ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2926/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2926/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin

cererea introductivă de instanță, reclamanta CN A.P.M. SA Constanța a chemat în

judecată pe pârâta SN T.F. C.F.R. M. SA - Sucursala de Marfa Constanța F.B.,

solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 232.060,37 lei reprezentând

servicii supraveghere și control pentru nava E.

Prin încheierea de ședință din data de

23 octombrie 2009, instanța a respins, ca nefondată, excepția inadmisibilității

acțiunii dedusă din art. 720

1

C. proc. civ. și, totodată, a admis

excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei în repararea pagubei

în valoare de 70.061,22 lei, pentru considerentele prezentate în încheierea

menționată.

Prin sentința civilă nr. 41/MF din 23

aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Constanța s-a admis în parte acțiunea

formulată de reclamantă, fiind obligată pârâta la plata sumei de 161.999,15 lei

cu titlu de despăgubiri.

Au fost respinse pretențiile

reclamantei pentru suma de 70.061,22 lei, ca fiind prescrise.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut că activitatea de supraveghere a operațiunilor de

încărcare/descărcare a navelor pe care reclamanta susține că a prestat-o este

reglementată de art. 11 alin. (2) lit. o) și art. 5 alin. (1) lit. i) din H.G.

nr. 464/2003 pentru modificarea si completarea H.G. nr. 517/1998 privind

înființarea CN A.P.M.C. SA.

Această activitate este corelativă

obligației reclamantei de a urmări și de a lua măsurile necesare pentru ca

traficul de mărfuri în port și modul de depozitare a acestora să nu afecteze

securitatea infrastructurii portuare și operarea navelor, conform art. 33 din

O.G. nr. 22/1999 și art. 1' lit. n) din H.G. nr. 464/2003.

Scopul acestui serviciu este prevăzut

de art. 34 din O.G. nr. 22/1999, preluat în art. 11 alin. (2) lit. o) din H.G.

nr. 464/2003, iar conform art. 5 alin. (2) din H.G. nr. 464/2003, pentru

desfășurarea activității de supraveghere reclamanta are dreptul de a stabili

tarife. în același sens sunt și prevederile art. 51 alin. (4) din același act

normativ, conform cărora veniturile companiei se realizează din prestări de

servicii pe bază de tarife.

Din normele legale menționate, prima

instanță a apreciat că supravegherea operațiunilor de încărcare/descărcare

constituie un serviciu ce se prestează în virtutea legii, iar plata tarifelor

stabilite pentru această activitate își are izvorul în lege.

Reclamanta CN A.P.M. SA și-a

fundamentat pretențiile pe dispozițiile art. 998 C. civ., iar prima instanță a

reținut ca fiind întrunite cerințele textului legal menționat, pentru angajarea

răspunderii civile delictuale.

Apărarea pârâtei potrivit căreia

activitatea de supraveghere nu a fost comandată și deci nu a fost efectiv

prestată nu a fost reținută de către prima instanță, deoarece serviciul de

supraveghere a operațiunilor de încărcare/descărcare s-a efectuat în temeiul

legii și prin urmare nu era necesară o comandă a pârâtei în acest sens.

În ceea ce privește tarifele

practicate de reclamantă pentru prestarea acestui serviciu, s-a constatat că nu

au fost contestate de către pârâtă, astfel că prejudiciul suferit de reclamantă

ca urmare a refuzului pârâtei de plată a facturilor emise, echivalent cu

tarifele stabilite în funcție de cantitatea de marfa operată de navele pârâtei,

este cert și nerecuperat. Totodată, și cerința legăturii de cauzalitate între

faptă și prejudiciu s-a constatat a fi îndeplinită, ca de altfel și vinovăția

pârâtei care se deduce din refuzul nejustificat de plată a facturilor fiscale.

În concluzie, constatând că în cauză

sunt întrunite condițiile angajării răspunderii civile delictuale, ; prima

instanță a admis acțiunea reclamantei pentru despăgubirile în valoare de

161.999,15 lei, pentru diferența de 70.061,22 lei instanța reținând că a

intervenit prescripția dreptului la acțiune.

Împotriva sentinței sus menționate, au

declarat apel reclamanta CN A.P.M. SA Constanța și pârâta SN T.F.M. C.F.R. M.

