ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1519/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 149/ F-CONT din 2 octombrie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a fost

admisă cererea formulată de reclamanta SC V.A. SA în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F.

– D.G.F.P. Argeș, instanța dispunând suspendarea executării deciziei de

impunere din 6 iulie 2009 emisă de pârâtă, până la pronunțarea instanței de

fond.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a

reținut, în esență, că reclamanta a depus la dosar contractul de prestări

servicii și mai multe facturi de achiziție materiale, respectiv procese verbale

de recepție, argumentele reclamantei cu privire la legalitatea acestor

înscrisuri creând o aparență de veridicitate permisă a fi reținută în procedura

art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Cu privire la temeinicia contractului de prestări –

servicii, încheiat cu SC N.C.R. SRL, instanța fondului a reținut că reclamanta

a criticat cele reținute de administrația financiară, arătând că în realitate

există devizele de lucrări aferente facturilor și că aceste critici există

relevă un caz bine justificat, deoarece la dosarul cauzei au fost depuse

contractul în speță și devizele atașate facturilor arătate de administrația

financiară.

Relativ la contractul de prestări servicii încheiat

cu SC E.E. SRL, reclamanta susține că cele două serii de facturi indicate de

administrația financiară în realitate nu există, aceste facturi și devizele de

lucrări aferente fiind de asemenea depuse la dosarul cauzei.

Instanța fondului a apreciat îndeplinită și condiția

pagubei iminente, reținând că reclamanta riscă intrarea în incapacitate de

plată, având în vedere suma mare de bani imputată, iar în condițiile în care

există dubii asupra legalității obligației, plata acestei sume constituie un

prejudiciu iminent.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs A.N.A.F.

– D.G.F.P. Argeș, criticând soluția pronunțată pentru netemeinicie și

nelegalitate, invocând prevederea art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

A susținut recurenta că instanța nu se poate apleca

asupra fondului actului administrativ decât în măsura depistării unor vădite

neregularități ce pot fi constatate la o analiză sumară a actelor atacate, or,

deși sub acest aspect instanța reține că a verificat în mod formal criticile

reclamantei, în realitate aceasta s-a pronunțat pe legalitatea unor aspecte ale

fondului actului de inspecție fiscală.

A opinat recurenta că legalitatea și veridicitatea

acestor susțineri nu poate fi verificată în cadrul unei cereri de suspendare a

titlului de creanță, o soluționare corectă a acestor chestiuni presupunând

administrarea unui probatoriu complex, specific acțiunii de fond.

Instanța reține, raportat la criticile reclamantei, o

aparență de veridicitate a activităților economice desfășurate, fără a face în

schimb vorbire de prezumția de legalitate a actului administrativ fiscal ce se

cererea a fi răsturnată în cauză și fără a avea în vedere principiul

proporționalității.

În raport cu cele precizate, recurenta conchide în

sensul că reclamanta nu a putut face dovada întrunirii cumulative a condițiilor

de admisibilitate a cererii de suspendare, limitându-se să critice aspecte de

țin de fondul cauzei, astfel încât soluția instanței de admitere a acțiunii

este rezultatul unei aplicări greșite a legii.

Recursul este nefondat.

Analizând actele și lucrările

dosarului, motivele de nelegalitate și examinând cauza sub toate aspectele,

conform art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte a reținut că hotărârea

atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, nefiind incident în speță

nici un motiv care să impună casarea sau modificarea acesteia, pentru

considerentele în continuare arătate.

Este de principiu că

actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, prezumție care, la

rândul său se bazează pe prezumția de autenticitate și de veridicitate, de unde

decurge că a nu executa un act administrativ emis în baza legii echivalează cu

a nu executa legea. Pentru aceasta, suspendarea executării unui act

administrativ nu poate fi ordonată de judecătorul de contencios administrativ

decât în situații de excepție, cu observarea strictă a îndeplinirii exigențelor

legale, astfel cum sunt precizate în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Curtea constată că art.

