ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 409/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Judecătoriei Pitești, sub nr. 2458/280/2007, reclamanta SC A.G.M.

SA a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta SC S.C. SRL, să

dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 6586,65 lei reprezentând

debit, diferența la factura nr. 02206013 din 6 iulie 2005 și

penalități de întârziere.

Ulterior, reclamanta a precizat

acțiunea, în sensul că solicită obligarea pârâtei la plata

debitului restant, renunțând la penalitățile contractuale.

Pârâta-reclamantă SC S.C. SRL a

formulat cerere reconvențională solicitând instanței să

dispună rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat

la data de 28 martie 2005, pentru neexecutarea obligațiilor contractuale

de către reclamanta-pârâtă SC A.G.M. SA.

Prin sentința comercială nr.

7546 din 21 decembrie 2007 a Judecătoriei Pitești, a fost

respinsă acțiunea principală, fiind admisă cererea

reconvențională, instanța dispunând rezoluțiunea

contractului de vânzare-cumpărare din 28 martie 2005.

Împotriva sentinței a formulat

recurs, reclamanta SC A.G.M. SA, iar prin decizia nr. 73/ R-C din 15 mai 2008,

Tribunalul Comercial Argeș a admis recursul, a casat sentința și

a reținut cauza pentru judecată în primă instanță, apreciind

că rezoluțiunea contractului, este o cerere neevaluabilă în bani,

de competența exclusivă a tribunalului, competență care nu

poate fi încălcată prin aplicarea dispozițiilor art. 17 C. proc.

civ.

Tribunalul Comercial Argeș,

judecând în primă instanță, prin sentința nr. 609/ C din 16

septembrie 2008, a respins acțiunea reclamantei și a admis cererea

reconvențională, dispunând rezoluțiunea contractului de

vânzare-cumpărare, din 28 martie 2005 cu obligarea reclamantei la plata

cheltuielilor de judecată în cuantum de 1008 lei.

În motivarea sentinței,

instanța a reținut, în esență, că din probele

administrate nu rezultă că reclamanta a eliberat certificatul de

garanție și declarația de conformitate, astfel că în mod

justificat pârâta nu a achitat în totalitate prețul mărfii.

Totodată, s-a reținut

îndeplinirea condițiilor pentru rezoluțiunea judiciară și

incidența dispozițiilor art. 969.970, 1020 și 1021 C. civ.

Astfel, reclamanta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, fiind

pusă în întârziere prin însăși cererea

reconvențională.

Împotriva sentinței, a formulat

apel reclamanta SC A.G.M. SA, iar prin decizia comercială nr. 4 din 21

ianuarie 2009 a Curții de Apel Pitești, pronunțată în

dosarul nr. 419/1259/2008, a fost admis apelul formulat de reclamanta SC A.G.M.

SA împotriva sentinței comerciale nr. 609 din 16 septembrie 2008, pronunțată

de Tribunalul Comercial Argeș, intimată fiind SC S.C. SRL.

Instanța de apel a schimbat în

tot sentința apelată, în sensul că a fost admisă cererea

reclamantei-pârâte iar pârâta-reclamantă a fost obligată să

plătească suma de 6586,65 lei diferența preț.

Cererea reconvențională,

formulată de pârâta reclamantă a fost respinsă ca

neîntemeiată.

În motivarea deciziei, instanța

de apel a reținut că părțile litigante au încheiat

contractul nr. 325/110 din 28 martie 2005 având ca obiect

vânzarea-cumpărarea unor produse potrivit cererii

cumpărătorului. La art. 5 și 10 din contract, părțile

au prevăzut că livrarea mărfii se consideră realizată

la momentul ridicării acesteia de către delegatul

cumpărătorului și că orice livrare de produse se face pe

bază de factură însoțită de declarație de conformitate

și certificat de garanție. Potrivit art. 20 și 21 din contract „mărfurile

vor fi însoțite de factura fiscală, declarația de conformitate

și certificatul de garanție”, trecând în „proprietatea

cumpărătorului la data ridicării lor de către delegatul

cumpărătorului prin recepția cantitativă efectuată la

sediul vânzătorului”. În afară de obligația de a transmite

proprietatea asupra unor mărfuri, vânzătoarea nu și-a asumat

și alte obligații, ori vânzarea s-a realizat, de vreme ce

reprezentantul legal al cumpărătoarei pârâte - reclamante a ridicat

marfa prevăzută în factura nr. 02206013 din 6 iulie 2005 de la

vânzătoarea reclamantă - pârâtă, a primit factura, iar ulterior

a achitat parțial prețul mărfii. Ca urmare, pârâta - reclamantă

are obligația de a plăti contravaloarea mărfurilor ridicate iar

predarea în sine a documentelor de calitate și garanție nu a fost

prevăzută de părți ca o obligație esențială

a vânzării. În privința cererii reconvenționale, instanța

de apel a reținut că odată recepționată cantitativ marfa,

primirea și semnarea facturii fără obiecțiuni referitoare

la lipsa documentelor de calitate și garanție duce la prezumția

că acestea au fost primite de către reprezentantul

cumpărătoarei odată cu marfa și factura.

Faptul că, la data de 1 martie

2006, cumpărătoarea a încercat returnarea mărfurilor pentru

lipsa tuturor documentelor de calitate, și pentru că marfa nu a fost

livrată la termenul de comandă, nu este de natură să

răstoarne prezumția că, la momentul recepționării

mărfii și primirii facturii, s-au primit și actele de

garanție și calitate, prezumție bazată pe dispozițiile

contractului și pe acțiunile reprezentantului

cumpărătoarei.

