ÎCCJ, Secția penală

I. Asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale, formulată de recurentul inculpat A.;

În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată la prezentul termen de judecată, recurentul inculpat A., prin apărător ales, a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. - potrivit cărora hotărârile sunt supuse casării când "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

A susținut recurentul că sintagma "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege" încalcă dispozițiile privind previzibilitatea și claritatea legii penale prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituție, egalitatea în drepturi prevăzută de art. 16 din Constituție și dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituție.

De asemenea, recurentul inculpat a arătat că, prin dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., se statuează faptul că recursul în casație este admisibil în condițiile în care "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", fără a se menționa în mod expres dacă limitele prevăzute de lege sunt limitele pentru săvârșirea infracțiunii în formă simplă sau limitele modificate în urma intervenției unor circumstanțe atenuante/agravante. A precizat că, în cauza de față, instanța a omis să rețină dispozițiile art. 10 din Legea nr. 241/2005, astfel încât pedeapsa a fost stabilită în alte limite decât cele prevăzute de lege, deoarece condamnarea a fost pronunțată prin raportare la limitele pedepsei înainte de aplicarea cauzei obligatorii de reducere a acesteia.

Analizând cererea recurentului inculpat A., de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Din analiza prevederilor legale sus indicate reiese că o cerere de sesizare a instanței de contencios constituțional poate fi formulată în orice fază a procesului penal, textul menționat prevăzând doar ca excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată și să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

În cauza de față, Înalta Curte constată, însă, că nu sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege pentru a admite cererea și a dispune sesizarea Curții Constituționale cu excepția invocată.

Astfel, se constată că excepția a fost ridicată de o parte din proces, respectiv recurentul inculpat A., a fost invocată în fața unei instanțe de judecată, vizează dispoziții legale în vigoare, iar acestea nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Însă, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, excepția trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.

Prioritar examinării în concret a acestei condiții, se impun anumite considerații generale asupra excepției de neconstituționalitate.

Excepția de neconstituționalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituția României, competența de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, revine Curții Constituționale.

Sesizarea Curții Constituționale nu se face direct de către subiecții acțiunii penale. Prin Legea nr. 47/1992 se stabilește un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța în fața căreia se invocă excepția de neconstituționalitate efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.

În aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită. Calea procedurală reglementată de aceste dispoziții legale nu oferă instanței în fața căreia se invocă excepția posibilitatea de a controla constituționalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate.

Judecătorul cauzei nu are atribuții de jurisdicție constituțională, așa încât verificarea condițiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii legale atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, întrucât instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei. Astfel, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat faptul că o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmărește o modificare sau completare a actului normativ. În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Pentru a admite cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional. Partea care ridică excepția de neconstituționalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care dorește să le supună controlului, ci are obligația să raporteze aceste dispoziții la legea fundamentală și să-și argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziția legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituționale și care sunt implicațiile asupra finalizării cauzei în cazul declarării neconstituționalității acestor dispoziții.

În acest sens, judecătorul este obligat să verifice măsura în care excepția de neconstituționalitate tinde, în mod real, la învestirea Curții Constituționale cu un examen al conformității dintre înțelesul normei legale și exigențele Constituției, prerogativă recunoscută Curții prin dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

În cauza de față, se constată că excepția de neconstituționalitate invocată de către recurentul inculpat A. vizează dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 Cod procedură, autorul excepției apreciind că sintagma "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege" este neconstituțională în raport cu prevederile art. 1 alin. (5), art. 16 și art. 21 alin. (3) din Constituția României, câtă vreme prin "limite prevăzute de lege" nu se înțeleg limitele rezultate în urma aplicării circumstanțelor atenuante/agravante ale pedepsei.

Din examinarea argumentelor invocate de autorul excepției în susținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte constată, însă, că obiecțiunile formulate cu privire la dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 Cod procedură nu reprezintă, în realitate, critici de neconstituționalitate apte să provoace un examen al conformității normei legale cu legea fundamentală a României.

