ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 371/2010
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 371/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul
Tribunalului Constanța, secția maritimă și fluvială,
la data de 30 octombrie 2006, sub nr. 54/MF/2006 (număr în format vechi);
număr în format nou: 4398/118/2006, reclamanta SC M. SRL Constanța a
chemat în judecată pe pârâta P.M. LTD, solicitând instanței ca, în
urma probelor care vor fi administrate, să dispună obligarea pârâtei
la plata următoarelor sume: 86.000 dolari S.U.A., reprezentând daune
efectiv suferite; 65.000 dolari S.U.A., reprezentând beneficiu nerealizat;
5218,56 dolari S.U.A., reprezentând dobânzile legale aferente sumei de 151.000 dolari
S.U.A. calculate în conformitate cu dispozițiile O.G. nr. 9/2000, cu
modificări și completări, pentru perioada cuprinsă între
scadența sumei și data introducerii acțiunii - 23 octombrie
2006; contravaloarea dobânzilor legale, în continuare, începând cu data de 24
octombrie 2006, aferente sumei de 151.000 dolari S.U.A. calculate în
conformitate cu dispozițiile O.G. nr. 9/2000 cu modificări și
completări, până la momentul achitării debitului; contravaloarea
cheltuielilor de judecată constând în taxă de timbru, timbru
judiciar, onorariu de avocat aferent concilierii directe și prezentei
acțiuni, alte cheltuieli legate de proces.
Prin sentința
civilă nr. 8/MF/2007, pronunțată la data de 14 februarie 2007,
în dosarul nr. 4398/118/2006 (număr în format vechi: 54/MF/2006),
Tribunalul Constanța, secția maritimă și fluvială, a
admis acțiunea formulată de reclamanta SC M. SRL Constanța, în
contradictoriu cu pârâta P.M. LTD; a obligat pârâta la plata către
reclamantă a următoarelor sume: 86.000 dolari S.U.A. cu titlu de
daune; 65.000 dolari S.U.A. cu titlu de beneficiu nerealizat; 5.218,56 dolari S.U.A.-
dobânzi legale aferente sumei de 151.000 dolari S.U.A., calculate până la
data de 23 octombrie 2006, precum și dobânzi legale în continuare,
până la achitarea integrală a sumelor datorate; a obligat pârâta
către reclamantă la plata sumei de 15.157 lei, reprezentând
cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru, timbru
judiciar, onorariu avocat).
În motivarea acestei
hotărâri, instanța de fond a reținut, în esență,
că, în virtutea obligativității consacrate de art. 969 C. civ.
și în condițiile rezilierii contractului de transport din culpa
pârâtei, care a încălcat clauzele acestuia, reclamanta este îndreptățită
a pretinde pârâtei plata daunelor prevăzute în art. 7, constând în
echivalentul pierderii efective suferite (reprezentată de navlul
plătit armatorului pentru cancelarea contractului de navlosire, în
sumă de 86.000 dolari S.U.A.) și în beneficiul nerealizat
(diferența dintre prețul transportului convenit cu pârâta- 660.000 dolari
S.U.A.- și navlul ce urma să fie plătit armatorului- 595.000 dolari
S.U.A.-, adică suma de 65.000 dolari S.U.A.).
A mai reținut
instanța că, în considerarea art. 43 C. com., care prevede că
„datoriile comerciale lichide și plătibile în bani produc dobânda de
drept din ziua când devin exigibile”, pârâta datorează și dobânda
legală aferentă sumei de 151.000 dolari S.U.A. (86.000 + 65.000 dolari
S.U.A.), în cuantum de 5.218,56 dolari S.U.A., întrucât obligația sa de
plată este comercială, lichidă și exigibilă.
Împotriva acestei
sentințe a formulat apel pârâta P.M. LTD, în termen, la data de 16 aprilie
2007, motivele de apel fiind depuse în termen, la data de 12 iulie 2007.
Prin decizia civilă nr.
15/MF din 15 noiembrie 2007, Curtea de Apel Constanța, secția
comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ
și fiscal a respins excepția tardivității declarării
apelului, invocată de intimata- reclamantă; a admis apelul comercial
promovat de către apelanta- pârâtă P.M. LTD- reprezentată de
avocat B. împotriva sentinței civile nr. 8/14 februarie 2007,
pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul nr. 4398/118/2006
(număr în format vechi: 54/MF/2006), în contradictoriu cu intimata-
reclamantă SC M. SRL Constanța; a desființat sentința
și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.