În consecință, văzând

dispozițiile art. 969 C. civ., potrivit cărora convențiile legal

făcute au putere de lege între părțile contractante, Curtea a

reținut că nu există condițiile legale pentru invocarea

excepției de neexecutare a contractului și nici cauze de

desființare a vânzării.

Împotriva deciziei comerciale nr. 4

din 21 ianuarie 2009 a Curții de Apel Pitești a declarat recurs

pârâta reclamantă SC S.C. SRL solicitând admiterea recursului,

desființarea deciziei și respingerea apelului, ca nefondat, în drept

fiind invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs,

s-a arătat, în esență, că instanța de apel a aplicat

greșit dispozițiile art. 969 și 1322 C. civ., interpretând în

mod eronat clauzele contractuale. Instanța a încălcat și

dispozițiile art. 982 C. civ., în sensul că a făcut o

interpretare fragmentată a contractului, iar legea stabilește că

toate clauzele unui contract se interpretează unele prin altele.

În acest sens, art. 10 din contract

trebuie interpretat împreună cu art. 15, stabilind astfel în sarcina vânzătoarei

o obligație esențială de predare a documentelor de calitate.

În cauză nu au fost

administrate probe din care să rezulte că documentele de

garanție și calitate au fost predate societății

cumpărătoare, instanța de apel încălcând și

dispozițiile art. 1312 C. civ., astfel că orice clauză obscură

sau îndoioasă se interpretează în contra vânzătorului.

Intimata SC A.G.M. SA a solicitat,

prin întâmpinarea formulată în cauză, respingerea recursului și

menținerea deciziei atacate ca fiind temeinică și legală

întrucât instanța de apel a aplicat și interpretat corect atât

dispozițiile legale invocate în cauză cât și clauzele

contractuale.

Examinând recursul prin prisma

motivului invocat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat

întrucât instanța de apel a făcut o corectă interpretare și

aplicare a dispozițiilor art. 969, 1322 C. civ., în raport de clauzele

contractului de vânzare cumpărare încheiat de părți.

Este de necontestat că

părțile au încheiat contractul de vânzare cumpărare nr. 323 din 28

martie 2005 în condițiile art. 969 – art. 970 C. civ.

Potrivit art. 969 C. civ.,

„convențiile legal făcute au putere de lege între părțile

contractante”. Nu se poate susține că instanța de apel a

încălcat principiul ce se desprinde din dispozițiile art. 969 C. civ.,

în condițiile în care a dat eficiență clauzelor contractuale

inserate de părți în contract. Clauzele contractului, respectiv

dispozițiile art. 10 și 15 din contract nu sunt clauze îndoielnice

pentru a putea duce la aplicarea dispozițiilor art. 1312 C. civ. Astfel,

potrivit art. 10 din contract „orice livrare de produse de către

cumpărător se face pe bază de factură, însoțită

de Declarațiile de Conformitate și Certificat de Garanție, plata

urmând a fi efectuată conform celor prevăzute la art. 5 din Contract”.

La art. 5 din contract se prevede

că factura va fi achitată în maxim de 30 zile de la facturarea

mărfii, facturarea mărfii ridicate fiind efectuată la data de 6

iulie 2005.

Refuzul de plată al facturii

din 6 iulie 2005, semnată fără obiecțiuni de reprezentantul

pârâtei reclamante, a fost făcut la data de 1 martie 2006 când s-a

încercat restituirea mărfii aspect reținut corect prin hotărârea

recurată.

Recepția mărfii a fost

făcută fără obiecțiuni, în condițiile art. 13 –

art. 16 din contract iar refuzul la plată nu a fost făcut în termenul

de 10 zile prevăzut de art. 11, context în care nu se poate susține

că instanța de apel a încălcat dispozițiile legale întrucât

în cauză au fost aplicate clauzele contractuale conform art. 969 – art. 970

C. civ., au fost interpretate clauzele în limitele prevăzute de art. 982,

ținând cont de voința juridică exprimată de părți,

nefiind vorba de clauze îndoielnice pentru a putea fi aplicate

dispozițiile art. 1312 C. proc. civ., invocate de recurentă.

Nici critica vizând aplicarea

dispozițiilor art. 1322 C. civ., nu este întemeiată întrucât predarea

mărfurilor a fost făcută în condițiile capitolului IV din

contract iar la art. 5 părțile au prevăzut termenul de

plată.

Față de considerentele

expuse, Înalta Curte constată că motivele de recurs, întemeiate în

drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt nefondate

întrucât instanța de apel a făcut o corectă interpretare și

aplicare a prevederilor legal incidente în cauză sau indicate de pârâta

recurentă.

În consecință, Înalta

Curte urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ.,

să respingă recursul ca nefondat.

În temeiul dispozițiilor art. 274

C. proc. civ., recurenta aflată în culpă procesuală va fi

obligată să plătească intimatei cheltuieli de judecată

în cuantum de 1400 lei, reprezentând onorariu avocat conform actelor de la

dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

SC S.C. SRL Pașcani împotriva deciziei nr. 4/ AC din 21 ianuarie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția comercială de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta la plata sumei

de 1.400 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă SC

A.G.M. SA Mărăcineni.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședința publică, astăzi 4 februarie 2010.