Deși autorul excepției a susținut că dispozițiile legale anterior menționate contravin prevederilor din Constituția României, în concret, criticile formulate tind la modificarea și completarea textului de lege criticat, urmărindu-se a se stabili dacă, în calea extraordinară de atac a recursului în casație, instanța poate să realizeze propriul examen asupra situației de fapt și să rețină incidența dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005, ca și circumstanță atenuantă în cauză, în condițiile în care aceste pevederi nu au fost reținute de către instanțele anterioare la încadrarea juridică a faptei. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, neputând modifica sau completa textele legale supuse controlului. Modificarea sau completarea legii este atributul exclusiv al legiuitorului, Curtea Constituțională neavând o astfel de competență.

De asemenea, raportat la prevederile art. 146 din Constituția României și art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora Curtea Constituțională verifică constituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare atunci când este ridicată o excepție de neconstituționalitate a acestora în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial și față de faptul că, în speță, excepția invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituționalitate, ci de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale, se reține că remediul procedural al excepției de neconstituționalitate nu este folosit de către recurentul inculpat în scopul și finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituționale cu legea fundamentală.

Interpretarea și aplicarea legii este atributul exclusiv al instanțelor de judecată, Curtea Constituțională a României neavând o astfel de competență, ci având exclusiv rolul de garant al supremației Constituției.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, se va respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurentul inculpat A..

II. Asupra recursului în casație de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 278 din 10 mai 2018, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2015, s-au respins cererile de schimbare a încadrării juridice dintr-o singură infracțiune de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, în două infracțiuni de evaziune fiscală, în formă simplă, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. anterior, formulate de inculpații A. și B., prin apărători.

S-a respins și cererea de schimbare a încadrării juridice din complicitate la evaziune fiscală prev. de art. 26 C. pen. anterior rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, în complicitate la evaziune fiscală, prev. de art. 26 C. pen. anterior rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, formulată de inculpatul D., prin apărător.

În baza art. 5 C. pen., s-a constatat că legea penală mai favorabilă este legea veche, în forma de la data comiterii faptelor (iunie - septembrie 2009, respectiv ianuarie 2009 - martie 2010).

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. și art. 122 - art. 124 C. pen. în vigoare la data comiterii faptei (ianuarie 2009 - martie 2010), s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpaților A. și B. pentru infracțiunea prev. de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990, în vigoare la data comiterii faptei, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și art. 5 C. pen.

În baza art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare la data comiterii faptei (iunie - septembrie 2009), cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 5 ani închisoare și interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. anterior, pe o durată de 3 ani, ca pedeapsă complementară (lit. c) constând în decăderea din dreptul de a fi administrator al unei societăți comerciale).

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. anterior, s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) (aceasta din urmă constând în decăderea din dreptul de a fi administrator al unei societăți comerciale) pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, în vigoare la data comiterii faptei (iunie - septembrie 2009), cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și art. 5 C. pen., a fost condamnată inculpata B., la pedeapsa de 5 ani închisoare și interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. anterior, pe o durată de 3 ani, ca pedeapsă complementară (lit. c) constând în interzicerea dreptului de a fi administrator al unei societăți comerciale).

În baza art. 15 din Legea nr. 187/2012 rap. la art. 85 C. pen. anterior, s-a dispus anularea suspendării condiționate privind pedeapsa rezultantă de 4 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 1903/14.06.2012 a Judecătoriei Craiova, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1994 din 5 octombrie 2012 a Curții de Apel Craiova.

S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 4 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 1903/2012 a Judecătoriei Craiova, în pedepsele componente, de câte 4 luni închisoare, aplicate pentru infracțiunile prev. de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, cu aplic. art. 320

1

C. proc. pen. anterior și, respectiv, art. 84 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 59/1934, cu aplic. art. 320

