată de reclamanta SC O.C. SRL București împotriva pârâtei SC

B. SRL București cu consecința obligării acesteia la plata sumei de 73.109,26

lei cu titlu de penalități de întârziere.

Pentru a pronunța această

soluție, prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta în calitate de

locatar a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 196.063,05 lei

penalități de întârziere aferente debitului principal în cuantum de 73.109,26

lei reprezentând contravaloarea recunoscută a îmbunătățirilor efectuate la

imobilul proprietatea pârâtei, care a făcut obiectul contractului de închiriere

nr. 73/2003 modificat prin actul adițional din 31 martie 2006.

Având în vedere raportul de

expertiză contabilă efectuat în cauză și recunoașterea pârâtei, precum și

dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, tribunalul a apreciat ca

fiind întemeiată în parte cererea reclamantei, admițând-o în această măsură.

Totodată, constatând că

pârâta a invocat compensarea datoriilor reciproce ale părților, fără a formula

o cerere reconvențională în acest sens, prima instanță a înlăturat această

apărare.

Prin decizia comercială nr. 569

din 18 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a

comercială, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC B. SRL

București împotriva sentinței comerciale nr. 5759 din 21 aprilie 2008

pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în contradictoriu

cu reclamanta SC O.C. SRL București.

În motivarea deciziei s-au

reținut următoarele:

Critica referitoare la lipsa

unei pronunțări exprese cu privire la excepția de neexecutare a contractului

este nefondată, ea nefiind în realitate o excepție, ci o simplă apărare de

fond.

Cu privire la neîndeplinirea

de către reclamantă a obligației de radiere din C.F. a notării contractului de

închiriere nr. 73/2003 s-a reținut că aceasta este lipsită de obiect, că deși

obligația a fost asumată în scris, în fapt, din extrasul de carte funciară

rezultă că nu a avut loc nici o notare a contractului încheiat asupra

imobilului situat în București, Șos. Pantelimon.

Instanța de apel a mai

reținut, cu referire la critica vizând neîndeplinirea de către reclamantă a

procedurii compensării, că inițierea compensării aparținea pârâtei în calitate

de proprietar, că din inserarea clauzei cu privire la compensare, din modul

acesteia de redactare nu rezultă că inițierea acesteia ar aparține în

exclusivitate locatarului, respectiv reclamantei.

Împotriva acestei decizii

pârâta a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei

din apel și pe fond, respingerea ca neîntemeiată a acțiunii, cu cheltuieli de

judecată.

Criticile vizează aplicarea

greșită a excepției de neexecutare a acțiunii, în realitate, reclamanta

asumându-și obligația radierii contractului de închiriere și compensarea.

Recurenta susține că

instanța de apel a interpretat greșit actele juridice în litigiu când a legat

neîndeplinirea obligației de radiere de împrejurarea că durata contractului nu

era expirată. În fapt, s-a omis din vedere faptul că prin actul adițional prin

care reclamanta și-a asumat obligația de radiere a fost modificată și durata

contractului, până la 30 septembrie 2006, orice alte convenții contrare

anterioare rămânând fără efecte juridice.

Tot greșită e și susținerea

că notarea nu s-a efectuat, recurenta afirmând contrariul, chiar admițând că ea

nu a apărut în extrasul de carte funciară.

Cu privire la compensare

recurenta susține că instanța nu a motivat criticile pârâtei cu privire la susținerea

primei instanțe conform cărora compensarea trebuia invocată prin

reconvențională, în condițiile art. 720

5

C. proc. civ.

Se arată că prin apel pârâta

nu a intenționat să invoce compensarea, conform art. 720

5

C. proc.

civ., ca, pe această cale să se constate, în final, că pârâta nu mai are nici o

obligație față de reclamantă. S-a urmărit doar faptul că reclamanta nu și-a

îndeplinit toate obligațiile asumate prin actul adițional din 31 martie 2006.

Recurenta a mai invocat

prevederile Regulamentului de compensare a datoriilor nerambursate la scadență

ale contribuabililor, persoane juridice, din 23 august 1999, conform căruia

reclamanta trebuia să inițieze compensarea prin emiterea unui Ordin de

compensare în 2 exemplare tipizate care să fie remise pârâtei și restituite,

operațiuni care nu au fost realizate nici până în prezent.

Intimata nu a depus

întâmpinare.

Recursul nu este fondat.

Contrar celor susținute în

cererea de recurs, instanța de apel nu a legat neîndeplinirea de către

reclamantă a obligației de radiere a contractului de locațiune încheiat între

părți de împrejurarea că durata acestuia nu era împlinită, ci, de faptul că,

deși o atare obligație a fost asumată prin contract, ea nu se putea îndeplini,

în condițiile lipsei efective a notării contractului a cărei radiere s-a cerut,

în cartea funciară.

Ca și pe parcursul fazelor

procesuale anterioare, susținerea pârâtei recurente potrivit căreia notarea s-a

efectuat, în contra dovezilor administrate de reclamantă, rămâne la nivelul

afirmațiilor, și în faza procesuală a recursului, dovada contrară nefiind

produsă.

Legat de compensare,

invocată ca o obligație a reclamantei, neexecutată, căreia i se poate opune

excepția de neexecutare a obligației corelative a pârâtei, Înalta Curte va

reține că în mod corect Curtea de Apel București și-a întemeiat soluția de

respingere a apelului și de menținere a sentinței pe faptul că obligația

inițierii compensării, din modalitatea de redactare a actului administrativ, nu

aparține exclusiv reclamantei.

Independent de împrejurarea

că operațiunea compensării se putea invoca și ca o apărare, fără a fi necesară

formularea unei cereri reconvenționale și independent de faptul că pârâta nu a

intenționat, așa cum susține în recurs, să invoce compensarea, și deci

existența unei creanțe împotriva reclamantei, certă, lichidă și exigibilă la

același moment, susținerea potrivit căreia inițierea compensării constituia o

obligație ce-i revenea reclamantei contractual și ca urmare a neîndeplinirii ei

pârâta era în măsură să invoce excepția de neexecutare, este nefondată, așa cum

corect s-a reținut în apel și urmează a fi înlăturată.

În speță, nu sunt incidente

motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., urmând ca

în baza considerentelor reținute, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul pârâtei să fie respins, iar decizia atacată să fie menținută în

întregime.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta SC B. București împotriva deciziei nr. 569 din 18 decembrie 2008 a

Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință

publică, astăzi 8 octombrie 2009.