ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2926/2011

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea introductivă de instanță, reclamanta CN A.P.M. SA Constanța a chemat în judecată pe pârâta SN T.F. C.F.R. M. SA - Sucursala de Marfa Constanța F.B., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 232.060,37 lei reprezentând servicii supraveghere și control pentru nava E. Prin încheierea de ședință din data de 23 octombrie 2009, instanța a respins, ca nefondată, excepția inadmisibilității acțiunii dedusă din art. 720 1 C. proc. civ. și, totodată, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei în repararea pagubei în valoare de 70.061,22 lei, pentru considerentele prezentate în încheierea menționată.

Prin sentința civilă nr. 41/MF din 23 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Constanța s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, fiind obligată pârâta la plata sumei de 161.999,15 lei cu titlu de despăgubiri. Au fost respinse pretențiile reclamantei pentru suma de 70.061,22 lei, ca fiind prescrise. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că activitatea de supraveghere a operațiunilor de încărcare/descărcare a navelor pe care reclamanta susține că a prestat-o este reglementată de art. 11 alin. (2) lit. o) și art. 5 alin. (1) lit. i) din H.G. nr. 464/2003 pentru modificarea si completarea H.G. nr. 517/1998 privind înființarea CN A.P.M.C. SA. Această activitate este corelativă obligației reclamantei de a urmări și de a lua măsurile necesare pentru ca traficul de mărfuri în port și modul de depozitare a acestora să nu afecteze securitatea infrastructurii portuare și operarea navelor, conform art. 33 din O.G.

nr. 22/1999 și art. 1' lit. n) din H.G. nr. 464/2003. Scopul acestui serviciu este prevăzut de art. 34 din O.G. nr. 22/1999, preluat în art. 11 alin. (2) lit. o) din H.G. nr. 464/2003, iar conform art. 5 alin. (2) din H.G. nr. 464/2003, pentru desfășurarea activității de supraveghere reclamanta are dreptul de a stabili tarife. în același sens sunt și prevederile art. 51 alin. (4) din același act normativ, conform cărora veniturile companiei se realizează din prestări de servicii pe bază de tarife. Din normele legale menționate, prima instanță a apreciat că supravegherea operațiunilor de încărcare/descărcare constituie un serviciu ce se prestează în virtutea legii, iar plata tarifelor stabilite pentru această activitate își are izvorul în lege.

Reclamanta CN A.P.M. SA și-a fundamentat pretențiile pe dispozițiile art. 998 C. civ., iar prima instanță a reținut ca fiind întrunite cerințele textului legal menționat, pentru angajarea răspunderii civile delictuale. Apărarea pârâtei potrivit căreia activitatea de supraveghere nu a fost comandată și deci nu a fost efectiv prestată nu a fost reținută de către prima instanță, deoarece serviciul de supraveghere a operațiunilor de încărcare/descărcare s-a efectuat în temeiul legii și prin urmare nu era necesară o comandă a pârâtei în acest sens. În ceea ce privește tarifele practicate de reclamantă pentru prestarea acestui serviciu, s-a constatat că nu au fost contestate de către pârâtă, astfel că prejudiciul suferit de reclamantă ca urmare a refuzului pârâtei de plată a facturilor emise, echivalent cu tarifele stabilite în funcție de cantitatea de marfa operată de navele pârâtei, este cert și nerecuperat.

Totodată, și cerința legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu s-a constatat a fi îndeplinită, ca de altfel și vinovăția pârâtei care se deduce din refuzul nejustificat de plată a facturilor fiscale. În concluzie, constatând că în cauză sunt întrunite condițiile angajării răspunderii civile delictuale, ; prima instanță a admis acțiunea reclamantei pentru despăgubirile în valoare de 161.999,15 lei, pentru diferența de 70.061,22 lei instanța reținând că a intervenit prescripția dreptului la acțiune. Împotriva sentinței sus menționate, au declarat apel reclamanta CN A.P.M. SA Constanța și pârâta SN T.F.M. C.F.R. M. SA Sucursala de Marfa Constanța, iar prin Decizia civilă nr. 4/MF din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondate ambele apeluri.