1

C. proc. pen. anterior.

În baza art. 36 alin. (1) C. pen. anterior rap. la art. 34 lit. b) și art. 35 C. pen. anterior, cu aplic. art. 5 C. pen., s-a contopit pedeapsa de 5 ani închisoare și pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a, lit. b) și c) C. pen. anterior pe o durată de 3 ani, aplicată inculpatei în cauza de față, cu pedepsele mai sus menționate, repuse în individualitatea lor, urmând ca inculpata B. să execute pedeapsa de 5 ani închisoare și pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a, lit. b) și c) C. pen. anterior, pe o durată de 3 ani.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a, lit. b) și c) C. pen. anterior (lit. c) constând în interzicerea dreptului de a fi administrator al unei societăți comerciale) pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 26 C. pen. anterior rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare la data comiterii faptei (iunie - septembrie 2009), cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul D., la pedeapsa de 5 ani închisoare și interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a, lit. b) și c) C. pen. anterior (lit. c) constând în interzicerea dreptului de a fi administrator al unei societăți comerciale) pe o durată de 3 ani, ca pedeapsă complementară.

În baza art. 280

1

din Legea nr. 31/1990, în vigoare la data comiterii faptei (februarie 2010), cu aplic. art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul D. la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare.

În baza art. 33 lit. a) rap. la art. 34 lit. b) și art. 35 C. pen. anterior, cu aplic. art. 5 C. pen., s-a dispus ca inculpatul D. să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 5 ani închisoare și pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a, lit. b) și c) C. pen. anterior (lit. c) constând în interzicerea dreptului de a fi administrator al unei societăți comerciale) pe o durată de 3 ani.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. anterior, s-a aplicat inculpatului D. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a, lit. b) și c) C. pen. anterior (lit. c) constând în interzicerea dreptului de a fi administrator al unei societăți comerciale) pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 397 C. proc. pen. rap la art. 19 C. proc. pen., s-a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de Statul Român - ANAF București, reprezentată prin D.G.F.P. Dolj.

Au fost obligați inculpații A., B. și D., în solidar, la plata sumei de 412.718,94 RON, ce reprezintă TVA și la plata sumei de 43.533,20 RON reprezentând impozit pe profit (impozit pe veniturile agricole realizate de producătorii agricoli după recoltare) plus dobânzile și majorările de întârziere aferente, calculate de la data săvârșirii faptei (iunie - septembrie 2009) până la data achitării integrale a prejudiciului.

Au fost obligați în solidar inculpații A. și C. la plata sumei de 76.926 RON reprezentând TVA (provenind din înregistrările fictive de scăzăminte pentru produsul făină) plus majorările de întârziere și dobânzi aferente, calculate de la data săvârșirii faptei (august 2009) și până la achitarea prejudiciului către partea civilă.

În baza art. 118 lit. e) C. pen. anterior, s-a dispus confiscarea de la inculpații A. și B., în cote de 1/2, așa cum s-a dispus prin încheierea de îndreptare a erorii materiale din data de 07.06.2018, a sumei de 1.594.496 RON, ridicată de inculpați din patrimoniul S.C. E., societate radiată la data de 27.09.2012, sumă care nu a fost justificată.

În temeiul art. 12 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus ca inculpații A., B. și D. să nu fie administratori, directori sau reprezentanți legali ai unei societăți comerciale, iar dacă au fost aleși, vor fi decăzuți din drepturi.

În baza art. 7 din Legea nr. 26/1990, s-a dispus comunicarea sentinței la Oficiul Registrului Comerțului pentru înscrierea cuvenitelor mențiuni și la D.G.F.P. Dolj pentru înscrierea în cazierul fiscal.

S-a menținut sechestrul asigurator instituit prin ordonanța din 14.05.2013 asupra bunurilor și disponibilităților bănești aparținând inculpaților:

- teren intravilan în suprafață de 5000 m.p., situat în comuna Malu Mare, nr. cadastral provizoriu 1133, carte funciară x, proprietatea inculpatei B.;

- teren extravilan în suprafață de 15.000 m.p., situat în comuna Malu Mare, nr. cadastral provizoriu 1103, carte funciară x, proprietatea inculpatului A..

S-a menținut poprirea asiguratorie asupra contului deschis de inculpatul A. la F. S.A. Târgu Mures, respectiv asupra conturilor deschise de inculpata B. la G., H. Cluj Napoca, I. S.A. București, J. S.A. București, până la concurența valorii pagubei și a accesoriilor fiscale aferente.