14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 precizează condițiile

în care judecătorul cauzei poate dispune suspendarea executării actului

administrativ contestat, textul legal amintit enumerând trei condiții

cumulative: a) condiția declanșării procedurii administrative prealabile, b)

condiția cazului bine justificat și c) condiția prevenirii unei pagube

iminente.

Acestor trei condiții li se

adaugă în materia contenciosului fiscal și condiția plății anticipate a unei

cauțiuni, astfel cum se prevede în art. 215 alin. (1) C. proc. fisc.

Art. 14 alin. (1) din Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004 are următorul conținut: „în cazuri

bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în

condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității

ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să

dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la

pronunțarea instanței de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce

acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de

drept și fără nici o formalitate."

În

ceea ce privește condiția cazului bine justificat, Curtea observă că, această

exigență legală trebuie interpretată în sensul

descris în art. 2 lit. t) din Legea

contenciosului

administrativ nr. 554/2004. Prin cazuri bine justificate, se precizează în

textul

legal mai sus menționat, se înțeleg „împrejurările legate de starea de fapt și

de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința

legalității actului administrativ".

Referitor la condiția

iminenței producerii unei pagube, de asemenea, legea contenciosului

administrativ conține o definiție a ei în termenii art. 2 lit. ș) din Legea

nr. 554/2004, prin pagubă iminentă se înțelege „prejudiciul

material viitor și previzibil

sau, după caz, perturbarea previzibilă

gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public".

În speță, judecătorul fondului a constatat

îndeplinirea condițiilor legale mai sus amintite pentru suspendarea deciziei de

impunere contestată.

Criticile de recurs vizează exclusiv condiția cazului

bine justificat și a iminenței producerii unei pagube, critici ce nu pot fi primite.

Astfel în ceea ce privește cazul bine justificat,

judecătorul fondului a reținut cu deplină îndreptățire, în consonanță cu

definiția legală din art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ, că,

în speță, se poate vorbi de o aparentă nelegalitate, remarcând anumite

neconcordanțe și existența unor împrejurări ce constituie un caz bine

justificat.

Așa fiind, în speță, cazul bine

justificat rezidă nu numai în simplele afirmații ale reclamantei, dar și din

argumentele juridice, prezentate și sumar probate, aparent valabile, de natură

a crea însă o îndoială în ceea ce privește actul contestat.

Fiind vorba doar de aparenta nelegalitate a actului

administrativ fiscal în discuție, în nici un caz nu se poate discuta de

examinarea și soluționarea unor aspecte ale fondului actului de inspecție

fiscală, așa cum se reclamă în recurs, judecătorul fiind ținut doar să „pipăie

fondul” atunci când analizează dacă exigența legală a cazului justificat este

satisfăcută în speța dedusă judecății.

Apoi, în privința iminenței producerii unei pagube,

prima instanță, în mod corect, a concluzionat că și această cerință legală este

îndeplinită, având în vedere efectele posibile și previzibile ale executării deciziei

de impunere în raport cu suma mare de bani imputată de organul administrativ –

fiscal.

Pe de altă parte,

posibilitatea suspendării actelor administrative este consacrată și în

documente emise de organismele internaționale în condiții similare cu

reglementarea cuprinsă în Legea nr. 554/2004, recomandarea din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, privitoare la protecția jurisdicțională

provizorie în materie administrativă, care prevede ca principiu tocmai

posibilitatea conferită celui ce se consideră vătămat de a solicita suspendarea

executării unui act administrativ, suspendare pe care instanța o va acorda

atunci când, în raport de ansamblul circumstanțelor și intereselor se apreciază

că executarea actului administrativ ar fi de natură a crea pagube

semnificative, dificil de reparat și când exista și argumente juridice valabile

față de regularitatea actului emis.

Față de cele expuse, Înalta Curte în temeiul art. 312

alin. (1) și (3) C. proc. civ., corelat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, va

respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A.N.A.F. – D.G.F.P. Argeș,

împotriva sentinței nr. 149/ F-CONT din 2 octombrie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 martie 2010.