În argumentarea soluției pronunțate, instanța de apel a reținut că apărarea pârâtei potrivit căreia acțiunea reclamantei era inadmisibilă față de dispozițiile art. 720 C. proc. civ. a fost corect respinsă de prima instanță deoarece o astfel de excepție intervine atunci când nu s-a parcurs procedura concilierii prealabile, situație care nu se regăsește în speță atât timp cât părțile s-au întâlnit și s-a încheiat procesul-verbal de la filele 6-7, prin care pârâta și-a menținut punctul de vedere cu privire la refuzul facturilor comunicate de reclamantă, considerând prestațiile pretinse de aceasta ca fiind necomandate. S-a mai reținut că orice neregularitate legată de modalitatea de efectuare a convocării trebuia invocată de pârâtă cu ocazia concilierii, aceasta având posibilitatea să solicite reclamantei fixarea unei alte date, cu respectarea cerințelor art. 720 alin. (3) C. proc.

civ., comunicarea tuturor documentelor pe care le aprecia ca fiind necesare în vederea formulării unui punct de vedere temeinic argumentat. În condițiile în care pârâta nu a formulat obiecțiuni cu privire la notificarea de conciliere, se prezumă că nu a fost prejudiciată în vreun fel, nefiind demonstrată vătămarea suferită și prin urmare, corect a reținut instanța de fond că procedura concilierii inițiată de reclamantă a fost efectivă. În ceea ce privește fondul litigiului, instanța a constatat că fapta pârâtei de nu a fi achitat tarifele stabilite de CN A.P.M. SA pentru serviciile de supraveghere a navelor pârâtei se încadrează în sfera ilicitului, întrucât constituie o nesocotire a normelor legale cuprinse în art. 11 alin. (2) lit. o) și art. 5 alin. (1) lit. i) din H.G.

nr. 464/2003 pentru modificarea și completarea H.G. nr. 517/1998 privind înființarea CN A.P.M.C. SA. S-a constatat că prima instanță a apreciat corect situația de fapt, reținând că serviciul de supraveghere a operațiunilor de încărcare/descărcare s-a efectuat în temeiul legii și prin urmare nu era necesară o comandă a pârâtei în acest sens. Drept urmare, activitatea de supraveghere a operațiunilor de încărcare/descărcare a navelor a fost facturată conform dispozițiilor legale ce stabilesc tarifele percepute de reclamantă, tarife ce nu a fost contestate de către pârâtă.

De altfel, din probele administrate în cauză s-a constatat că pârâta a refuzat la plată facturile comunicate de către reclamantă pe motiv că serviciile nu au fost comandate, deși între părți a mai fost un litigiu având ca obiect plata acelorași tarife de supraveghere pentru perioada iulie 2004-iulie 2005 în care Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 1243 din 20 martie 2007 a statuat că eliberarea permiselor de acostare emise în temeiul art. 49 din O.G. nr. 22/1999, art. 32, în urma republicării impusă de modificarea ordonanței prin O.U.G. nr. 86/2007, fac dovada efectuării serviciilor de control și supraveghere.

Fiind îndeplinite condițiile art. 998 C. civ., instanța de apel a apreciat că în mod corect a fost obligată pârâta la plata contravalorii prestațiilor efectuate de reclamantă ulterior datei de 13 martie 2006. Aprecierile pârâtei cu privire la pretențiile reclamantei pentru suma de 27.758,49 lei cu referire la facturile fiscale, reprezentând contravaloarea activității de supraveghere și control a operațiunilor de încărcare descărcare, emise în conformitate cu prevederile art. 49 din O.G. nr. 22/1999, respectiv că nu au susținere legală, având în vedere abrO.G.area expresă a textului de lege invocat, prin art. 41 din O.U.G. nr. 86 din 05 septembrie 2007, s-a constatat a fi neîntemeiate câtă vreme dispozițiile se regăsesc în art. 32, în urma republicării impusă de modificarea ordonanței prin O.U.G.