În baza art. 348 C. proc. pen., s-a dispus anularea unui nr. de 31 facturi fictive de achiziție cereale de la S.C. K. S.R.L. .

A fost obligat fiecare dintre inculpații A., B. și D. la plata sumei de câte 5000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Ministerul Economiei și Finanțelor prin D.G.R.F.P. Craiova și inculpații A., B. și D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia penală nr. 882 din 6 iunie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori a respins apelul declarat de partea civilă Ministerul Economiei și Finanțelor, prin D.G.R.F.P. Craiova.

A admis apelurile declarate de inculpații A., B. .

A desființat, în parte, sentința penală nr. 278 din 10 mai 2018 a Tribunalului Dolj, pe latură penală și civilă și, rejudecând:

A descontopit pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare și pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a, lit. b) și c) C. pen. 1969, pe o durată de 3 ani, aplicată inculpatei B., în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor.

În baza art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. 1969, art. 74 alin. (2) C. pen. 1969, art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen. 1969 și art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpata B. la pedeapsa de 3 ani închisoare.

În baza art. 15 din Legea nr. 187/2012 rap. la art. 85 C. pen. 1969, a dispus anularea suspendării condiționate privind pedeapsa rezultantă de 4 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 1903/14.06.2012 a Judecătoriei Craiova, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1994 din 5 octombrie 2012 a Curții de Apel Craiova.

A descontopit pedeapsa rezultantă de 4 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 1903/2012 a Judecătoriei Craiova, în pedepsele componente, de câte 4 luni închisoare, aplicate pentru infracțiunile prev. de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, cu aplic. art. 320

1

C. proc. pen. 1969 și, respectiv, art. 84 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 59/1934, cu aplic. art. 320

1

C. proc. pen. 1969.

În baza art. 36 alin. (1) C. pen. 1969 rap. la art. 34 lit. b) și art. 35 C. pen. 1969, cu aplic. art. 5 C. pen., a contopit pedeapsa de 3 ani închisoare și pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a, lit. b) și c) C. pen. 1969, pe o durată de 3 ani, aplicată inculpatei în cauza de față, cu pedepsele mai sus menționate, repuse în individualitatea lor, urmând ca inculpata B. să execute pedeapsa ce mai grea, aceea de 3 ani închisoare și pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a, lit. b) și c) C. pen. 1969, pe o durată de 3 ani.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. 1969, a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a, lit. b) și c) (respectiv interzicerea dreptului de a fi administrator al unei societăți comerciale) C. pen. 1969, pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 86

1

alin. (1) și (2) rap. la art. 86

2

C. pen. 1969, a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante de 3 ani închisoare, pe un termen de supraveghere de 6 ani, ce constituie termen de încercare.

Pe durata termenului de încercare, a dispus că inculpata trebuie să se supună măsurilor de supraveghere prev. de disp. art. 86

3

alin. (1) C. pen. 1969.

A atras atenția inculpatei asupra dispozițiilor art. 86

4

C. pen. 1969, privind revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii aplicate inculpatei pe durata termenului de încercare.

A obligat pe inculpații A., B. și D., în solidar, la plata sumei de 43.533,20 RON, cu obligațiile accesorii calculate conform Codului de procedură fiscală de la data săvârșirii faptei (iunie - septembrie 2009) până la data achitării integrale a prejudiciului.

A menținut obligarea, în solidar, a inculpaților A. și B. la plata sumei de 76.926 RON reprezentând TVA (provenit din înregistrările fictive de scăzăminte pentru produsul făină) cu obligațiile accesorii calculate conform Codului de procedură fiscală de la data săvârșirii faptei (august 2009) și până la achitarea prejudiciului către partea civilă.

A menținut restul dispozițiilor ce nu contravin deciziei.

Cheltuielile judiciare din apel au rămas în sarcina statului.

Împotriva deciziei penale anterior menționate, cu respectarea termenului prevăzut de dispozițiile art. 435 C. proc. pen., a declarat recurs în casație inculpatul A..

