ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1519/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 149/ F-CONT din 2 octombrie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă cererea formulată de reclamanta SC V.A. SA în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. – D.G.F.P. Argeș, instanța dispunând suspendarea executării deciziei de impunere din 6 iulie 2009 emisă de pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta a depus la dosar contractul de prestări servicii și mai multe facturi de achiziție materiale, respectiv procese verbale de recepție, argumentele reclamantei cu privire la legalitatea acestor înscrisuri creând o aparență de veridicitate permisă a fi reținută în procedura art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Cu privire la temeinicia contractului de prestări – servicii, încheiat cu SC N.C.R. SRL, instanța fondului a reținut că reclamanta a criticat cele reținute de administrația financiară, arătând că în realitate există devizele de lucrări aferente facturilor și că aceste critici există relevă un caz bine justificat, deoarece la dosarul cauzei au fost depuse contractul în speță și devizele atașate facturilor arătate de administrația financiară. Relativ la contractul de prestări servicii încheiat cu SC E.E. SRL, reclamanta susține că cele două serii de facturi indicate de administrația financiară în realitate nu există, aceste facturi și devizele de lucrări aferente fiind de asemenea depuse la dosarul cauzei.

Instanța fondului a apreciat îndeplinită și condiția pagubei iminente, reținând că reclamanta riscă intrarea în incapacitate de plată, având în vedere suma mare de bani imputată, iar în condițiile în care există dubii asupra legalității obligației, plata acestei sume constituie un prejudiciu iminent. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs A.N.A.F. – D.G.F.P. Argeș, criticând soluția pronunțată pentru netemeinicie și nelegalitate, invocând prevederea art. 304 pct. 9 C. proc. civ. A susținut recurenta că instanța nu se poate apleca asupra fondului actului administrativ decât în măsura depistării unor vădite neregularități ce pot fi constatate la o analiză sumară a actelor atacate, or, deși sub acest aspect instanța reține că a verificat în mod formal criticile reclamantei, în realitate aceasta s-a pronunțat pe legalitatea unor aspecte ale fondului actului de inspecție fiscală.

A opinat recurenta că legalitatea și veridicitatea acestor susțineri nu poate fi verificată în cadrul unei cereri de suspendare a titlului de creanță, o soluționare corectă a acestor chestiuni presupunând administrarea unui probatoriu complex, specific acțiunii de fond. Instanța reține, raportat la criticile reclamantei, o aparență de veridicitate a activităților economice desfășurate, fără a face în schimb vorbire de prezumția de legalitate a actului administrativ fiscal ce se cererea a fi răsturnată în cauză și fără a avea în vedere principiul proporționalității. În raport cu cele precizate, recurenta conchide în sensul că reclamanta nu a putut face dovada întrunirii cumulative a condițiilor de admisibilitate a cererii de suspendare, limitându-se să critice aspecte de țin de fondul cauzei, astfel încât soluția instanței de admitere a acțiunii este rezultatul unei aplicări greșite a legii.

Recursul este nefondat. Analizând actele și lucrările dosarului, motivele de nelegalitate și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte a reținut că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, nefiind incident în speță nici un motiv care să impună casarea sau modificarea acesteia, pentru considerentele în continuare arătate. Este de principiu că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, prezumție care, la rândul său se bazează pe prezumția de autenticitate și de veridicitate, de unde decurge că a nu executa un act administrativ emis în baza legii echivalează cu a nu executa legea. Pentru aceasta, suspendarea executării unui act administrativ nu poate fi ordonată de judecătorul de contencios administrativ decât în situații de excepție, cu observarea strictă a îndeplinirii exigențelor legale, astfel cum sunt precizate în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Curtea constată că art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 precizează condițiile în care judecătorul cauzei poate dispune suspendarea executării actului administrativ contestat, textul legal amintit enumerând trei condiții cumulative: a) condiția declanșării procedurii administrative prealabile, b) condiția cazului bine justificat și c) condiția prevenirii unei pagube iminente. Acestor trei condiții li se adaugă în materia contenciosului fiscal și condiția plății anticipate a unei cauțiuni, astfel cum se prevede în art. 215 alin. (1) C. proc. fisc.

Art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 are următorul conținut: „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nici o formalitate." În ceea ce privește condiția cazului bine justificat, Curtea observă că, această exigență legală trebuie interpretată în sensul descris în art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Prin cazuri bine justificate, se precizează în textul legal mai sus menționat, se înțeleg „împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ". Referitor la condiția iminenței producerii unei pagube, de asemenea, legea contenciosului administrativ conține o definiție a ei în termenii art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, prin pagubă iminentă se înțelege „prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public". În speță, judecătorul fondului a constatat îndeplinirea condițiilor legale mai sus amintite pentru suspendarea deciziei de impunere contestată.

Criticile de recurs vizează exclusiv condiția cazului bine justificat și a iminenței producerii unei pagube, critici ce nu pot fi primite. Astfel în ceea ce privește cazul bine justificat, judecătorul fondului a reținut cu deplină îndreptățire, în consonanță cu definiția legală din art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ, că, în speță, se poate vorbi de o aparentă nelegalitate, remarcând anumite neconcordanțe și existența unor împrejurări ce constituie un caz bine justificat. Așa fiind, în speță, cazul bine justificat rezidă nu numai în simplele afirmații ale reclamantei, dar și din argumentele juridice, prezentate și sumar probate, aparent valabile, de natură a crea însă o îndoială în ceea ce privește actul contestat.

Fiind vorba doar de aparenta nelegalitate a actului administrativ fiscal în discuție, în nici un caz nu se poate discuta de examinarea și soluționarea unor aspecte ale fondului actului de inspecție fiscală, așa cum se reclamă în recurs, judecătorul fiind ținut doar să „pipăie fondul” atunci când analizează dacă exigența legală a cazului justificat este satisfăcută în speța dedusă judecății. Apoi, în privința iminenței producerii unei pagube, prima instanță, în mod corect, a concluzionat că și această cerință legală este îndeplinită, având în vedere efectele posibile și previzibile ale executării deciziei de impunere în raport cu suma mare de bani imputată de organul administrativ – fiscal.

Pe de altă parte, posibilitatea suspendării actelor administrative este consacrată și în documente emise de organismele internaționale în condiții similare cu reglementarea cuprinsă în Legea nr. 554/2004, recomandarea din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, privitoare la protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă, care prevede ca principiu tocmai posibilitatea conferită celui ce se consideră vătămat de a solicita suspendarea executării unui act administrativ, suspendare pe care instanța o va acorda atunci când, în raport de ansamblul circumstanțelor și intereselor se apreciază că executarea actului administrativ ar fi de natură a crea pagube semnificative, dificil de reparat și când exista și argumente juridice valabile față de regularitatea actului emis.

Față de cele expuse, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., corelat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.N.A.F. – D.G.F.P. Argeș, împotriva sentinței nr. 149/ F-CONT din 2 octombrie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 martie 2010.