SA Sucursala de Marfa Constanța, iar prin Decizia civilă nr. 4/MF din 16

februarie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și

fluvială, contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondate ambele

apeluri.

În argumentarea soluției pronunțate,

instanța de apel a reținut că apărarea pârâtei potrivit căreia acțiunea

reclamantei era inadmisibilă față de dispozițiile art. 720 C. proc. civ. a fost

corect respinsă de prima instanță deoarece o astfel de excepție intervine

atunci când nu s-a parcurs procedura concilierii prealabile, situație care nu

se regăsește în speță atât timp cât părțile s-au întâlnit și s-a încheiat

procesul-verbal de la filele 6-7, prin care pârâta și-a menținut punctul de

vedere cu privire la refuzul facturilor comunicate de reclamantă, considerând

prestațiile pretinse de aceasta ca fiind necomandate.

S-a mai reținut că orice

neregularitate legată de modalitatea de efectuare a convocării trebuia invocată

de pârâtă cu ocazia concilierii, aceasta având posibilitatea să solicite

reclamantei fixarea unei alte date, cu respectarea cerințelor art. 720 alin.

(3) C. proc. civ., comunicarea tuturor documentelor pe care le aprecia ca fiind

necesare în vederea formulării unui punct de vedere temeinic argumentat.

În condițiile în care pârâta nu a

formulat obiecțiuni cu privire la notificarea de conciliere, se prezumă că nu a

fost prejudiciată în vreun fel, nefiind demonstrată vătămarea suferită și prin

urmare, corect a reținut instanța de fond că procedura concilierii inițiată de

reclamantă a fost efectivă.

În ceea ce privește fondul litigiului,

instanța a constatat că fapta pârâtei de nu a fi achitat tarifele stabilite de

CN A.P.M. SA pentru serviciile de supraveghere a navelor pârâtei se încadrează

în sfera ilicitului, întrucât constituie o nesocotire a normelor legale

cuprinse în art. 11 alin. (2) lit. o) și art. 5 alin. (1) lit. i) din H.G. nr.

464/2003 pentru modificarea și completarea H.G. nr. 517/1998 privind

înființarea CN A.P.M.C. SA.

S-a constatat că prima instanță a

apreciat corect situația de fapt, reținând că serviciul de supraveghere a

operațiunilor de încărcare/descărcare s-a efectuat în temeiul legii și prin

urmare nu era necesară o comandă a pârâtei în acest sens. Drept urmare,

activitatea de supraveghere a operațiunilor de încărcare/descărcare a navelor a

fost facturată conform dispozițiilor legale ce stabilesc tarifele percepute de

reclamantă, tarife ce nu a fost contestate de către pârâtă.

De altfel, din probele administrate în

cauză s-a constatat că pârâta a refuzat la plată facturile comunicate de către

reclamantă pe motiv că serviciile nu au fost comandate, deși între părți a mai

fost un litigiu având ca obiect plata acelorași tarife de supraveghere pentru

perioada iulie 2004-iulie 2005 în care Înalta Curte de Casație și Justiție,

prin Decizia nr. 1243 din 20 martie 2007 a statuat că eliberarea permiselor de

acostare emise în temeiul art. 49 din O.G. nr. 22/1999, art. 32, în urma

republicării impusă de modificarea ordonanței prin O.U.G. nr. 86/2007, fac

dovada efectuării serviciilor de control și supraveghere.

Fiind îndeplinite condițiile art. 998

C. civ., instanța de apel a apreciat că în mod corect a fost obligată pârâta la

plata contravalorii prestațiilor efectuate de reclamantă ulterior datei de 13

martie 2006.

Aprecierile pârâtei cu privire la

pretențiile reclamantei pentru suma de 27.758,49 lei cu referire la facturile

fiscale, reprezentând contravaloarea activității de supraveghere și control a

operațiunilor de încărcare descărcare, emise în conformitate cu prevederile

art. 49 din O.G. nr. 22/1999, respectiv că nu au susținere legală, având în

vedere abrO.G.area expresă a textului de lege invocat, prin art. 41 din O.U.G.

nr. 86 din 05 septembrie 2007, s-a constatat a fi neîntemeiate câtă vreme

dispozițiile se regăsesc în art. 32, în urma republicării impusă de modificarea

ordonanței prin O.U.G. nr. 86/2007.