În motivele scrise pe care se fundamentează calea de atac și în susținerea orală a acestora au fost invocate cazurile de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală) și art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. (s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de legea penală), invocându-se nelegalitatea deciziei penale atacate din perspectiva greșitei soluții de condamnare pentru infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, respectiv a aplicării unei pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Astfel, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., recurentul inculpat a susținut că a fost condamnat, deși fapta pentru care a fost trimis în judecată nu îndeplinea tipicitatea obiectivă a infracțiunii de evaziune fiscală, aceasta nefiind prevăzută și sancționată de legea penală.

În concret, a arătat că faptele care se presupune că au fost săvârșite prin neevidențierea/nedeclararea/neplata/necolectarea unor sume de bani, în valoare totală de 120.459 RON, nu se încadrează în tiparul infracțiunii pentru care a fost condamnat, respectiv infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005. Or, dacă faptele pentru care a fost condamnat nu se încadrează în norma de drept reținută de către instanță, iar raportat la existența unei alte norme penale de sancționare nu s-a efectuat niciun act pe parcursul procesului penal, neanalizându-se o altă încadrare juridică, rezultă în mod evident că cele două fapte (neevidențierea, nedeclararea și neplata unui impozit pe veniturile realizate de producătorii agricoli din vânzarea produselor după recoltare, estimat la 43.533 RON și, respectiv, necolectarea și neplata unei taxe pe valoare adăugată în cuantum de 76.926 RON) nu sunt prevăzute de legea penală.

Pe de altă parte, a susținut recurentul inculpat că nu se poate afirma existența unei tipicități obiective nici în legătură cu fapta privind înregistrarea, în mod repetat, în evidențele contabile ale S.C. E. S.R.L., pe care o administra și declararea la organele fiscale, în cursul anului 2009, a unor cheltuieli care nu au la bază operațiuni reale, respectiv achiziții fictive de mărfuri de la S.C. K. S.R.L. și scăzăminte fictive de făina, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, constând în deducerea ilegală a TVA de 412.718,94 RON. A subliniat că nu este descris sau probat în niciun moment, pe parcursul procesului penal, dacă au fost îndeplinite condițiile pentru reținerea infracțiunii din punct de vedere al tipicitătii obiective a acesteia, respectiv care au fost, în fapt, operațiunile prin care s-au înregistrat așa-zisele cheltuieli fictive, respectiv de ce acestea sunt fictive și cum nu s-au realizat.

Față de argumentele expuse, a apreciat că se impune admiterea recursului în casație, casarea deciziei penale atacate și pronunțarea unei soluții de achitare pentru infracțiunea de evaziune fiscală.

Prin prisma celuilalt caz de recurs în casație invocat, prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., recurentul inculpat A. a susținut că, în cauză, instanța a omis să rețină dispozițiile art. 10 din Legea nr. 241/2005, astfel încât pedeapsa a fost aplicată în alte limite decât cele prevăzute de lege, soluția de condamnare fiind pronunțată prin raportare la limitele pedepsei dinainte de aplicarea cauzei obligatorii de reducere a acesteia.

La data de 26 septembrie 2019, Înalta Curte a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casație formulate de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 882 din 6 iunie 2019 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. x/2015 și trimiterea cauzei în vederea judecării recursului în casație.

Examinând pe fond recursul în casație declarat de inculpatul A., Înalta Curte constată că acesta nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casație a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date și dacă ea corespunde sau nu legii.

Recursul în casație reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităților și nu are ca obiect rezolvarea unei acțiuni penale, ci desființarea sentințelor și deciziilor care sunt contrare legii.

Prin urmare, recursul în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului, generată de o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească deficitară/parțială/nesatisfăcătoare. În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecății în fața primei instanțe ori în apel, ci se analizează exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri și condiții expres prevăzute de lege.

Recursul în casație nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal - și un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente.

În ceea ce privește cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală) - caz invocat de recurentul inculpat în susținerea căii de atac - se constată că acesta nu este incident în cauză.

Acest caz de casare se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzute de norma de încriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.