Pentru a pronunța
această decizie, instanța de apel a reținut, în
esență, următoarele:
Având în vedere că
pârâta este o persoană juridică străină, cu sediul în
Gibraltar, instanța era obligată să dispună citarea pârâtei
prin intermediul Ministerului Justiției, respectând procedura din art. 5
al Legii nr. 189/2003. Neprocedând în acest fel, instanța a pronunțat
o hotărâre esențial nelegală.
Prin cererea formulată
la data de 3 decembrie 2007, apelanta- pârâtă P.M. LTD a solicitat
completarea dispozitivului deciziei civile nr. 15/MF din 15 noiembrie 2007,
pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția
comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ
și fiscal, în dosarul nr. 4398/118/2006, în sensul pronunțării
asupra cererii de obligare a intimatei SC M. SRL la plata cheltuielilor de
judecată ocazionate de soluționarea cauzei.
Prin încheierea nr. 1/MF,
pronunțată în dosarul nr. 4398/118/2006, la data de 6 martie 2008, în
ședința din Camera de Consiliu, Curtea de Apel Constanța, secția
comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ
și fiscal a respins cererea de completare a dispozitivului deciziei civile
nr. 15/MF/15 noiembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel
Constanța în dosarul nr. 4398/118/2006, formulată de apelanta-
pârâtă P.M. LTD, în contradictoriu cu intimata- reclamantă SC M. SRL
Constanța, ca nefondată.
În motivarea acestei
soluții, instanța a reținut că, în cazul admiterii apelului
și desființării hotărârii atacate cu trimitere spre
rejudecare aceleiași instanțe - cazul în speță -
instanța nu poate obliga intimatul la plata cheltuielilor de
judecată, pentru că, potrivit art. 274 C. proc. civ., obligarea la
plata cheltuielilor de judecată este condiționată de admiterea
sau respingerea acțiunii.
Problema cheltuielilor de
judecată se va discuta în final, după soluționarea în fond a
cauzei de către instanța de trimitere, numai aceasta putând să
se pronunțe asupra tuturor cheltuielilor de judecată, în
condițiile art. 274 C. proc. civ.
Împotriva deciziei civile nr.
15/MF/15 noiembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Constanța,
secția comercială, maritimă și fluvială, contencios
administrativ și fiscal, în dosarul nr. 4398/118/2006, a declarat recurs
reclamanta SC M. SRL Constanța, solicitând admiterea recursului, casarea
în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei instanței de apel, în
vederea analizării tuturor motivelor de apel; obligarea intimatei- pârâte
la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.
Împotriva încheierii nr. 1/MF
din 6 martie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția
comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ
și fiscal, în dosarul nr. 4398/118/2006, a declarat recurs pârâta P.M.
LTD, solicitând modificarea în tot a încheierii recurate și admiterea
cererii de completare a deciziei civile nr. 15/MF din 15 noiembrie 2007, astfel
cum a fost formulată.
Prin decizia nr. 3537,
pronunțată la data de 26 noiembrie 2008, în dosarul nr. 4398/118/2006,
Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială,
a admis recursul declarat de reclamanta SC M. SRL Constanța împotriva
deciziei Curții de Apel Constanța nr. 15 din 15 noiembrie 2007, pe
care a casat-o și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru
rejudecarea apelului. A admis recursul declarat de pârâta P.M. LTD împotriva
încheierii Curții de Apel Constanța nr. 1 din 6 martie 2008, pe care
a casat-o și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru
rejudecarea apelului.
Pentru a se pronunța
astfel, instanța de recurs a reținut, în esență,
următoarele aspecte:
Citarea părții
pentru termenul când s-a judecat cauza, prin poștă rapidă,
și nu prin intermediul Ministerului Justiției, nu este
sancționată cu nulitatea absolută decât dacă partea face
dovada vătămării sale față de faptul că, în
această situație, sancțiunea nefiind expresă,
vătămarea nu este prezumată.
Or, partea nu a invocat
nicio vătămare, existând dovada citării la dosar, ci numai
faptul nerespectării normelor imperative prevăzute în Legea nr. 189/2003.
