ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 159/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei. Soluția primei instanțe Prin sentința nr. 139 din 29 iunie 2009, Curtea de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta Autoritatea Națională a Vămilor, prin Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Iași, în contradictoriu cu pârâtul E.M., și l-a obligat pe acesta din urmă să plătească reclamantei suma de 513.371,38 lei, cu titlu de taxe vamale, comision vamal și T.V.A.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Prin sentința penală nr. 228/2005 pronunțată de Tribunalul Suceava, definitivă prin Decizia nr. 5364/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a reținut, cu autoritate de lucru judecat, că în perioada 4 iulie 1999-22 mai 2002, pârâtul a introdus în țară, în 66 de rânduri, prin Vama Șiret, un număr de 48.679 bucăți pânză de ferăstrău tip bandă pentru care a achitat firmei furnizoare W.M.I.L.T.D. suma de 10.223.339.219 lei (ROL) pentru care, în situația în care ar fi declarat import, ar fi trebuit să plătească drept obligații bugetare suma de 5.133.713.846 lei taxe vamale, comision vamal și TVA, aceasta fiind și suma pentru care reclamanta s-a constituit parte civilă în procesul penal.

Pârâtul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunilor de: a) evaziune fiscală prev. de art. 12 din Legea nr. 87/1994 rap. la art. 17 lit. g) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 13 C. pen., la pedeapsa de 2 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b), c) C. pen.; b) evaziune fiscală, prev. de art. 13 rap. la art. 7 din Legea nr. 87/1994 rap. la art. 17 lit. g) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 13 C. pen., la pedeapsa de 2 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b), c), C. pen.; c) instigare la fals intelectual, prev. de art. 25 rap. la art. 289 C. pen. rap. la art. 17 lit. c) din legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., la pedeapsa de un an închisoare; d) fals material în înscrisuri oficiale, prev. de art. 288 alin. (1) C. pen.

rap. la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., la pedeapsa de 6 luni închisoare. Reține prima instanță că, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia. Or, se arată în considerentele sentinței recurate, fiind făcută dovada faptei ilicite, a vinovăției, a prejudiciului și a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, sunt incidente dispozițiile art. 998-999 C. civ., acțiunea formulată de reclamantă fiind întemeiată. 2. Motivele de recurs formulate de recurentul E.M.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, în termenul legal a declarat recurs pârâtul E.M. Susținând că hotărârea primei instanțe este netemeinică și nelegală, pârâtul recurent a dezvoltat, în esență, următoarele motive de recurs: - în mod greșit a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, întrucât conform art. 91 alin. (1) din O.G.

nr. 92/2003 dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, ce se calculează de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuie să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, or în cauză faptele au fost descoperite la 24 mai 2002; - instanța de fond nu s-a preocupat să analizeze că trimiterea sa în judecată nu s-a realizat pentru fapte privind regimul vamal, ci pentru infracțiuni economice care vizau exclusiv neînregistrarea în contabilitatea celor două societăți a contravalorii pânzelor de ferăstrău comercializate; - potrivit art. 304 pct. 3 cu referire la art. 312 alin. (3) C. proc. civ. hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe, astfel cp se impune casarea ei întrucât acțiunea de față care are ca obiect tragerea la răspundere civilă și repararea daunelor pricinuite prin infracțiune este o acțiune civilă și nu una de contencios administrativ.

3. Considerentele și soluția instanței de recurs Recursul este fondat. Examinând cu precădere motivul de recurs de ordine publică invocat în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte constată, raportat la actele dosarului și la conținutul hotărârii atacate că acesta este întemeiat și în consecință, urmare admiterii recursului, în temeiul art. 312 C. proc. civ., se va casa sentința recurată și se va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Suceava, secția civilă, în considerarea celor în continuare arătate. Raportat la amplul parcurs procesual al acestei cauze, la împrejurarea că sumele de bani solicitate de către intimata-reclamantă derivă din fapte penale examinate și soluționate irevocabil de instanțele penale (Decizia Î.C.C.J.

nr. 5364/2007) și nu dintr-un raport de drept administrativ, Înalta Curte reține că prezenta acțiune nu este de competența instanței de contencios administrativ.

Că este așa o demonstrează și prevederile coroborate ale art. 1, art. 8 și art. 18 din cuprinsul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, ce definesc, pe de-o parte, obiectul pe care îl poate avea o acțiunea judiciară întemeiată pe conținutul acestor norme legale, iar pe de alta, indică soluțiile pe care le poate pronunța instanța de contencios administrativ [art. 18 alin. (1)- (3)]. Din această ultimă perspectivă este de evidențiat că în ipoteza acordării unor sume de bani cu titlu de daune materiale și/sau morale, instanța de contencios administrativ, în cadrul acestei proceduri derogatorii, reglementată prin lege specială, se pronunță numai subsecvent și urmare anulării unui act administrativ vătămător sau al obligării autorității publice la emiterea unui act administrativ sau la efectuarea unei anumite operațiuni administrative.

Nici una dintre aceste ipoteze legale nu se regăsește în prezenta cauză și de altfel, din chiar cuprinsul considerentelor sentinței atacate, Înalta Curte reține că instanța și-a întemeiat soluția dată, aceea de obligare a recurentului-reclamant la plata sumei de 513.371, 38 lei cu titlul de taxe vamale și comisioane derivând din faptele penale, pe prevederile art. 998-999 C. civ., reținând așadar răspunderea civilă delictuală ca temei al stabilirii obligației de plată. În fine, Înalta Curte precizează și că natura sumelor în discuție, respectiv de taxe vamale și comisioane, nu poate atrage automat competența instanței de contencios administrativ, prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004, republicată ce fac referire la aceste categorii de sume nefiind incidente decât în măsura în care acestea derivă dintr-un raport de drept administrativ, în sensul sus arătat.

Față de toate considerentele expuse la care se adaugă și cele reținute de prima instanță în sensul elementelor stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanța penală, Înalta Curte pe temeiul legal invocat urmează să caseze hotărârea și să trimită cauza spre competentă soluționare instanței civile, respectiv Tribunalului Suceava, secția civilă. Raportat la modul de soluționare a acestui motiv de recurs, nu se mai impune examinarea celorlalte motive și critici invocate de recurentul-reclamant, ce urmează, a fi examinate ca apărări de fond cu ocazia rejudecării cauzei de către instanța competentă, ocazie cu care vor fi valorificate și aspectele judecătorești anterior atașate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul E.M. împotriva sentinței nr. 139 din 29 iunie 2009 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Suceava, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 19 ianuarie 2010.