ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2635/2003

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta SC T. SA Călărași, a

chemat în judecată pe pârâtul T.P., administrator al SC D.C. SRL Călărași și a

solicitat evacuarea din spațiul pe care-l ocupă fără drept, precum și plata

chiriei restante și a penalităților de întârziere.

Judecătoria Călărași, prin sentința

civilă nr. 1145 din 5 aprilie 1999, a admis acțiunea, a evacuat pe pârât, l-a

obligat la 6.614.045 lei, contravaloarea chiriei restante pe perioada ianuarie

- septembrie 1998, și la 1.984.214 lei penalități de întârziere.

Sesizat cu apelul declarat împotriva

sentinței sus-menționate, Tribunalul Călărași, prin decizia civilă nr. 629 din

10 august 1999, a respins cererea pârâtului.

Prin decizia civilă nr. 93 din 31

ianuarie 2000, Curtea de Apel București a admis recursul pârâtului și,

constatând necompetența materială a judecătoriei, a casat hotărârile pronunțate

și a trimis cauza, pentru judecarea fondului, la Tribunalul Călărași.

Prin sentința civilă nr. 381 din 31

august 2000, această instanță a admis acțiunea reclamantei, a dispus evacuarea

din spațiu și a obligat pe pârât la 6.614.045 lei chirie restantă, la 1.984.214

lei penalități de întârziere și la 730.860 lei cheltuieli de judecată.

Cererea reconvențională, prin care

pârâtul a cerut obligarea reclamantei să-i vândă spațiul închiriat, a fost

respinsă pentru autoritate de lucru judecat (decizia civilă nr. 420 din 7 iunie

2000 a Curții de Apel București).

Instanța de fond a reținut, în

esență, că, între părți, s-a încheiat, în anul 1991, un contract de închiriere

a unui spațiu comercial pe o perioadă de 5 ani, prelungindu-se succesiv, până

la data de 30 septembrie 1998, iar chiria, pe perioada 1 ianuarie - 30

septembrie 1998, a fost stabilită la suma de 788.901 lei pe lună.

Întrucât nu a existat nici o

convenție de prelungire a contractului de închiriere, la expirarea acestuia,

chiriașul este obligat să părăsească locuința.

Mai reține instanța că, pe perioada

ianuarie - septembrie 1998, pârâtul nu a plătit chiria.

Curtea de Apel București, sesizată

cu apelul declarat de pârâtă, prin decizia civilă nr. 77 din 23 ianuarie 2001,

a respins cererea, considerând că nu s-a făcut dovada prelungirii contractului

de închiriere peste termenul de 30 septembrie 1998, iar în privința cererii

reconvenționale, că există autoritate de lucru judecat.

Împotriva deciziei astfel pronunțate,

pârâta a declarat recurs, la data de 12 februarie 2001, susținând că instanțele

nu au interpretat corect dispozițiile art. 6 din contractul de închiriere, după

cum greșit au considerat că actul adițional nr. 502/1998 nu mai este valabil,

deși este menționată valabilitatea sa până la cumpărarea spațiului.

Intimata, Serviciul Public Centrale

Termice și Administrarea Fondului Locativ – care a preluat activitatea

reclamantei – a ridicat excepția lipsei calității procesuale a recurentei SC

D.C. SRL, excepție respinsă de Instanța Supremă pentru considerentele

următoare.

Calitatea procesuală a părților

– legitimatio ad causam

– analizează identitatea între persoana reclamantului și titularul dreptului

dar și între persoana pârâtului și cel obligat în raportul juridic dedus

judecății.

Este adevărat că acordul inițial de

voință, materializat prin încheierea contractului nr. 502/1991, s-a manifestat

între reclamantă și pârâtul T.P., dar actul adițional, încheiat la 1 ianuarie

1998, face mențiunea prelungirii contractului cu pârâtul, în calitate de

administrator al SC D.C. SRL.

În acest fel, societatea comercială

a dobândit calitatea procesuală ce nu mai poate fi contestată.

Recursul este nefondat.

Prin contractul de închiriere nr.

502/1991, părțile au convenit închirierea suprafeței d 57,5 mp pe o perioadă de

5 ani – până la 1 mai 1996. Prin acte adiționale, contractul a fost prelungit

până la 30 septembrie 1998, dată de la care pârâta-recurentă a ocupat spațiul

reclamantei fără nici un drept și nu a plătit chiria.

Demersurile pârâtei pentru

cumpărarea spațiului sunt nepertinente litigiului actual, procedura de urmat

fiind, într-o primă etapă, necontencioasă, iar disponibilitatea vânzării

având-o proprietarul, așa încât ele nu abordează modalități de soluționare a cauzei.

Actul adițional pe care îl invocă

recurentul prezintă ștersături și adăugiri nesemnate de către părți, așa încât

ele nu pot conduce la convingerea încheierii acordului de voință, în forma

modificată a actului, cu atât mai mult cu cât reclamanta le contestă.

De aceea, concluziile la care au

ajuns instanțele de fond sunt judicioase, iar încercările de a demonstra

nelegalitatea hotărârilor atacate, neîntemeiate.

Așa fiind, în temeiul dispozițiilor

art. 312 .C. proc. civ., Curtea va respinge, ca neîntemeiat, recursul declarat

împotriva deciziei civile nr. 77 din 23 ianuarie 2001, pronunțată de Curtea de

Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de pârâta

SC D.C. SRL Călărași, împotriva deciziei nr. 77 din 23 ianuarie 2001 a Curții

de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 16 mai 2003.