ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3369/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3369/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar

constată următoarele:

Reclamanta

SC R. SRL Constanța a solicitat prin acțiunea introductivă,

formulată în contradictoriu cu pârâtele SC H.D. SRL București și

SC C.S.C.T. SRL, port Constanța Sud, ca prin hotărârea instanței

să se dispună: autorizarea societății de a proceda la

dirijarea către autovehiculele proprii și de a efectua transporturile

pentru acele containere conținând mărfuri proprietatea entităților

juridice cu care societatea se află în relații contractuale prezente

și viitoare; obligarea pârâtei SC H.D. SRL (denumită în continuare

pârâta I) să se abțină de la dirijarea către alte

societăți de transport rutier a containerelor conținând

mărfuri proprietatea entității lor juridice cu care reclamanta

se află în relații contractuale prezente și viitoare, obligarea

pârâtei I la plata daunelor cominatorii de 10.000 lei pentru fiecare zi

începând cu data de 18 februarie 2010 și data la care hotărârea va

căpăta caracter irevocabil.

Potrivit reclamantei, în vederea realizării

obiectului său de activitate, transport rutier de mărfuri, a încheiat

o serie de contracte ferme de transport cu diferiți beneficiari

importatori de bunuri, pentru întregul parcurs până la destinatarul din

România al bunurilor, transportul fiind efectuat în regim containerizat, atât

naval, cât și, ulterior rutier.

Containerele ce conțin mărfurile ce fac

obiectul importului de către beneficiari cu care au relații

contractuale, sunt proprietatea Companiei H.L.A.G. Hamburg Germania, pârâta I

fiind agentul autorizat exclusiv din România al companiei germane,

poziție, în virtutea căreia stabilește ce societăți

comerciale de transport rutier încarcă, în vederea efectuării

transportului, containerele ce au făcut obiectul importului și

comunică pârâtei SC C.S.C.T. SRL, port Constanța Sud care este

operator portuar al terminalului de acostare dispozițiile luate cu privire

la efectuarea transportului rutier.

Susține reclamanta că activitatea sa de

transport la destinație a mărfurilor partenerilor contractuali s-a desfășurat

în mod fluent până la data de 13 octombrie 2008 când pârâta I i-a impus ca

pentru preluarea containerelor să prezinte o scrisoare de garanție

bancară care să acopere eventualele daune ce ar putea fi pricinuite

containerelor, iar la data de 11 februarie 2009 aceeași pârâtă i-a

comunicat decizia sa ca transporturile rutiere ale containerelor

aparținând Companiei G. să se efectueze cu autovehiculele aflate în

exploatarea directă a societății.

Reclamanta consideră că decizia pârâtei I

are semnificația instituirii unui monopol asupra activității de transport

terestru a tuturor mărfurilor transportate în containerele proprietatea

companiei germane, și încalcă normele legale aplicabile în materie

reglementate de Legea nr. 21/1996 – Legea Concurenței.

În cauză pârâta II a invocat excepția

lipsei calității sale procesual pasive cu motivarea că în

activitatea pe care o desfășoară are raporturi contractuale

numai cu Compania de transport maritim containerizat ale către

dispoziții le execută.

Pârâta I prin întâmpinare și-a exprimat

poziția cu privire la acțiunea reclamantei în sensul respingerii ei

ca nefondată.

Susține pârâta în acest sens ca în calitate de

agent exclusiv al liniei H.L.A.G. Hamburg Germania are atribuții de

dirijare a transportului intern al containerelor aparținând companiei

și de verificare a stării tehnice, a greutății lor, și

încadrarea în timpul liber de staționare.

Astfel investit Tribunalul Constanța, secția

comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ

și fiscal, prin sentința civilă nr. 6037 din 15 octombrie 2009 a

respins excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei SC

C.S.C.T. SRL, port Constanța Sud, invocată de această parte

și pe fond a respins ca nefondată acțiunea formulată de

reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut din probele cu înscrisuri și interogatoriile

părților administrate, că în cauză circumstanțele de

fapt pe care reclamanta își întemeiază demersul judiciar relevă

existența a două raporturi juridice obligaționale, distincte,

desfășurate de subiect de drept deferite, care

desfășoară același obiect de activitate, respectiv

transport containerizat de mărfuri, în condiții de mediu

concurențial specific unei economii de piață.

Reține instanța că în acest context,

reclamanta nu poate solicita protecția dreptului său cu înfrângerea

altui raport juridic obligațional, în condițiile în care reclamanta

nu are un drept de exclusivitate a transportului containerizat, partenerii

contractuali ai reclamantei rezervându-și dreptul de a stabili dacă

un anumit transport va fi efectuat de reclamantă sau alt transportator.

Totodată, instanța constată că

susținerea reclamantei în sensul că pârâta I a aplicat condiții

inegale la prestații echivalente în funcție de partenerii

contractuali, nu se confirmă, întrucât între cei doi subiecți nu

există raporturi contractuale.