În ceea ce privește prestațiile pentru

perioada 08 august 2005-13 martie 2006, instanța a apreciat că s-a făcut o

corectă aplicare a dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, iar apărarea

reclamantei referitoare la momentul de la care curge termenul de prescripție,

respectiv al nașterii dreptul material la acțiune de la momentul invitației la

conciliere pentru facturile necomunicate pârâtei, a fost înlăturată în

condițiile în care reclamanta nu-și poate invoca propria turpitudine în

necomunicarea facturilor către pârâtă, susținând în favoarea sa că a intervenit

în acest fel întreruperea cursului prescripției extinctive pentru pretențiile

în suma de 70.061,22 lei. Fiind vorba de prestații succesive, pentru fiecare

pretenție curge un nou termen care începe să curgă de la data când reclamanta a

cunoscut valoarea prestațiilor și persoana juridică obligată a le plăti.

În ceea ce privește invocarea

prevederilor art. 952 C. com. nu este de natură a profita reclamantei deoarece

acest text nu este incident speței.

Împotriva deciziei sus menționate, au

declarat recurs atât reclamanta CN A.P.M. SA constanța, cât și pârâta SN T.F.M.

C.F.R. M. SA.

Prin recursul său, reclamanta CN

A.P.M. SA constanța a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

criticând decizia atacată sub aspectul aplicării greșite a legii, în ceea ce

privește respingerea petitului privind obligarea pârâtei la plata sumei de

70.061,22 lei.

A susținut recurenta-reclamantă că

potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune s-a

născut din mometul comunicării facturii comerciale, or față de susținerea

pârâtei conform căreia nu i s-au comunicat o serie de facturi, apreciază că

termenul de la care se calculează prescripția extinctivă este cel de la

comunicarea pretențiilor de plată, respectiv cel al invitației la conciliere

directă, moment la care s-au comunicat toate facturile pentru care s-a

solicitat plata.

S-a mai susținut că un alt argument

pentru respingerea excepției prescripției dreptului la formularea acțiunii îl

constituie prevederile art. 952 C. com. care instituie ca moment al începerii

curgerii termenului de prescripție, ziua terminării afacerilor.

Recurenta-pârâtă SN T.F.M. C.F.R. M.

SA a reiterat criticile formulate în apel și a invocat motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul căruia a solicitat

admiterea recursului, schimbarea în tot a hotărârii atacate, cu consecința

respingerii acțiunii ca inadmisibilă și lipsită de temei legal.

Într-o primă critică formulată,

recurenta-pârâtă a susținut că în mod nelegal a fost respinsă excepția inadmisibilității

acțiunii, prin interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 720

1

C. proc. civ., având în vedere că reclamanta nu a comunicat odată cu convocarea

la conciliere, toate înscrisurile doveditoare, iar de la data comunicării

convocării 28 ianuarie 2009 și până la data fixată 6 februarie 2009, au trecut

numai 8 zile, nerespectându-se termenul minim de 15 zile.

Pe fondul cauzei, a susținut că au

fost nesocotite apărările prin care s-a arătat că nu sunt îndeplinite

condițiile existenței prejudiciului și a faptei ilicite, pentru angajarea

răspunderii civile delictuale, având în vedere și că nefiindi comunicate 12

facturi în sumă de 63.187,85 lei, nu poate fi reținută fapta ilicită cauzatoare

de prejudiciu.

A mai susținut recurenta-pârâtă că nu

s-a făcut dovada prestării serviciilor de supraveghere și control și cum la

dosarul cauzei nu s-au depus toate permisele de acostare aferente serviciilor

facturate, hotărârea nu s-a raportat la probele administrate, iar activitatea

de supraveghere a operațiunilor de încărcare/descărcare a navelor putea fi

facturată doar în cazul existenței unui contract valabil încheiat între părți.

În ceea ce privește facturile emise în

conformitate cu art. 49 din O.G. nr. 22/1999, nu au susținere legală, având în

vedere abrogarea expresă a textului de lege prin art. 41 din O.U.G. nr. 86 din 5

septembrie 2007 pentru modificarea și completarea O.G. nr. 22/1999, privind

administrarea porturilor și a căilor navigabile, precum și desfășurarea

activităților de transport naval în porturi și pe căi navigabile.

