ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2693/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea introdusă pe rolul

Tribunalului Comercial Argeș, reclamanta SC U.G.M.P. I. SRL, în contradictoriu

cu pârâta SC P. ROMÂNIA SRL , solicită instanței ca, prin hotărârea ce o va

pronunța, să fie obligată să-i plătească suma de 855.471 lei cu titlu de penalități

pentru neplata în termen a unor facturi, să fie obligată la actualizarea

acestei sume cu 3% pe zi până la data plății efective conform actului

adițional, cu cheltuieli de judecată aferente.

În motivarea demersului său judiciar,

reclamanta a susținut că între părți a existat o relație comercială așa cum

rezultă din conținutul contractului nr. 9 din 2003, în baza căruia a executat

și livrat către pârâtă produse realizate prin turnare de precizie, însă

facturile emise, începând cu luna noiembrie 2003, au fost plătite cu întârziere

de aceasta.

Pentru această întârziere, au fost

calculate penalități în sumă de 25.183 lei, pentru care s-a stabilit termen de

plată la 27 februarie 2004.

La data de 23 aprilie 2004, a mai arătat

reclamanta, a existat și o întâlnire a reprezentanților celor două părți în

cadrul procedurii de conciliere, întâlnire concretizată prin întocmirea unui

proces-verbal, în care pârâta a recunoscut calculul penalităților și a propus o

variantă de stingere a litigiului, însă propunerile au rămas fără finalitatea

dorită.

Pentru acest motiv, s-a solicitat

obligarea pârâtei atât la plata sumei datorate cu titlu de penalități, cât și

la actualizarea ei, conform angajamentului de plată din 12 iunie 2003.

În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea

pe dispozițiile art. 720

1

, art. 2 pct. 1 lit. a) și art. 10 pct. 4 C.

proc. civ., art. 969 C. civ. și art. 43 C. com.

Prin sentința comercială nr. 493/C din 7

mai 2007 pronunțată în dosarul nr. 303/1259/2007, Tribunalul Comercial Argeș a

admis excepția prescripției invocată de pârâta SC P. ROMÂNIA SRL și a constatat

prescris dreptul la acțiune al reclamantei SC U.G.M.P. I. SRL.

S-a reținut în motivare, în esență,

faptul că procesul-verbal de conciliere încheiat între părți la 23 martie 2004,

prin care pârâta recunoștea debitul și propunea o variantă de stingere a lui, a

fost semnat de o persoană care nu angaja în mod legal societatea, fapt ce nu a

determinat întreruperea termenului de prescripție.

Această sentință a fost casată cu

trimitere spre rejudecare prin decizia nr. 109/A-C din 17 octombrie 2007

pronunțată de Curtea de Apel Pitești, în dosarul cu același număr, cu reținerea

faptului, că termenul de prescripție a fost întrerupt, prin semnarea procesului

verbal de conciliere la data de 23 martie 2004 de către S.D., persoană care

avea calitatea de reprezentant legal al pârâtei.

Recursul formulat împotriva deciziei

Curții de Apel Pitești, a fost respins prin decizia nr. 1667 din 15 mai 2008

pronunțată în dosarul nr. 303/1259/2007 de Înalta Curte de Casație și Justiție,

care, la rândul său, a reținut că pârâta a fost legal reprezentată la

încheierea actului de recunoaștere a datoriei, recunoaștere efectuată în

interiorul termenului de prescripție și care a avut drept efect întreruperea cursului

acesteia, în sensul prevăzut de dispozițiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

La data de 21 iulie 2008, cauza a fost din

nou înregistrată pe rolul Tribunalului Comercial Argeș, în vederea rejudecării

fondului după casare, sub nr. de dosar 958/1259/2008.

Reclamanta SC U.G.M.P. I. SRL, aflată în

procedura insolvenței, prin lichidatorul judiciar numit, și-a reafirmat poziția

procesuală inițial exprimată, arătând că-și menține toate solicitările cuprinse

în cererea inițială, precum și toate motivele și probele aflate la dosar.