Or, chiar și în
această situație, sancțiunea nulității absolute nu
operează automat, astfel că, hotărârea instanței de apel de
casare a sentinței este nelegală, fiind dată cu interpretarea și
aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente și
atrage admiterea recursului, în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ., și
casarea hotărârii, cu trimitere la aceeași instanță pentru
soluționarea apelului.
Cât privește recursul
pârâtei, acesta vizează Încheierea care face corp comun cu hotărârea
casată, în privința obligării la plata cheltuielilor de
judecată ocazionate cu judecarea apelului, încât, față de
soluția dată celuilalt recurs, urmează a se admite și acest
recurs, în baza aceluiași temei legal și cauza trimisă spre
rejudecare, urmând ca instanța de apel, în rejudecare, să aibă
în vedere și motivele din această cerere în raport de soluția ce
va fi dată cererii de apel, cu aplicarea dispozițiilor art. 274
și urm. C. proc. civ.
Cauza a fost
înregistrată la Curtea de Apel Constanța, secția
comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ
și fiscal, la data de 2 februarie 2009.
Prin decizia civilă nr.
4/MF, pronunțată la data de 26 februarie 2009, în dosarul nr. 4398/118/2006,
Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă
și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a respins, ca
nefondat, apelul maritim fluvial, declarat de pârâta P.M. LTD împotriva
sentinței civile nr. 8/MF/14 februarie 2007, pronunțată de
Tribunalul Constanța dosarul nr. 4398/118/2006, în contradictoriu cu
intimata- reclamantă SC M. SRL Constanța, având ca obiect
pretenții și a obligat apelanta la 5.959 lei ron cu titlu de
cheltuieli de judecată, în favoarea intimatei SC M. SRL (conform dovezilor
existente la dosar).
Pentru a se pronunța
astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență,
următoarele aspecte:
Citarea părții
pentru termenul când s-a judecat cauza prin poștă rapidă,
și nu prin intermediul Ministerului Justiției, - nu este
sancționată cu nulitatea absolută, iar partea nu a invocat nicio
vătămare, existând dovada citării la dosar, ci numai faptul
nerespectării normelor imperative prevăzute de Legea nr. 189/2003 - a
fost îndeplinită în mod legal.
În situația dată,
excepția necompetenței teritoriale nu poate fi invocată în
fața instanței de apel - în această fază procesuală -,
ci în fața instanței de fond, la prima zi de
înfățișare.
Apelanta nu poate face
abstracție de legea română care instituie secții maritime
și fluviale - Decretul 203/1974 privind înființarea și
organizarea de secții maritime și fluviale la unele instanțe
judecătorești; Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judecătorească - știut fiind că, competența
teritorială în materie, pe teritoriul României, statuează despre
existența instanței maritime- fluviale la nivelul instanței
constănțene.
Referitor la fondul cauzei,
Curtea a reținut că raporturile juridice dintre părți
își au izvorul în contractul de transport încheiat la data de 4 martie
2006, în temeiul căruia intimata- reclamantă SC M. SRL și-a
asumat obligația de a efectua transportul mărfurilor, constând în
echipamente, din Portul Mariupol, Ucraina, până în Portul Mombassa, Kenya.
Examinând dispozițiile art.
7 din contractul perfectat de părți, Curtea a apreciat că, în
mod legal și temeinic, instanța de fond a reținut că
daunele pentru încălcarea contractului de către una dintre
părți vor fi egale cu pierderea efectivă suferită, inclusiv
profitul nerealizat ca urmare a nerespectării contractului.
Pe de altă parte, în
conformitate cu dispozițiile art. 8, contractul este guvernat de legile
române, iar orice dispută care nu poate fi soluționată pe cale
amiabilă, va fi înaintată instanțelor judecătorești
din România.
În considerarea clauzei
stipulate în conținutul art. 8, prezentul litigiu, generat de neexecutarea
contractului de transport dintre părți, este de competența
Tribunalului Constanța, iar legea aplicabilă este cea română,
ceea ce înseamnă că, în drept, sunt incidente dispozițiile art. 969
C. civ. (invocate, de altfel, de reclamantă drept fundament al pretențiilor
afirmate), în conformitate cu care „convențiile legal făcute au
putere de lege între părțile contractante”.
În contextul dat, în mod
legal și temeinic instanța de fond a reținut că acest
principiu exprimă obligativitatea contractului, de la care părțile
nu se pot sustrage.
