ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 371/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția maritimă și fluvială, la data de 30 octombrie 2006, sub nr. 54/MF/2006 (număr în format vechi); număr în format nou: 4398/118/2006, reclamanta SC M. SRL Constanța a chemat în judecată pe pârâta P.M. LTD, solicitând instanței ca, în urma probelor care vor fi administrate, să dispună obligarea pârâtei la plata următoarelor sume: 86.000 dolari S.U.A., reprezentând daune efectiv suferite; 65.000 dolari S.U.A., reprezentând beneficiu nerealizat; 5218,56 dolari S.U.A., reprezentând dobânzile legale aferente sumei de 151.000 dolari S.U.A. calculate în conformitate cu dispozițiile O.G.

nr. 9/2000, cu modificări și completări, pentru perioada cuprinsă între scadența sumei și data introducerii acțiunii - 23 octombrie 2006; contravaloarea dobânzilor legale, în continuare, începând cu data de 24 octombrie 2006, aferente sumei de 151.000 dolari S.U.A. calculate în conformitate cu dispozițiile O.G. nr. 9/2000 cu modificări și completări, până la momentul achitării debitului; contravaloarea cheltuielilor de judecată constând în taxă de timbru, timbru judiciar, onorariu de avocat aferent concilierii directe și prezentei acțiuni, alte cheltuieli legate de proces. Prin sentința civilă nr. 8/MF/2007, pronunțată la data de 14 februarie 2007, în dosarul nr. 4398/118/2006 (număr în format vechi: 54/MF/2006), Tribunalul Constanța, secția maritimă și fluvială, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC M. SRL Constanța, în contradictoriu cu pârâta P.M.

LTD; a obligat pârâta la plata către reclamantă a următoarelor sume: 86.000 dolari S.U.A. cu titlu de daune; 65.000 dolari S.U.A. cu titlu de beneficiu nerealizat; 5.218,56 dolari S.U.A.- dobânzi legale aferente sumei de 151.000 dolari S.U.A., calculate până la data de 23 octombrie 2006, precum și dobânzi legale în continuare, până la achitarea integrală a sumelor datorate; a obligat pârâta către reclamantă la plata sumei de 15.157 lei, reprezentând cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru, timbru judiciar, onorariu avocat). În motivarea acestei hotărâri, instanța de fond a reținut, în esență, că, în virtutea obligativității consacrate de art. 969 C. civ.

și în condițiile rezilierii contractului de transport din culpa pârâtei, care a încălcat clauzele acestuia, reclamanta este îndreptățită a pretinde pârâtei plata daunelor prevăzute în art. 7, constând în echivalentul pierderii efective suferite (reprezentată de navlul plătit armatorului pentru cancelarea contractului de navlosire, în sumă de 86.000 dolari S.U.A.) și în beneficiul nerealizat (diferența dintre prețul transportului convenit cu pârâta- 660.000 dolari S.U.A.- și navlul ce urma să fie plătit armatorului- 595.000 dolari S.U.A.-, adică suma de 65.000 dolari S.U.A.). A mai reținut instanța că, în considerarea art. 43 C. com., care prevede că „datoriile comerciale lichide și plătibile în bani produc dobânda de drept din ziua când devin exigibile”, pârâta datorează și dobânda legală aferentă sumei de 151.000 dolari S.U.A.

(86.000 + 65.000 dolari S.U.A.), în cuantum de 5.218,56 dolari S.U.A., întrucât obligația sa de plată este comercială, lichidă și exigibilă. Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta P.M. LTD, în termen, la data de 16 aprilie 2007, motivele de apel fiind depuse în termen, la data de 12 iulie 2007. Prin decizia civilă nr. 15/MF din 15 noiembrie 2007, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal a respins excepția tardivității declarării apelului, invocată de intimata- reclamantă; a admis apelul comercial promovat de către apelanta- pârâtă P.M. LTD- reprezentată de avocat B. împotriva sentinței civile nr. 8/14 februarie 2007, pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul nr. 4398/118/2006 (număr în format vechi: 54/MF/2006), în contradictoriu cu intimata- reclamantă SC M. SRL Constanța; a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele: Având în vedere că pârâta este o persoană juridică străină, cu sediul în Gibraltar, instanța era obligată să dispună citarea pârâtei prin intermediul Ministerului Justiției, respectând procedura din art. 5 al Legii nr. 189/2003. Neprocedând în acest fel, instanța a pronunțat o hotărâre esențial nelegală. Prin cererea formulată la data de 3 decembrie 2007, apelanta- pârâtă P.M. LTD a solicitat completarea dispozitivului deciziei civile nr. 15/MF din 15 noiembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. 4398/118/2006, în sensul pronunțării asupra cererii de obligare a intimatei SC M. SRL la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei.