Împotriva sentinței fondului reclamanta a declarat

apel reiterând prin motivele formulate susținerile și

apărările sale referitoare la poziția dominantă pe

piață a pârâtei I care nu permite niciunui alt transportator să

transporte mărfurile ambalate în containerele liniei maritime al

cărui agent este, ceea ce este de natură să afecteze dreptul de

opțiune al proprietarilor mărfurilor.

Curtea de Apel Constanța, secția

comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ

și fiscal prin decizia civilă nr. 17 din 24 februarie 2010 a respins ca

nefondat apelul reclamantei, apreciind ca legală și temeinică,

sentința pronunțată de Tribunalul Constanța ca primă

instanță.

Răspunzând motivelor de apel, instanța de

control judiciar constată că drepturile pe care reclamanta le

consideră încălcate și a căror protecție o

solicită, nu derivă dintr-un contract opozabil pârâtei I, prin care

se rezervă reclamantei o exclusivitate asupra transporturilor rutiere pe

care urma să le angajeze prin terții beneficiari.

În fapt, stabilirea transportatorului terestru,

după ajungerea mărfurilor în Portul Constanța se face cu

acceptul importatorului, ca beneficiar al mărfii, care este liber să

agreeze transportatorul nominat de subagentul liniei H.L.A.G. Hamburg Germania.

Reține instanța că dubla calitate în

care pârâta I acționează, de reprezentant al liniei de containere

și de transportator rutier de mărfuri în regim containerizat nu

reprezintă un abuz de putere, deoarece cele două calități

în care acționează pârâta sunt reglementate prin contracte diferite,

unul cu linia de containere și celălalt cu beneficiarul mărfii importate,

pentru fiecare transport beneficiarul ce este liber să aleagă

cărăușul pentru marfa sa.

Împotriva acestei decizii societatea reclamată a

declarat recurs la data de 29 aprilie 2010, în termen legal, solicitând casarea

în tot a deciziei atacate, cu consecința admiterii acțiunii

introductive.

Recurenta și-a întemeiat criticile formulate pe

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în dezvoltarea

cărora a susținut, în sinteză următoarele:

Sub un prim aspect recurenta critică

argumentarea instanței de apel axată exclusiv pe cele două

contracte de transport depuse în probațiune, deși rațiunea

administrării lor în cadrul probei cu înscrisuri a fost numai de a

justifica interesul promovării cererii și faptul că societatea

nu deține decât autovehicule special concepute pentru transport

containerizat.

Susține recurenta că obiectul cererii a

vizat sancționarea atitudinii monopoliste și a abuzului de

poziție dominantă a pârâtei I care nu îi permite transportarea

niciunui container, chiar dacă proprietarul are încheiat cu societatea un

contract cadru de transport, sau comandă de transport.

Potrivit recurentei libertatea beneficiarului

mărfii de a alege cărăușul este afectată de dreptul

exclusiv al pârâtei I de a transporta containerele liniei H.L.A.G., ceea ce

reprezintă un monopol arogat cu de la sine putere de pârâtă și

un abuz de poziție dominantă în considerarea calității sale

de agent al liniei maritime.

Prin întâmpinarea depusă în această

fază procesuală intimata pârâtă SC H.D. SRL a solicitat

respingerea recursului ca nefondat.

În esență intimata a susținut că

modul în care operează este comun pentru toți agenții maritimi

ai liniilor de transport maritim, calitate în care are dreptul și

obligația de a organiza transportul în teritoriu al containerelor liniei H.L.A.G.

și de a răspunde de integritatea acestora, ceea ce presupune

contactarea importatorului și stabilirea modalității de

transport, data transportului, costul, răspunderea pentru integritatea

containerelor, alegerea transportatorului urmând a se face împreună cu

importatorul, proprietar al mărfii, iar în cauză reclamanta recurentă

nu a dovedit existența unui prejudiciu pentru importatorii cu care au

contracte.

Verificând în cadrul controlului de legalitate

decizia atacată în raport de criticile formulate Curtea constată

că recursul este nefondat.

Preliminar Curtea amintește că în actuala

reglementare recursul este o cale extraordinară de atac,

nedevolutivă, admisibilă numai pentru motivele de nelegalitate expres

prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Deși recurenta își întemeiază

criticile pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care

vizează lipsa de temei legal a hotărârii atacate sau aplicarea

greșită a legii, în dezvoltarea recursului nu precizează in

terminis în ce măsură dispozițiile legale aplicabile cauzei au

fost încălcate sau greșit interpretate așa cum impun dispozițiile

art. 302

1

C. proc. civ. referitoare la cuprinsul cererii de recurs.

Așa fiind, Curtea, în raport de temeiurile de

drept indicate de recurenta reclamantă în fundamentarea acțiunii

introductive și în cererea de apel respectiv art. 1073 C. civ. și art.

6 din Legea nr. 21/1996, Legea concurenței, va analiza în cele ce

urmează argumentele recurentei prin prisma acestor dispoziții legale

invocate de recurenta reclamantă în demersul său judiciar.