Potrivit art. 1073 C. civ.,
dezdăunările reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de
creditor ca urmare a neexecutării sau executării
necorespunzătoare de către debitor.
Coroborând textele legale
citate la situația de fapt, a considerat instanța de apel că în
mod legal și temeinic instanța de fond a apreciat ca fondată
acțiunea reclamantei, și, pe cale de consecință, a admis-o.
Concluzionând, în virtutea
obligativității consacrate de art. 969 C. civ. și în
condițiile rezilierii contractului de transport din culpa pârâtei, care a
încălcat clauzele acestuia, reclamanta este îndreptățită a
pretinde pârâtei plata daunelor prevăzute în art. 7, constând în
echivalentul pierderii efective suferite (reprezentată de navlul
plătit armatorului pentru cancelarea contractului de navlosire, în
sumă de 86.000 dolari S.U.A.) și în beneficiul nerealizat
(diferența dintre prețul transportului convenit cu pârâta - 660.000 dolari
S.U.A. - și navlul ce urma să fie plătit armatorului - 595.000 dolari
S.U.A. -, adică suma de 65.000 dolari S.U.A.).
În considerarea art. 43 C.
com., conform cu care „datoriile comerciale lichide și plătibile în
bani produc dobânda de drept din ziua când devin exigibile”, pârâta
datorează și dobânda legală aferentă sumei de 151.000 dolari
S.U.A. (86.000 + 65.000 dolari S.U.A.), în cuantum de 5.218,56 dolari S.U.A.,
întrucât obligația sa de plată este comercială, lichidă
și exigibilă.
Împotriva acestei decizii a
declarat recurs, în termen, pârâta P.M. LTD, solicitând admiterea cererii de
recurs, astfel cum a fost formulată, și casarea în tot a deciziei
contestate, cu trimiterea acesteia spre rejudecare, iar, în subsidiar, în
condițiile menținerii de către instanță a motivului
prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., modificarea în tot a
deciziei contestate, în sensul desființării deciziei contestate
și respingerii cererii introductive de chemare în judecată.
În recursul său,
întemeiat în drept pe prevederile pct. 5, 7, 8 și 9 ale art. 304 C. proc.
civ., pârâta a invocat, în esență, următoarele motive:
Prin decizia
contestată, instanța reținut faptul că în dosarul ce face
obiectul prezentei cereri de recurs, cu privire la nelegala citare a sa, Înalta
Curte de Casație și Justiție s-ar fi pronunțat prin decizia
nr. 3537 din 26 noiembrie 2008, în speță devenind aplicabile
dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Cu toate acestea,
instanța de apel nu a observat în mod judicios modul în care Înalta Curte
de Casație și Justiție s-a pronunțat cu privire la
procedura citării sale.
În acest sens, susține
recurenta, având în vedere faptul că are sediul în străinătate
și că, la data introducerii cererii de chemare în judecată de
către SC M. SRL, aceasta nu avea ales sediul procesual în vederea
efectuării tuturor comunicărilor procesuale în România, se impunea ca
instanța de fond, în virtutea rolului său activ și pentru
respectarea dreptului său la apărare să dispună citarea ei
potrivit procedurii instituite de prevederile Legii nr. 189/2003 privind
asistența internațională în materie civilă și
comercială.
Or, în condițiile în
care își are sediul social în Gibraltar, citarea acesteia prin
poștă rapidă, chiar cu autorizarea instanței, nu poate fi
considerată o citare legală, nefiind îndeplinite
formalitățile de traducere a documentelor transmise, atât
citația, cât și toate actele procesuale fiind în limba română,
în condițiile în care limba oficială de la sediul său este limba
engleză. Este esențial ca instanța să rețină
faptul că nu există nicio dispoziție legală care să
impună părții care are sediul în străinătate
obligația de a proceda la traducerea documentelor primite de la o
instanță străină.
Prin urmare, prin decizia
contestată, instanța de apel ar fi trebuit să constate faptul
că, urmare citării potrivit normelor de drept comun, cu nerespectarea
dispozițiilor speciale, pârâta a fost în imposibilitatea de a participa la
proces, fiindu-i grav încălcat dreptul la apărare, prin urmare a
suferit o vătămare (conform deciziei Înaltei Curți de Casație
și Justiție) și, pe cale de consecință, se impunea
desființarea sentinței civile nr. 8/MF din data de 14 februarie 2007,
astfel cum aceasta a fost pronunțată de Tribunalul Constanța.