În speță, recurentul inculpat, prin motivele dezvoltate în susținerea căii de atac, a făcut referire la mijloacele de probă administrate în cauză, arătând că starea de fapt reținută prin hotărârea de condamnare este de natură a evidenția lipsa caracterului penal al faptei pentru care a fost condamnat.

Criticile invocate de recurentul inculpat nu vizează însă aspecte de legalitate a hotărârii atacate, ce pot fi examinate în calea extraordinară de atac a recursului în casație, ci reprezintă critici ce țin de fondul cauzei, de modalitatea în care instanțele au reținut, pe baza probelor din dosar, vinovăția și participația acestuia în săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală pentru care s-a dispus condamnarea sa.

Prin motivele de recurs formulate se realizează o analiză a probelor, recurentul inculpat susținând că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, respectiv că nu sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de lege.

Or, recursul în casație este o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept și nu faptic, excluzând rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, pe fond, în parametrii în care a avut loc judecata în fond și în apel. În consecință, starea de fapt reținută în cauză și concordanța acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de examinare din partea instanței supreme pe calea recursului în casație.

Criticile formulate de recurentul inculpat nu pot fi primite de către Înalta Curte, prin recursul în casație promovat în cauză acesta urmărind, în realitate, remedierea unei greșite aprecieri a stării de fapt de către instanța de apel, respectiv a unei greșite interpretări a probelor administrate (iar nu îndreptarea unei erori de drept), ceea ce nu mai este posibil în calea extraordinară de atac a recursului în casație.

Prin raportare la situația de fapt reținută în cauză, în mod corect s-a constatat de către instanța de apel îndeplinirea elementelor de tipicitate ale infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, pentru care recurentul inculpat a fost condamnat.

Nici criticile circumscrise cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., formulate de recurentul inculpat în susținerea căii de atac, nu pot fi primite.

Prin motivele scrise ce fundamentează calea de atac, susținute și oral de apărătorul recurentului inculpat, a fost criticată pedeapsa aplicată acestuia din urmă pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, apreciindu-se că în mod greșit nu au fost reținute dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, a căror aplicare ar fi avut ca efect reducerea limitelor de pedeapsă la jumătate.

Potrivit dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Acest caz de recurs în casație devine incident ori de câte ori se constată că pedeapsa aplicată de instanță nu se încadrează în limitele stabilite în norma de încriminare pentru infracțiunea consumată, pentru tentativă sau prin reținerea unor cauze de agravare, de atenuare a pedepsei ori reținerea circumstanțelor atenuante judiciare.

Așadar, în cadrul acestui caz de recurs în casație, legiuitorul are în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de textul de lege, în raport de încadrarea juridică a faptei și de cauzele de atenuare sau agravare a răspunderii penale, fiind exclusă orice analiză sub aspectul reindividualizării pedepsei.

În cauză, situația de fapt, stabilită de către instanțele anterioare cu autoritate de lucru judecat, reliefează împrejurarea că, deși o parte din prejudiciu a fost compensat în baza TVA-ului pe care firma îl avea de recuperat, acesta nu a fost acoperit în integralitate până la începutul cercetării judecătorești, așa cum cer dispozițiile art. 10 din Legea nr. 241/2005, astfel că în mod corect nu a fost reținută în favoarea recurentului inculpat incidența acestor prevederi legale.

Ca atare, critica vizând nereținerea în cauză a dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005 nu poate fi primită de către Înalta Curte, în calea de atac a recursului în casație verificându-se doar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, prin raportare la situația de fapt stabilită cu autoritate de lucru judecat de către instanțele anterioare.

Astfel, în raport cu criticile formulate, se constată că nu este incident în speță cazul de recurs în casație menționat, pedeapsa aplicată recurentului inculpat, prin raportare la încadrarea juridică reținută în cauză, fiind situată în limitele prevăzute de lege.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., se va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 882 din 6 iunie 2019 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. x/2015.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 157 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea formulată de recurentul inculpat A. privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 882 din 6 iunie 2019 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. x/2015.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 157 RON, rămâne în sarcina statului.

Cu recurs în 48 de ore de la pronunțare, în ceea ce privește soluția referitoare la cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 ianuarie 2020.