Prin sentința nr. 68/C din 14 ianuarie

2009, pronunțată de Tribunalul Comercial Argeș, a fost admisă în parte acțiunea,

pârâta fiind obligată să plătească reclamantei suma de 23.543 lei cu titlu de

penalități de întârziere, sumă ce urmează a fi actualizată în raport de rata

inflației aplicată la data plății efective și a fost respinsă cererea

reclamantei privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța de fond a reținut , în esență, prin raportare la art. 969-970 C. civ.

și la izvorul raporturilor juridice derulate între părți că prin întârzierea la

plată a șapte facturi emise în lunile decembrie 2003 – ianuarie 2004, pârâta datorează

penalități de întârziere calculate în procent de 3% astfel cum au fost convenite

prin actul adițional – fapt recunoscut și consemnat, în procesul verbal

întocmit la data de 23 martie 2004.

Mai reține instanța de fond că

reclamanta a calculat însă la suma reprezentând penalități, alte penalități de

3% pentru perioada cuprinsă între 28 februarie 2004 și data prezentei acțiuni,

ajungându-se la suma de 855.471 lei RON, pretinsă în principalul petit al

acțiunii, că în cel de-al doilea petit al acțiunii, reclamanta solicită ca și suma

de 855.471 lei ce reprezintă penalități calculate la penalități, să fie în

continuare actualizată tot cu 3% pe zi până la data plății efective, făcându-se

trimitere la același act adițional.

Analizând și raportul de expertiză

efectuat în cauză, instanța constată că pretenția reclamantei, privind calculul

de penalități la penalități excede însă conținutul convenției dintre păți, căci

prin actul adițional la contract, s-a stipulat clauza plății de „penalizări 3%

pe zi întârziere pentru suma datorată, pentru întârziere mai mare de 3 zile”,

prin „suma datorată” înțelegându-se debitul propriu-zis, adică suma cuprinsă în

facturi reprezentând prețul produselor livrate, căci trimiterea făcută la

întârzierea mai mare de 3 zile, nu poate să aibă în vedere, decât sume pentru

care s-au emis facturi conform contractului.

În ceea ce privește cel de-al doilea

petit al cererii, prin care reclamanta a solicitat actualizarea sumei ce i se

datorează, instanța a reținut, că actualizarea sumei, cuvenită cu titlu de

penalități, nu se poate face tot prin aplicarea procentului de 3% prevăzut

pentru calculul penalităților, așa cum pretinde reclamanta, căci aceasta ar

excede convenției dintre părți.

În continuare instanța a reținut că

reclamanta nu poate să fie lipsită de actualizarea sumei ce i se datorează,

însă această actualizare, se va face în condițiile art. 371

2

alin. (3)

3

C. proc. civ., în funcție de rata inflației aplicabilă sumei datorate, la data

plății ei efective și a concluzionat în sensul că suma datorată de pârâtă cu titlu

de penalități de întârziere în plată, actualizată cu indicele de inflație, din

care s-a scăzut ceea ce reclamanta a recuperat deja prin continuarea relațiilor

comerciale cu pârâta, este de 22.543 lei, sumă la care urmează să o oblige pe

pârâtă, dispunând în același timp actualizarea acestei sume în raport de rata

inflației aplicabilă la data plății ei efective.

Împotriva hotărârii instanței de fond,

reclamanta a formulat apel în termen legal, invocând critici de nelegalitate

sub următoarele aspecte :

- soluția pronunțată ignoră convențiile

intervenite între părți, precum și dispozițiile art. 969-970 C. civ.;

- soluția pronunțată încalcă

dispozițiile art. 1089 C. civ., care stipulează că dobânda se produce prin

cerere de chemare în judecată și prin convenție specială, iar în ceea ce o

privește, a îndeplinit ambele căi.

Susține apelanta că a solicitat dobânda,

atât prin procesul-verbal de conciliere din data de 23 martie 2003, cât și prin

cererea de chemare în judecată, nefiindu-i aplicabilă excepția prevăzută la

art. 1089 C. civ.

Curtea de Apel Pitești, secția comercială

și de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 51/A-C din 13 mai

2009, a admis apelul reclamantei, a schimbat sentința în sensul că a obligat

pârâta să plătească reclamantei suma de 784.688 lei în loc de 23.543 lei, sumă

ce va fi actualizată în funcție de rata inflației începând cu data de 7

februarie 2007 și până la data plății efective.