În mod nejudicios, prin
decizia contestată, instanța a reținut faptul că, dat fiind
caracterul relativ al normelor legale privind competența teritorială
a instanțelor de judecată, necompetența Tribunalului
Constanța nu ar putea fi invocată pentru prima dată în apel,
fără a ține cont de faptul că pârâta s-a aflat în
imposibilitatea de a invoca necompetența teritorială a Tribunalului
Constanța în fața acestei instanțe, dat fiind faptul că, în
primă instanță, aceasta nu fusese legal citată, nefiind
informată cu privire la existența litigiului.
În mod netemeinic
instanța de apel a reținut că instanța competentă să
soluționeze prezentul litigiu ar fi fost Tribunalul Constanța, dând o
interpretare complet eronată atât dispozițiilor legale în vigoare cu
privire la competența instanțelor de judecată, cât și a
clauzelor contractului încheiat de către părți.
Nu există nicio
dispoziție legală care să prevadă obligativitatea
judecării prezentei cauze de către Tribunalul Constanța, secția
maritimă și fluvială, prevederile Decretului nr. 203/1974
privind înființarea și organizarea de secții maritime și
fluviale la unele instanțe judecătorești și
unități de procuratură nefiind aplicabile prezentului litigiu,
întrucât situația dedusă judecății nu se încadrează,
ca și natură, în cele enumerate de dispozițiile actului normativ
menționat.
Prin decizia
contestată, încălcând prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ.,
instanța a omis să se refere la unul dintre motivele de apel
invocate, respectiv, la cel referitor la aplicabilitatea art. 6 alin. (6) din
contractul încheiat de părți.
De altfel, faptul că
intimata- reclamantă nu a făcut niciun fel de apărări cu
privire la aspectele invocate în motivele de apel denotă cu
evidență faptul că aceasta recunoaște dreptul său de a
proceda la denunțarea contractului, indiferent de considerentele
luării acestei decizii.
Prin urmare, apreciază
recurenta- pârâtă că ar fi putut fi obligată la plata
despăgubirilor către SC M. SRL exclusiv în situația
inexistenței unei astfel de clauze de denunțare unilaterală,
respectiv, în condițiile în care recurenta- pârâtă s-ar fi făcut
vinovată de încălcarea unei obligații contractuale. Or, în
speță, nu se poate reține decât exercitarea unui drept
contractual, în condițiile stabilite prin contractul ce constituie legea
părților.
Or, instanța a
făcut în mod greșit aplicarea dispozițiilor art. 7 din
contractul încheiat de părți, omițând faptul că, în
speță, nu s-a încălcat nicio dispoziție contractuală,
anularea comenzii de transport în condițiile speței fiind
permisă prin contract.
Totodată, solicită
recurenta- pârâtă a se face aplicarea art. 304 alin. (1) pct. 8 C. proc.
civ.: instanța de apel a interpretat în mod greșit actul juridic
dedus judecății, schimbând înțelesul lămurit și
vădit neîndoielnic al acestuia, motiv pentru care se impune
desființarea deciziei contestate.
Prin concluziile scrise
depuse la dosar la data de 26 ianuarie 2010, intimata- reclamantă SC M.
SRL Constanța a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și
obligarea recurentei- pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
Examinând recursul pârâtei,
prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta
Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se
vor arăta în continuare:
Prin primul motiv de recurs
formulat, întemeiat, în drept, pe prevederile pct. 5 și 9 ale art. 304 C.
proc. civ., recurenta- pârâtă P.M. LTD critică decizia instanței
de apel ca fiind pronunțată cu încălcarea formelor de
procedură prevăzute de lege sub sancțiunea nulității
și cu încălcarea și aplicarea greșită a legii,
susținând nelegala citare a sa, în condițiile în care
vătămarea pe care a suferit-o există în fapt, subzistând și
la acest moment, astfel că se impunea ca instanța de fond, în
virtutea rolului său activ și pentru respectarea dreptului la
apărare al recurentei, să dispună citarea acesteia potrivit
procedurii instituită de prevederile Legii nr. 189/2003 privind
asistența judiciară internațională în materie civilă
și comercială.
Acest motiv de recurs nu
poate fi primit.
Se poate susține
că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea
nulității, precum și nesocotirea unor principii fundamentale, a
căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.