nr. 86/2007. În ceea ce privește prestațiile pentru perioada 08 august 2005-13 martie 2006, instanța a apreciat că s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, iar apărarea reclamantei referitoare la momentul de la care curge termenul de prescripție, respectiv al nașterii dreptul material la acțiune de la momentul invitației la conciliere pentru facturile necomunicate pârâtei, a fost înlăturată în condițiile în care reclamanta nu-și poate invoca propria turpitudine în necomunicarea facturilor către pârâtă, susținând în favoarea sa că a intervenit în acest fel întreruperea cursului prescripției extinctive pentru pretențiile în suma de 70.061,22 lei. Fiind vorba de prestații succesive, pentru fiecare pretenție curge un nou termen care începe să curgă de la data când reclamanta a cunoscut valoarea prestațiilor și persoana juridică obligată a le plăti.

În ceea ce privește invocarea prevederilor art. 952 C. com. nu este de natură a profita reclamantei deoarece acest text nu este incident speței. Împotriva deciziei sus menționate, au declarat recurs atât reclamanta CN A.P.M. SA constanța, cât și pârâta SN T.F.M. C.F.R. M. SA. Prin recursul său, reclamanta CN A.P.M. SA constanța a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând decizia atacată sub aspectul aplicării greșite a legii, în ceea ce privește respingerea petitului privind obligarea pârâtei la plata sumei de 70.061,22 lei.

A susținut recurenta-reclamantă că potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune s-a născut din mometul comunicării facturii comerciale, or față de susținerea pârâtei conform căreia nu i s-au comunicat o serie de facturi, apreciază că termenul de la care se calculează prescripția extinctivă este cel de la comunicarea pretențiilor de plată, respectiv cel al invitației la conciliere directă, moment la care s-au comunicat toate facturile pentru care s-a solicitat plata. S-a mai susținut că un alt argument pentru respingerea excepției prescripției dreptului la formularea acțiunii îl constituie prevederile art. 952 C. com. care instituie ca moment al începerii curgerii termenului de prescripție, ziua terminării afacerilor.

Recurenta-pârâtă SN T.F.M. C.F.R. M. SA a reiterat criticile formulate în apel și a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul căruia a solicitat admiterea recursului, schimbarea în tot a hotărârii atacate, cu consecința respingerii acțiunii ca inadmisibilă și lipsită de temei legal. Într-o primă critică formulată, recurenta-pârâtă a susținut că în mod nelegal a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii, prin interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 720 1 C. proc. civ., având în vedere că reclamanta nu a comunicat odată cu convocarea la conciliere, toate înscrisurile doveditoare, iar de la data comunicării convocării 28 ianuarie 2009 și până la data fixată 6 februarie 2009, au trecut numai 8 zile, nerespectându-se termenul minim de 15 zile.

Pe fondul cauzei, a susținut că au fost nesocotite apărările prin care s-a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile existenței prejudiciului și a faptei ilicite, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, având în vedere și că nefiindi comunicate 12 facturi în sumă de 63.187,85 lei, nu poate fi reținută fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu. A mai susținut recurenta-pârâtă că nu s-a făcut dovada prestării serviciilor de supraveghere și control și cum la dosarul cauzei nu s-au depus toate permisele de acostare aferente serviciilor facturate, hotărârea nu s-a raportat la probele administrate, iar activitatea de supraveghere a operațiunilor de încărcare/descărcare a navelor putea fi facturată doar în cazul existenței unui contract valabil încheiat între părți.