Prin încheierea nr. 1/MF, pronunțată în dosarul nr. 4398/118/2006, la data de 6 martie 2008, în ședința din Camera de Consiliu, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal a respins cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 15/MF/15 noiembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. 4398/118/2006, formulată de apelanta- pârâtă P.M. LTD, în contradictoriu cu intimata- reclamantă SC M. SRL Constanța, ca nefondată. În motivarea acestei soluții, instanța a reținut că, în cazul admiterii apelului și desființării hotărârii atacate cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe - cazul în speță - instanța nu poate obliga intimatul la plata cheltuielilor de judecată, pentru că, potrivit art. 274 C. proc.

civ., obligarea la plata cheltuielilor de judecată este condiționată de admiterea sau respingerea acțiunii. Problema cheltuielilor de judecată se va discuta în final, după soluționarea în fond a cauzei de către instanța de trimitere, numai aceasta putând să se pronunțe asupra tuturor cheltuielilor de judecată, în condițiile art. 274 C. proc. civ. Împotriva deciziei civile nr. 15/MF/15 noiembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. 4398/118/2006, a declarat recurs reclamanta SC M. SRL Constanța, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei instanței de apel, în vederea analizării tuturor motivelor de apel; obligarea intimatei- pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Împotriva încheierii nr. 1/MF din 6 martie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. 4398/118/2006, a declarat recurs pârâta P.M. LTD, solicitând modificarea în tot a încheierii recurate și admiterea cererii de completare a deciziei civile nr. 15/MF din 15 noiembrie 2007, astfel cum a fost formulată. Prin decizia nr. 3537, pronunțată la data de 26 noiembrie 2008, în dosarul nr. 4398/118/2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a admis recursul declarat de reclamanta SC M. SRL Constanța împotriva deciziei Curții de Apel Constanța nr. 15 din 15 noiembrie 2007, pe care a casat-o și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului.

A admis recursul declarat de pârâta P.M. LTD împotriva încheierii Curții de Apel Constanța nr. 1 din 6 martie 2008, pe care a casat-o și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului. Pentru a se pronunța astfel, instanța de recurs a reținut, în esență, următoarele aspecte: Citarea părții pentru termenul când s-a judecat cauza, prin poștă rapidă, și nu prin intermediul Ministerului Justiției, nu este sancționată cu nulitatea absolută decât dacă partea face dovada vătămării sale față de faptul că, în această situație, sancțiunea nefiind expresă, vătămarea nu este prezumată. Or, partea nu a invocat nicio vătămare, existând dovada citării la dosar, ci numai faptul nerespectării normelor imperative prevăzute în Legea nr. 189/2003.

Or, chiar și în această situație, sancțiunea nulității absolute nu operează automat, astfel că, hotărârea instanței de apel de casare a sentinței este nelegală, fiind dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente și atrage admiterea recursului, în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ., și casarea hotărârii, cu trimitere la aceeași instanță pentru soluționarea apelului. Cât privește recursul pârâtei, acesta vizează Încheierea care face corp comun cu hotărârea casată, în privința obligării la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu judecarea apelului, încât, față de soluția dată celuilalt recurs, urmează a se admite și acest recurs, în baza aceluiași temei legal și cauza trimisă spre rejudecare, urmând ca instanța de apel, în rejudecare, să aibă în vedere și motivele din această cerere în raport de soluția ce va fi dată cererii de apel, cu aplicarea dispozițiilor art. 274 și urm. C. proc.

civ. Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, la data de 2 februarie 2009. Prin decizia civilă nr. 4/MF, pronunțată la data de 26 februarie 2009, în dosarul nr. 4398/118/2006, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondat, apelul maritim fluvial, declarat de pârâta P.M. LTD împotriva sentinței civile nr. 8/MF/14 februarie 2007, pronunțată de Tribunalul Constanța dosarul nr. 4398/118/2006, în contradictoriu cu intimata- reclamantă SC M. SRL Constanța, având ca obiect pretenții și a obligat apelanta la 5.959 lei ron cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea intimatei SC M. SRL (conform dovezilor existente la dosar).

Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, următoarele aspecte: Citarea părții pentru termenul când s-a judecat cauza prin poștă rapidă, și nu prin intermediul Ministerului Justiției, - nu este sancționată cu nulitatea absolută, iar partea nu a invocat nicio vătămare, existând dovada citării la dosar, ci numai faptul nerespectării normelor imperative prevăzute de Legea nr. 189/2003 - a fost îndeplinită în mod legal. În situația dată, excepția necompetenței teritoriale nu poate fi invocată în fața instanței de apel - în această fază procesuală -, ci în fața instanței de fond, la prima zi de înfățișare.

Apelanta nu poate face abstracție de legea română care instituie secții maritime și fluviale - Decretul 203/1974 privind înființarea și organizarea de secții maritime și fluviale la unele instanțe judecătorești; Legea nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească - știut fiind că, competența teritorială în materie, pe teritoriul României, statuează despre existența instanței maritime- fluviale la nivelul instanței constănțene. Referitor la fondul cauzei, Curtea a reținut că raporturile juridice dintre părți își au izvorul în contractul de transport încheiat la data de 4 martie 2006, în temeiul căruia intimata- reclamantă SC M. SRL și-a asumat obligația de a efectua transportul mărfurilor, constând în echipamente, din Portul Mariupol, Ucraina, până în Portul Mombassa, Kenya.

Examinând dispozițiile art. 7 din contractul perfectat de părți, Curtea a apreciat că, în mod legal și temeinic, instanța de fond a reținut că daunele pentru încălcarea contractului de către una dintre părți vor fi egale cu pierderea efectivă suferită, inclusiv profitul nerealizat ca urmare a nerespectării contractului. Pe de altă parte, în conformitate cu dispozițiile art. 8, contractul este guvernat de legile române, iar orice dispută care nu poate fi soluționată pe cale amiabilă, va fi înaintată instanțelor judecătorești din România. În considerarea clauzei stipulate în conținutul art. 8, prezentul litigiu, generat de neexecutarea contractului de transport dintre părți, este de competența Tribunalului Constanța, iar legea aplicabilă este cea română, ceea ce înseamnă că, în drept, sunt incidente dispozițiile art. 969 C. civ.

(invocate, de altfel, de reclamantă drept fundament al pretențiilor afirmate), în conformitate cu care „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”. În contextul dat, în mod legal și temeinic instanța de fond a reținut că acest principiu exprimă obligativitatea contractului, de la care părțile nu se pot sustrage. Potrivit art. 1073 C. civ., dezdăunările reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării sau executării necorespunzătoare de către debitor. Coroborând textele legale citate la situația de fapt, a considerat instanța de apel că în mod legal și temeinic instanța de fond a apreciat ca fondată acțiunea reclamantei, și, pe cale de consecință, a admis-o.

Concluzionând, în virtutea obligativității consacrate de art. 969 C. civ. și în condițiile rezilierii contractului de transport din culpa pârâtei, care a încălcat clauzele acestuia, reclamanta este îndreptățită a pretinde pârâtei plata daunelor prevăzute în art. 7, constând în echivalentul pierderii efective suferite (reprezentată de navlul plătit armatorului pentru cancelarea contractului de navlosire, în sumă de 86.000 dolari S.U.A.) și în beneficiul nerealizat (diferența dintre prețul transportului convenit cu pârâta - 660.000 dolari S.U.A. - și navlul ce urma să fie plătit armatorului - 595.000 dolari S.U.A. -, adică suma de 65.000 dolari S.U.A.). În considerarea art. 43 C. com., conform cu care „datoriile comerciale lichide și plătibile în bani produc dobânda de drept din ziua când devin exigibile”, pârâta datorează și dobânda legală aferentă sumei de 151.000 dolari S.U.A.

(86.000 + 65.000 dolari S.U.A.), în cuantum de 5.218,56 dolari S.U.A., întrucât obligația sa de plată este comercială, lichidă și exigibilă. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, pârâta P.M. LTD, solicitând admiterea cererii de recurs, astfel cum a fost formulată, și casarea în tot a deciziei contestate, cu trimiterea acesteia spre rejudecare, iar, în subsidiar, în condițiile menținerii de către instanță a motivului prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., modificarea în tot a deciziei contestate, în sensul desființării deciziei contestate și respingerii cererii introductive de chemare în judecată. În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 5, 7, 8 și 9 ale art. 304 C. proc.

civ., pârâta a invocat, în esență, următoarele motive: Prin decizia contestată, instanța reținut faptul că în dosarul ce face obiectul prezentei cereri de recurs, cu privire la nelegala citare a sa, Înalta Curte de Casație și Justiție s-ar fi pronunțat prin decizia nr. 3537 din 26 noiembrie 2008, în speță devenind aplicabile dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Cu toate acestea, instanța de apel nu a observat în mod judicios modul în care Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat cu privire la procedura citării sale.