În esență recurenta susține că

scopul promovării acțiunii a fost acela de a obține

sancționarea atitudinii monopoliste și a abuzului de poziție

dominantă practicat de intimata SC H.D. SRL, care în considerarea

calității de agent al liniei maritime H.L.A.G. îi blochează

accesul la containerele companiei în ipoteza în care proprietarul mărfii

are încheiat un contract cadru de transport cu societatea, apreciind că

această conduită a intimatei se încadrează în dispozițiile art.

6 lit. c) din Legea nr. 21/1996, Legea concurenței, potrivit cărora

este interzisă folosirea în mod abuziv de către una sau mai multe

întreprinderi a unei poziții dominante deținute pe piața

românească sau pe o parte substanțială a acesteia, prin

aplicarea în raporturile cu partenerii contractuali a unor condiții

inegale la prestații echivalente, provocând, în acest fel, unora dintre ei

un dezavantaj concurențial.

Or, în raport de acest temei de drept invocat, Curtea

constată că administrarea și punerea în aplicare a

dispozițiilor Legii concurenței sunt încredințate Consiliului

Concurenței, ca autoritate națională în domeniul

concurenței (art. 3),consiliu care în virtutea atribuțiilor sale (art.

26) efectuează investigații privind aplicarea prevederilor art. 5, 6,

9, 15 și 46 din lege și poate decide, după caz, ordonarea

încetării practicilor anticoncurențiale constatate, măsuri

interimare, aplicarea de amenzi întreprinderilor sau asociațiilor de

întreprinderi.

Prin urmare stabilirea și reprimarea practicilor

anticoncurențiale, monopoliste care periclitează existența

concurenței, în sensul art. 6 lit. c) din lege intră în sfera de

competență a Consiliului Concurenței care dispune efectuarea de

investigații privind comiterea unei fapte anticoncurențiale.

Altfel spus, protecția pe care o solicită

recurenta sub aspectul reținerii practicilor anticoncurențiale în

sarcina intimatei impunea respectarea procedurilor instituite de Legea nr. 21/1996,

respectiv existența unei decizii a Consiliului potrivit competenței

sale exclusive în stabilirea unei poziții dominante deținute pe

piață de o întreprindere sau asociații de întreprinderi. În

absența unei astfel de decizii, toate susținerile recurentei cu

privire la abuzul de poziție dominantă și practicile abuzive, în

sensul art. 6 lit. c) din Legea concurenței sunt lipsite de fundament

legal.

Distinct de aceasta, Curtea, are în vedere

totodată, în analiza sa în raport de obiectul cererii și

circumstanțele cauzei și faptul că în raporturile dintre

comercianții profesioniști, existența unor clauze abuzive, care

să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și

obligațiile lor, poate fi cenzurată de instanță, din

perspectiva dreptului comun, în anumite situații în vederea restabilirii

echilibrului contractual.

Examinând cauza din această perspectivă

Curtea constată că între recurenta reclamantă și intimata pârâtă

I nu există raporturi contractuale cu privire la transportul rutier

până la destinatar, pentru a vedea în ce măsură prin clauzele

impuse se creează un dezechilibru semnificativ care să necesite

protecție.

Intimata pârâtă SC H.D. SRL în calitate de subagent

al liniei maritime H.L.A.G. acționează în numele și pe contul

companiei având obligații de control și dirijare a containerelor

proprietatea companiei maritime în terminal.

Contractele de transport rutier se încheie de

societatea transportatoare cu beneficiarul mărfii, importatorul, potrivit opțiunii

acestuia, iar recurenta nu a făcut dovada că nu își poate onora

contractele astfel încheiate datorită conduitei intimatei, prin

încălcarea de către aceasta a eticii procesionale a bunelor practici

și a uzanțelor cinstite, regulă pe care orice comerciant trebuie

să o respecte în activitatea sa.

În sfârșit, în acest context factual cererea

recurentei de a fi autorizată să dirijeze în terminal containerele

proprietatea companiei maritime către autovehiculele propriu în vederea

efectuării transporturilor pentru mărfurile aparținând

entităților juridice cu care au relații contractuale, apare ca

inacceptabilă deoarece semnifică o substituire ilegitimă în

raporturile dintre companie și subagentul său, dispozițiile art.

1073 și urm.C. civ. – despre efectele obligațiilor - invocate de

recurentă, nefiind incidente în cauză.

Cu această motivare, care nuanțează

și clarifică chestiunile de legalitate pe care le implică

soluționarea cauzei, dezlegarea dată de prima instanță

și menținută în apel este corectă.

Așa fiind, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin.

(1) C. proc. civ. va respinge prezentul recurs ca nefondat, și va obliga

recurenta, în temeiul art. 274 C. proc. civ., ca parte căzută în

pretenții, la plata cheltuielilor de judecată către intimata SC

H.D. SRL, ocazionate în această fază procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondatrecursul declarat de reclamanta SC

R. SRL Constanța împotriva deciziei civile nr. 17/COM din 24 februarie

2010 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială,

maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal.

Obligă recurenta SC R. SRL Constanța la

plata sumei de 2.200 lei, cheltuieli de judecată în favoarea intimatei SC

H.D. SRL București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 octombrie 2010.