În ceea ce privește facturile emise în conformitate cu art. 49 din O.G. nr. 22/1999, nu au susținere legală, având în vedere abrogarea expresă a textului de lege prin art. 41 din O.U.G. nr. 86 din 5 septembrie 2007 pentru modificarea și completarea O.G. nr. 22/1999, privind administrarea porturilor și a căilor navigabile, precum și desfășurarea activităților de transport naval în porturi și pe căi navigabile. În concluzie, s-a solicitat analizarea întregului material probator administrat în cauză și să se constate că nu sunt întrunite elementele esențiale ale angajării răspunderii civile delictuale. Recursul reclamantei CN A.P.M.

SA Constanța este nefondat, pentru considerentele ce urmează: Referitor la soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru prestațiile efectuate în perioada 8 august 2005-13 martie 2006, se constată că ambele instanțe au făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel ce răspunde de ea.

Or, în aceste condiții, nu poate fi reținută susținerea recurentei-reclamante potrivit căreia termenul de prescripție pentru facturile necomunicate începe să curgă de la data invitației la conciliere, în speță fiind vorba de prestații succesive, pentru fiecare pretenție aferentă prestațiilor, termenul de prescripție începe să curgă de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască valoarea prestațiilor și persoana obligată la plată. Astfel, reclamanta a cunoscut încă de la data comunicării primei facturi, 8 august 2005, faptul că pârâta refuză plata serviciilor, prin urmare, pentru perioada 8 august 2005-13 martie 2006, în care s-au emis facturile ce însumează suma de 70.061,22 lei, termenul de prescripție s-a împlinit anterior datei de 20 martie 2009, data formulării acțiunii.

În speță, nu este aplicabil art. 952 C. com. și de altfel nu profită reclamantei, întrucât, potrivit acestor prevederi, se prescriu în 2 ani, din ziua terminării afacerii, acțiunile mijlocitorilor pentru plata drepturilor lor, legate de activitatea de mijlocire. În ceea ce privește recursul pârâtei SN T.F.M. C.F.R. M. SA, se constată de asemenea a fi nefondat, pentru considerentele ce urmează: Referitor la prima critică formulată în legătură cu interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 720 1 C. proc. civ., se constată a fi nefondată, având în vedere că prin încheierea procesului-verbal de conciliere, s-a făcut dovada respectării dispozițiilor legale menționate, respectiv a încercării de soluționare pe cale amiabilă a litigiului, iar împrejurarea că pârâta a refuzat facturile emise de reclamantă nu este de natură a conduce la concluzia neîndeplinirii procedurii prealabile.

În ceea ce privește fondul cauzei,.este de reținut că potrivit art. 5 alin. (1) din H.G. nr. 464/2003, veniturile proprii ale CN A.P.M. SA Constanța se realizează prin desfășurarea mai multor activități, printre acestea fiind și activitatea de supraveghere a operațiunilor de încărcare/descărcare a navelor. Prin urmare, activitatea de supraveghere și control a fost efectuată în temeiul legii, nefiind necesară o comandă a pârâtei în acest sens, iar serviciile prestate au fost facturate conform dispozițiilor legale ce stabilesc tarifele percepute de reclamantă. Referitor la caracterul ilicit al faptei pârâtei concretizată în refuzul facturilor emise de reclamantă, în mod corect a constatat instanța de apel că aceasta constituie o nesocotire a dispozițiilor art. 11 alin. (2) lit. o) și art. alin. (1) lit. i) din H.G.

nr. 464/2003, pe cale de consecință, în mod corect s-a apreciat a fi întrunite condițiile angajării răspunderii civile delictuale și a fost obligată pârâta la plata contravalorii prestațiilor. În ceea ce privește celelate critici referitoare la greșita stabilire a situației de fapt sau interpretarea probatoriilor administrate în cauză, acestea nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală, vizând temeinicia soluției pronunțate în cauză și nu nelegalitatea acesteia. Pentru aceste considerente, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. va respinge ca nefondate recursurile reclamantei CN A.P.M. SA Constanța și pârâtei SN T.F.M. C.F.R. M. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta CN A.P.M. SA Constanța și pârâta SN T.F.M. C.F.R. M. SA împotriva Deciziei civile nr. 4/MF din 16 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 octombrie 2011.