În acest sens, susține recurenta, având în vedere faptul că are sediul în străinătate și că, la data introducerii cererii de chemare în judecată de către SC M. SRL, aceasta nu avea ales sediul procesual în vederea efectuării tuturor comunicărilor procesuale în România, se impunea ca instanța de fond, în virtutea rolului său activ și pentru respectarea dreptului său la apărare să dispună citarea ei potrivit procedurii instituite de prevederile Legii nr. 189/2003 privind asistența internațională în materie civilă și comercială. Or, în condițiile în care își are sediul social în Gibraltar, citarea acesteia prin poștă rapidă, chiar cu autorizarea instanței, nu poate fi considerată o citare legală, nefiind îndeplinite formalitățile de traducere a documentelor transmise, atât citația, cât și toate actele procesuale fiind în limba română, în condițiile în care limba oficială de la sediul său este limba engleză.

Este esențial ca instanța să rețină faptul că nu există nicio dispoziție legală care să impună părții care are sediul în străinătate obligația de a proceda la traducerea documentelor primite de la o instanță străină. Prin urmare, prin decizia contestată, instanța de apel ar fi trebuit să constate faptul că, urmare citării potrivit normelor de drept comun, cu nerespectarea dispozițiilor speciale, pârâta a fost în imposibilitatea de a participa la proces, fiindu-i grav încălcat dreptul la apărare, prin urmare a suferit o vătămare (conform deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție) și, pe cale de consecință, se impunea desființarea sentinței civile nr. 8/MF din data de 14 februarie 2007, astfel cum aceasta a fost pronunțată de Tribunalul Constanța.

În mod nejudicios, prin decizia contestată, instanța a reținut faptul că, dat fiind caracterul relativ al normelor legale privind competența teritorială a instanțelor de judecată, necompetența Tribunalului Constanța nu ar putea fi invocată pentru prima dată în apel, fără a ține cont de faptul că pârâta s-a aflat în imposibilitatea de a invoca necompetența teritorială a Tribunalului Constanța în fața acestei instanțe, dat fiind faptul că, în primă instanță, aceasta nu fusese legal citată, nefiind informată cu privire la existența litigiului. În mod netemeinic instanța de apel a reținut că instanța competentă să soluționeze prezentul litigiu ar fi fost Tribunalul Constanța, dând o interpretare complet eronată atât dispozițiilor legale în vigoare cu privire la competența instanțelor de judecată, cât și a clauzelor contractului încheiat de către părți.

Nu există nicio dispoziție legală care să prevadă obligativitatea judecării prezentei cauze de către Tribunalul Constanța, secția maritimă și fluvială, prevederile Decretului nr. 203/1974 privind înființarea și organizarea de secții maritime și fluviale la unele instanțe judecătorești și unități de procuratură nefiind aplicabile prezentului litigiu, întrucât situația dedusă judecății nu se încadrează, ca și natură, în cele enumerate de dispozițiile actului normativ menționat. Prin decizia contestată, încălcând prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanța a omis să se refere la unul dintre motivele de apel invocate, respectiv, la cel referitor la aplicabilitatea art. 6 alin. (6) din contractul încheiat de părți.

De altfel, faptul că intimata- reclamantă nu a făcut niciun fel de apărări cu privire la aspectele invocate în motivele de apel denotă cu evidență faptul că aceasta recunoaște dreptul său de a proceda la denunțarea contractului, indiferent de considerentele luării acestei decizii. Prin urmare, apreciază recurenta- pârâtă că ar fi putut fi obligată la plata despăgubirilor către SC M. SRL exclusiv în situația inexistenței unei astfel de clauze de denunțare unilaterală, respectiv, în condițiile în care recurenta- pârâtă s-ar fi făcut vinovată de încălcarea unei obligații contractuale. Or, în speță, nu se poate reține decât exercitarea unui drept contractual, în condițiile stabilite prin contractul ce constituie legea părților.