Or, critica privind
necitarea părții prin intermediul Ministerului Justiției nu mai
poate face obiect de analiză în cadrul recursului de față,
aceasta fiind tranșată și soluționată irevocabil prin
decizia nr. 3537 din 26 noiembrie 2008, pronunțată de Înalta Curte de
Casație și Justiție, secția comercială, în dosarul nr.
4398/118/2006.
Prin cel de-al doilea motiv
de recurs formulat, referitor la necompetența teritorială a
Tribunalului Constanța, secția comercială, maritimă și
fluvială, recurenta- pârâtă P.M. LTD susține că decizia
contestată cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii,
fiind dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 7 și
9 C. proc. civ.).
Și acest motiv de
recurs este nefondat.
Pentru a se verifica motivul
de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea
instanței de apel fie nu este deloc motivată, fie aceasta cuprinde
motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Hotărârea ar
putea fi modificată, pentru acest motiv, dacă: există
contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă
netemeinicia excepției necompetenței, iar din altele faptul că
este întemeiată, ori lipsește motivarea soluției sau aceasta
este superficială ori cuprinde considerente care nu au legătură
cu pricina în care a fost soluționată excepția respectivă.
În cauza de față,
se constată, însă, că, deși recurenta invocă în
susținerea acestui motiv de recurs o pretinsă contradicție între
considerentele hotărârii date de instanța de apel asupra
excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Constanța, secția
maritimă și fluvială, o asemenea contradicție nu se
constată, instanța de apel dând o corectă și legală
soluționare asupra excepției necompetenței teritoriale a
Tribunalului Constanța, reținând că normele care o
reglementează sunt norme cu caracter dispozitiv, iar în materie
maritimă și fluvială operează competența
alternativă.
Mai mult, prin contractul
încheiat, între părți chiar a fost stipulată o
competență contractuală, competență care, de altfel, a
și fost respectată.
Prin ultimul motiv de recurs
formulat, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 al art. 304 C. proc. civ.,
recurenta- pârâtă P.M. LTD susține că instanța de apel a
interpretat în mod greșit actul juridic dedus judecății,
schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al
acestuia, motiv care nu este fondat.
Textul art. 304 pct. 8 C.
proc. civ. reglementează situația în care judecătorii fondului
procedează la interpretarea unui act juridic dedus judecății, cu
toate că nu aveau dreptul să o facă, clauzele stipulate fiind
clare și precise.
Potrivit art. 969 C. civ.,
convențiile legal făcute au putere de lege între părțile
contractante, judecătorii fiind și ei obligați să le
aplice, astfel cum au fost concepute și redactate de părțile
convenției.
Mai mult decât atât,
procedând la interpretarea actului în aceste condiții, instanța schimbă
„natura” actului sau „înțelesul lămurit și vădit
neîndoielnic al acestuia”, prin nesocotirea sau aplicarea greșită a
regulilor de interpretare a clauzelor unei convenții, astfel cum sunt ele
stipulate de art. 970 alin. (2), art. 978 și art. 979, art. 980- art. 984 C.
civ.
În general, se poate
reține o schimbare a naturii actului juridic atunci când acesta este
calificat de așa manieră încât este alterată în mod
substanțial natura sa.
În speță,
instanța de apel a reținut că reclamanta și-a întemeiat pretențiile
pe contractul de transport încheiat între părți la data de 4 martie
2006, însă, faptul că a considerat că sunt pe deplin aplicabile
prevederile art. 7 și art. 8 din contract, nu înseamnă că
instanța a schimbat natura actului sau înțelesul lămurit al
acestuia, ci doar că, din ansamblul probelor administrate în cauză,
reiese că pârâta nu și-a îndeplinit obligația asumată prin art.
4 alin. (2) din contract, situație în care societatea- reclamantă era
îndreptățită a pretinde pârâtei plata daunelor-interese.
Pentru cele ce preced Înalta
Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge
recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.
În temeiul art. 274 C. proc.
civ., va obliga pe recurentă să-i achite intimatei-reclamante SC M.
SRL Constanța, suma de 5.119 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de pârâta P.M. LTD împotriva deciziei civile nr. 4/MF din 26 februarie 2009,
pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția
comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ
și fiscal, ca nefondat.
Obligă pe
recurentă să-i achite intimatei- reclamante SC M. SRL Constanța
suma de 5.119 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi 3 februarie 2010.