ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 159/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

instanțe

Prin sentința nr. 139 din 29 iunie

2009, Curtea de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta Autoritatea Națională a

Vămilor, prin Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Iași, în

contradictoriu cu pârâtul E.M., și l-a obligat pe acesta din urmă să plătească

reclamantei suma de 513.371,38 lei, cu titlu de taxe vamale, comision vamal și

T.V.A.

Pentru

a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Prin

sentința penală nr. 228/2005 pronunțată de Tribunalul Suceava, definitivă prin

Decizia nr. 5364/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a reținut, cu

autoritate de lucru judecat, că în perioada 4 iulie 1999-22 mai 2002, pârâtul a

introdus în țară, în 66 de rânduri, prin Vama Șiret, un număr de 48.679 bucăți

pânză de ferăstrău tip bandă pentru care a achitat firmei furnizoare W.M.I.L.T.D.

suma de 10.223.339.219 lei (ROL) pentru care, în situația în care ar fi

declarat import, ar fi trebuit să plătească drept obligații bugetare suma de

5.133.713.846 lei taxe vamale, comision vamal și TVA, aceasta fiind și suma

pentru care reclamanta s-a constituit parte civilă în procesul penal.

Pârâtul

a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunilor de:

a) evaziune

fiscală prev. de art. 12 din Legea nr. 87/1994 rap. la art. 17 lit. g) din

Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 13 C. pen., la

pedeapsa de 2 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64

lit. a), b), c) C. pen.;

b) evaziune

fiscală, prev. de art. 13 rap. la art. 7 din Legea nr. 87/1994 rap. la art. 17

lit. g) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 13 C.

pen., la pedeapsa de 2 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev.

de art. 64 lit. a), b), c), C. pen.;

c) instigare

la fals intelectual, prev. de art. 25 rap. la art. 289 C. pen. rap. la art. 17

lit. c) din legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., la

pedeapsa de un an închisoare;

d) fals

material în înscrisuri oficiale, prev. de art. 288 alin. (1) C. pen. rap. la

art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.,

la pedeapsa de 6 luni închisoare.

Reține

prima instanță că, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. pen., hotărârea

definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței

civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei

care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.

Or,

se arată în considerentele sentinței recurate, fiind făcută dovada faptei

ilicite, a vinovăției, a prejudiciului și a raportului de cauzalitate dintre

fapta ilicită și prejudiciu, sunt incidente dispozițiile art. 998-999 C. civ.,

acțiunea formulată de reclamantă fiind întemeiată.

2.

Motivele de recurs formulate de recurentul E.M.

Împotriva

acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, în termenul legal a

declarat recurs pârâtul E.M.

Susținând

că hotărârea primei instanțe este netemeinică și nelegală, pârâtul recurent a

dezvoltat, în esență, următoarele motive de recurs:

- în

mod greșit a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune al

reclamantei, întrucât conform art. 91 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 dreptul organului

fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, ce se

calculează de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuie să cunoască atât

paguba cât și pe cel care răspunde de ea, or în cauză faptele au fost descoperite

la 24 mai 2002;

- instanța

de fond nu s-a preocupat să analizeze că trimiterea sa în judecată nu s-a

realizat pentru fapte privind regimul vamal, ci pentru infracțiuni economice

care vizau exclusiv neînregistrarea în contabilitatea celor două societăți a

contravalorii pânzelor de ferăstrău comercializate;

- potrivit

art. 304 pct. 3 cu referire la art. 312 alin. (3) C. proc. civ. hotărârea s-a

dat cu încălcarea competenței altei instanțe, astfel cp se impune casarea ei

întrucât acțiunea de față care are ca obiect tragerea la răspundere civilă și

repararea daunelor pricinuite prin infracțiune este o acțiune civilă și nu una

de contencios administrativ.

3.

Considerentele și soluția instanței de recurs

Recursul este fondat.

Examinând cu precădere motivul de recurs

de ordine publică invocat în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta

Curte constată, raportat la actele dosarului și la conținutul hotărârii atacate

că acesta este întemeiat și în consecință, urmare admiterii recursului, în

temeiul art. 312 C. proc. civ., se va casa sentința recurată și se va trimite cauza

spre competentă soluționare Tribunalului Suceava, secția civilă, în considerarea

celor în continuare arătate.

Raportat la amplul parcurs procesual al

acestei cauze, la împrejurarea că sumele de bani solicitate de către intimata-reclamantă

derivă din fapte penale examinate și soluționate irevocabil de instanțele penale

(Decizia Î.C.C.J. nr. 5364/2007) și nu dintr-un raport de drept administrativ,

Înalta Curte reține că prezenta acțiune nu este de competența instanței de

contencios administrativ.

Că este așa o demonstrează și prevederile

coroborate ale art. 1, art. 8 și art. 18 din cuprinsul Legii contenciosului

administrativ nr. 554/2004, republicată, ce definesc, pe de-o parte, obiectul pe

care îl poate avea o acțiunea judiciară întemeiată pe conținutul acestor norme

legale, iar pe de alta, indică soluțiile pe care le poate pronunța instanța de contencios

administrativ [art. 18 alin. (1)- (3)].

Din această ultimă perspectivă este de evidențiat

că în ipoteza acordării unor sume de bani cu titlu de daune materiale și/sau

morale, instanța de contencios administrativ, în cadrul acestei proceduri derogatorii,

reglementată prin lege specială, se pronunță numai subsecvent și urmare anulării

unui act administrativ vătămător sau al obligării autorității publice la emiterea

unui act administrativ sau la efectuarea unei anumite operațiuni

administrative.

Nici una dintre aceste ipoteze legale nu se

regăsește în prezenta cauză și de altfel, din chiar cuprinsul considerentelor

sentinței atacate, Înalta Curte reține că instanța și-a întemeiat soluția dată,

aceea de obligare a recurentului-reclamant la plata sumei de 513.371, 38 lei cu

titlul de taxe vamale și comisioane derivând din faptele penale, pe prevederile

art. 998-999 C. civ., reținând așadar răspunderea civilă delictuală ca temei al

stabilirii obligației de plată.

În fine, Înalta Curte precizează și că

natura sumelor în discuție, respectiv de taxe vamale și comisioane, nu poate atrage

automat competența instanței de contencios administrativ, prevederile art. 10

din Legea nr. 554/2004, republicată ce fac referire la aceste categorii de sume

nefiind incidente decât în măsura în care acestea derivă dintr-un raport de drept

administrativ, în sensul sus arătat.

Față de toate considerentele expuse la

care se adaugă și cele reținute de prima instanță în sensul elementelor stabilite

cu autoritate de lucru judecat de către instanța penală, Înalta Curte pe

temeiul legal invocat urmează să caseze hotărârea și să trimită cauza spre

competentă soluționare instanței civile, respectiv Tribunalului Suceava, secția

civilă.

Raportat la modul de soluționare a

acestui motiv de recurs, nu se mai impune examinarea celorlalte motive și

critici invocate de recurentul-reclamant, ce urmează, a fi examinate ca apărări

de fond cu ocazia rejudecării cauzei de către instanța competentă, ocazie cu

care vor fi valorificate și aspectele judecătorești anterior atașate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul E.M.

împotriva sentinței nr. 139 din 29 iunie 2009 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza

spre competentă soluționare la Tribunalul Suceava, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 19

ianuarie 2010.