În concluzie, s-a solicitat analizarea

întregului material probator administrat în cauză și să se constate că nu sunt

întrunite elementele esențiale ale angajării răspunderii civile delictuale.

Recursul reclamantei CN A.P.M. SA

Constanța este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Referitor la soluția de admitere a

excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru prestațiile

efectuate în perioada 8 august 2005-13 martie 2006, se constată că ambele

instanțe au făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 8 din

Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora, prescripția dreptului la acțiune în

repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data

când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel ce

răspunde de ea. Or, în aceste condiții, nu poate fi reținută susținerea

recurentei-reclamante potrivit căreia termenul de prescripție pentru facturile

necomunicate începe să curgă de la data invitației la conciliere, în speță

fiind vorba de prestații succesive, pentru fiecare pretenție aferentă

prestațiilor, termenul de prescripție începe să curgă de la data la care

reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască valoarea prestațiilor și persoana

obligată la plată. Astfel, reclamanta a cunoscut încă de la data comunicării

primei facturi, 8 august 2005, faptul că pârâta refuză plata serviciilor, prin

urmare, pentru perioada 8 august 2005-13 martie 2006, în care s-au emis

facturile ce însumează suma de 70.061,22 lei, termenul de prescripție s-a

împlinit anterior datei de 20 martie 2009, data formulării acțiunii.

În speță, nu este aplicabil art. 952

C. com. și de altfel nu profită reclamantei, întrucât, potrivit acestor

prevederi, se prescriu în 2 ani, din ziua terminării afacerii, acțiunile

mijlocitorilor pentru plata drepturilor lor, legate de activitatea de

mijlocire.

În ceea ce privește recursul pârâtei

SN T.F.M. C.F.R. M. SA, se constată de asemenea a fi nefondat, pentru

considerentele ce urmează:

Referitor la prima critică formulată

în legătură cu interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 720

1

C.

proc. civ., se constată a fi nefondată, având în vedere că prin încheierea

procesului-verbal de conciliere, s-a făcut dovada respectării dispozițiilor

legale menționate, respectiv a încercării de soluționare pe cale amiabilă a

litigiului, iar împrejurarea că pârâta a refuzat facturile emise de reclamantă

nu este de natură a conduce la concluzia neîndeplinirii procedurii prealabile.

În ceea ce privește fondul cauzei,.este

de reținut că potrivit art. 5 alin. (1) din H.G. nr. 464/2003, veniturile

proprii ale CN A.P.M. SA Constanța se realizează prin desfășurarea mai multor

activități, printre acestea fiind și activitatea de supraveghere a

operațiunilor de încărcare/descărcare a navelor. Prin urmare, activitatea de

supraveghere și control a fost efectuată în temeiul legii, nefiind necesară o

comandă a pârâtei în acest sens, iar serviciile prestate au fost facturate

conform dispozițiilor legale ce stabilesc tarifele percepute de reclamantă.

Referitor la caracterul ilicit al

faptei pârâtei concretizată în refuzul facturilor emise de reclamantă, în mod

corect a constatat instanța de apel că aceasta constituie o nesocotire a

dispozițiilor art. 11 alin. (2) lit. o) și art. alin. (1) lit. i) din H.G. nr.

464/2003, pe cale de consecință, în mod corect s-a apreciat a fi întrunite

condițiile angajării răspunderii civile delictuale și a fost obligată pârâta la

plata contravalorii prestațiilor.

În ceea ce privește celelate critici

referitoare la greșita stabilire a situației de fapt sau interpretarea

probatoriilor administrate în cauză, acestea nu pot face obiectul analizei în

această fază procesuală, vizând temeinicia soluției pronunțate în cauză și nu

nelegalitatea acesteia.

Pentru aceste considerente, Înalta

Curte în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. va respinge ca nefondate

recursurile reclamantei CN A.P.M. SA Constanța și pârâtei SN T.F.M. C.F.R. M.

SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de reclamanta CN A.P.M. SA Constanța și pârâta SN T.F.M. C.F.R. M. SA

împotriva Deciziei civile nr. 4/MF din 16 februarie 2011 pronunțată de Curtea

de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

4 octombrie 2011.