În fundamentarea acestei soluții

instanța de control judiciar a reținut, în esență, că sentința apelată încalcă

convenția părților, neluând în considerare ultima înțelegere a acestora.

Împotriva acestei decizii a formulat

recurs pârâta SC P.I. ROMÂNIA SRL Mioveni, criticând-o pentru nelegalitate.

Recurenta-pârâtă își subsumează criticile

motivelor de modificare reglementate de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,

argumentând în esență astfel:

- instanța de apel a schimbat în mod

vădit înțelesul actului juridic dedus judecății, dând o interpretare oneroasă

clauzei penale și procesului verbal de conciliere, în defavoarea celui ce se obligă,

făcând abstracție de art. 983 C. proc. civ., neținând seama de voința reală a

părților exprimată cu privire la suma ce trebuia adăugată în vederea debitului.

- din motivarea instanței de apel nu

reiese care sunt temeiurile, de drept care au determinat soluția pronunțată și

care au format convingerea instanței;

- instanța de apel a dat o greșită

interpretare și a făcut o eronată aplicare a clauzei penale, statuând asupra

unui cuantum al penalităților mai mare decât debitul asupra căruia îi sunt

aplicate fără a motiva temeiul care a stat la baza acestei soluții.

Recurenta conchide în sensul admiterii

recursului, modificării în tot a deciziei în sensul respingerii apelului și

menținerea instanței de fond ca legală și temeinică.

Intimata-reclamantă a formulat

întâmpinare solicitând pe fond, respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte examinând decizia atacată

prin prisma criticilor formulate constată că recursul este nefondat pentru

motivele ce se vor arăta în continuare.

Izvorul raporturilor judiciare dintre

părți este unul contractual, evoluția acestora fiind grefată pe cele trei

convenții: contractul încheiat de părți la 12 iunie 2003, actul adițional la

contract și procesul verbal de conciliere din 23 martie 2004.

Instanța de control judiciar a examinat

conținutul acestor convenții prin raportare la art. 982 C. civ. în sensul

interpretării clauzelor convențiilor din perspectiva înțelesului rezultat în

urma corelării prevederilor celor trei convenții, acestea fiind analizate ca un

tot unitar.

Prin procesul verbal de conciliere din 23

martie 2004 părțile au completat conținutul contractului încheiat inițial cu o

clauză care permite liberarea debitorului prin cumpărarea de la SC U.G.M.P. I. SRL

a unei cantități de piese metalice la un preț și un termen ferme. În finalul acestei

convenții părțile stipulează ca în situația în care nu se vor respecta

dispozițiile anterior stabilite, reclamanta își rezervă dreptul de a recupera

valoarea penalităților printr-o acțiune în justiție.

Clauzele convenite de părți au caracter ferm,

nelăsând loc de îndoială, astfel cum încearcă să sugereze recurenta - pârâtă,

în speță nefiind incidente dispozițiile art. 983 C. civ.

Instanța de control judiciar a făcut o

corectă aplicare a legii, stabilind suma datorată cu titlu de penalități din

perspectiva voinței reale a părților exprimată în cele trei convenții, cu

respectarea principiului forței obligatorii a contractului, împrejurare față de

care primele două critici apar ca fiind nefondate.

Nici cea de-a treia critică, nu poate fi

primită, întrucât hotărârea atacată reprezintă rezultatul examenului de

nelegalitate și netemeinicie a sentinței apelate din perspectiva dispozițiilor

care reglementează forța obligatorie a convențiilor legal făcute. Astfel,

întreaga motivare a deciziei recurate se întemeiază pe dispozițiile legale ce

reglementează convențiile și obligațiile ce derivă din acestea.

Ultima critică a recurentei este, de

asemenea nefondată întrucât instanța de control judiciar a dat eficiență clauzelor

convenite de părți, cu privire la cuantumul penalităților, aceasta neavând căderea

de a face considerații asupra caracterului mai mult sau mai puțin oneros al

înțelegerii părților cu privire la acest aspect.

În considerarea celor ce preced, Înalta

Curte, constatând legalitatea deciziei recurate sub aspectul criticilor

formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă

SC P.I. ROMÂNIA SRL MIOVENI împotriva deciziei nr. 51/A-C din 13 mai 2009 a

Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 3 noiembrie 2009.