Or, instanța a făcut în mod greșit aplicarea dispozițiilor art. 7 din contractul încheiat de părți, omițând faptul că, în speță, nu s-a încălcat nicio dispoziție contractuală, anularea comenzii de transport în condițiile speței fiind permisă prin contract. Totodată, solicită recurenta- pârâtă a se face aplicarea art. 304 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: instanța de apel a interpretat în mod greșit actul juridic dedus judecății, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, motiv pentru care se impune desființarea deciziei contestate. Prin concluziile scrise depuse la dosar la data de 26 ianuarie 2010, intimata- reclamantă SC M. SRL Constanța a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și obligarea recurentei- pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Examinând recursul pârâtei, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Prin primul motiv de recurs formulat, întemeiat, în drept, pe prevederile pct. 5 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., recurenta- pârâtă P.M. LTD critică decizia instanței de apel ca fiind pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute de lege sub sancțiunea nulității și cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, susținând nelegala citare a sa, în condițiile în care vătămarea pe care a suferit-o există în fapt, subzistând și la acest moment, astfel că se impunea ca instanța de fond, în virtutea rolului său activ și pentru respectarea dreptului la apărare al recurentei, să dispună citarea acesteia potrivit procedurii instituită de prevederile Legii nr. 189/2003 privind asistența judiciară internațională în materie civilă și comercială.

Acest motiv de recurs nu poate fi primit. Se poate susține că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, precum și nesocotirea unor principii fundamentale, a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs. Or, critica privind necitarea părții prin intermediul Ministerului Justiției nu mai poate face obiect de analiză în cadrul recursului de față, aceasta fiind tranșată și soluționată irevocabil prin decizia nr. 3537 din 26 noiembrie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, în dosarul nr. 4398/118/2006. Prin cel de-al doilea motiv de recurs formulat, referitor la necompetența teritorială a Tribunalului Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, recurenta- pârâtă P.M.

LTD susține că decizia contestată cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, fiind dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.). Și acest motiv de recurs este nefondat. Pentru a se verifica motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea instanței de apel fie nu este deloc motivată, fie aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Hotărârea ar putea fi modificată, pentru acest motiv, dacă: există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia excepției necompetenței, iar din altele faptul că este întemeiată, ori lipsește motivarea soluției sau aceasta este superficială ori cuprinde considerente care nu au legătură cu pricina în care a fost soluționată excepția respectivă.

În cauza de față, se constată, însă, că, deși recurenta invocă în susținerea acestui motiv de recurs o pretinsă contradicție între considerentele hotărârii date de instanța de apel asupra excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Constanța, secția maritimă și fluvială, o asemenea contradicție nu se constată, instanța de apel dând o corectă și legală soluționare asupra excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Constanța, reținând că normele care o reglementează sunt norme cu caracter dispozitiv, iar în materie maritimă și fluvială operează competența alternativă. Mai mult, prin contractul încheiat, între părți chiar a fost stipulată o competență contractuală, competență care, de altfel, a și fost respectată.

Prin ultimul motiv de recurs formulat, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., recurenta- pârâtă P.M. LTD susține că instanța de apel a interpretat în mod greșit actul juridic dedus judecății, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, motiv care nu este fondat. Textul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. reglementează situația în care judecătorii fondului procedează la interpretarea unui act juridic dedus judecății, cu toate că nu aveau dreptul să o facă, clauzele stipulate fiind clare și precise. Potrivit art. 969 C. civ., convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, judecătorii fiind și ei obligați să le aplice, astfel cum au fost concepute și redactate de părțile convenției.

Mai mult decât atât, procedând la interpretarea actului în aceste condiții, instanța schimbă „natura” actului sau „înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”, prin nesocotirea sau aplicarea greșită a regulilor de interpretare a clauzelor unei convenții, astfel cum sunt ele stipulate de art. 970 alin. (2), art. 978 și art. 979, art. 980- art. 984 C. civ. În general, se poate reține o schimbare a naturii actului juridic atunci când acesta este calificat de așa manieră încât este alterată în mod substanțial natura sa.

În speță, instanța de apel a reținut că reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe contractul de transport încheiat între părți la data de 4 martie 2006, însă, faptul că a considerat că sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 7 și art. 8 din contract, nu înseamnă că instanța a schimbat natura actului sau înțelesul lămurit al acestuia, ci doar că, din ansamblul probelor administrate în cauză, reiese că pârâta nu și-a îndeplinit obligația asumată prin art. 4 alin. (2) din contract, situație în care societatea- reclamantă era îndreptățită a pretinde pârâtei plata daunelor-interese. Pentru cele ce preced Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurentă să-i achite intimatei-reclamante SC M. SRL Constanța, suma de 5.119 lei, cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta P.M. LTD împotriva deciziei civile nr. 4/MF din 26 februarie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă pe recurentă să-i achite intimatei- reclamante SC M. SRL Constanța suma de 5.119 lei, cheltuieli de judecată în recurs. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2010.