ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1600/2011

Asupra recursului de față; În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 189 din 10 martie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în baza art. 522 1 C. proc. pen. a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de rejudecare a cauzei formulată de condamnatul D.M.K.. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., condamnatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 500 RON, iar onorariul avocatului din oficiu s-a dispus a se avansa din fondurile Ministerului Justiției. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că prin cererea formulată și întemeiată pe dispozițiile art. 522 1 Cod de procedură penală, condamnatul D.M.K.

a solicitat rejudecarea cauzei în care s-a pronunțat Sentința penală nr. 348 din 8 martie 2007 a Tribunalului București, definitivă prin Decizia penală nr. 1525 din 30 aprilie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În motivarea cererii condamnatul a arătat că împotriva sa a fost emis un mandat de arestare european și că este nevinovat de săvârșirea infracțiunii pentru care a fost condamnat. În ședința publică din 2 martie 2010, instanța din oficiu a pus în discuție excepția inadmisibilității cererii raportat la împrejurarea că măsura extrădării nu a fost executată. Examinând cauza din prisma excepției invocată din oficiu, tribunalul a respins cererea de rejudecare a cauzei ca inadmisibilă întrucât din adresa emisă de I.G.P.R.

- Centrul de Cooperare Polițienească Internațională - Biroul Național Interpol a rezultat împrejurarea că D.M.K. a fost reținut în Elveția însă nu s-a acceptat extrădarea sa, dispunându-se punerea în libertate întrucât autoritățile elvețiene nu au putut determina dubla incriminare. În condițiile în care extrădarea condamnatului nu a avut loc, instanța a apreciat cererea de rejudecare ca inadmisibilă, cu atât mai mult cu cât, dispozițiile art. 522 1 C. proc. pen. au fost instituite ca și un remediu procesual special menit să asigure inculpatului ce a fost judecat în lipsă posibilitatea oferirii de declarații în apărare și de administrare de probe pe care a fost în imposibilitate să le facă în timpul primei judecăți, în fond, ori, în condițiile în care inculpatul nu este prezent pe teritoriul României se apreciază că acesta nu-și va putea asigura o apărare eficientă.

Împotriva sentinței penale a formulat apel condamnatul D.M.K., care a susținut că sentința este nelegală și netemeinică, întrucât motivarea instanței în sensul că în lipsa sa din România solicitarea este inadmisibilă contravine scopului art. 522 C. proc. pen. Petentul apreciază că România trebuie să garanteze o procedură penală adecvată drepturilor fundamentale, în special trebuie garantat dreptul la un proces echitabil cu respectarea dreptului la apărare printr-un avocat de încredere, iar condiționarea rejudecării unui proces de prezența inculpatului sau a petentului în România nu este compatibil cu garanțiile și drepturile enunțate. Petentul a arătat că art. 522 C. proc. pen. nu condiționează rejudecarea cauzei de executarea mandatului de extrădare.

Totodată, petentul a arătat că, dacă textul nu se poate interpreta ca atare sau nu poate fi înlocuit, atunci este neconform cu Constituția, din cauza faptului că lasă rejudecarea la aprecierea judecătorului și condiționează rejudecarea de prezența petentului în România, ceea ce constituie o discriminare. Examinând excepția de neconstituționalitate invocată de condamnat, precum și hotărârea penală, în raport de motivele de apel invocate de acesta, Curtea a constatat că apelul declarat de condamnat este nefondat. Referitor la excepția de neconstituționalitate, Curtea a apreciat că solicitarea de sesizare a Curții Constituționale este neîntemeiată, întrucât petentul nu a indicat care sunt textele din Constituție cărora le-ar contraveni dispozițiile art. 522 ind.

1 C. proc. pen., arătând numai că acestea instituie o discriminare deoarece condiționează judecata de prezența petentului în România și lasă judecata la aprecierea judecătorului. Curtea a apreciat că această susținere a petentului în sensul că art. 522 ind. 1 C. proc. pen. lasă judecata la aprecierea judecătorului este vagă și nu conține elemente suficiente pentru a fi luată în considerare ca și o excepție de neconstituționalitate. Mai mult, afirmația petentului că "dacă textul nu se poate interpreta ca atare sau nu poate fi înlocuit atunci este neconform cu Constituția" nu se referă, în realitate, la încălcarea vreunei norme constituționale, ci la interpretarea ori modificarea acestuia, modificare ce nu poate avea loc prin soluționarea unei excepții de neconstituționalitate.

Curtea a concluzionat că solicitarea petentului de sesizare a Curții Constituționale este neîntemeiată și nu poate conduce decât la tergiversarea procedurii în apel, astfel că a respins-o ca atare. Cu privire la fondul cauzei, potrivit art. 522 ind. 1 C. proc. pen., în cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate și condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanța care a judecat în primă instanță, la cererea condamnatului, dispozițiile art. 405 - 408, referitoare la procedura revizuirii, aplicându-se în mod corespunzător. Instanța de apel a constatat că în mod corect tribunalul a respins cererea de rejudecare a cauzei ca inadmisibilă, întrucât din adresa emisă de I.G.P.R.

- Centrul de Cooperare Polițienească Internațională - Biroul Național Interpol a rezultat împrejurarea că D.M.K. a fost reținut în Elveția însă nu s-a acceptat extrădarea sa dispunându-se punerea în libertate deoarece autoritățile elvețiene nu au putut determina dubla incriminare, astfel că extrădarea condamnatului nu a avut loc, petentul nefiind prezent în fața instanței competente. Este adevărat că textul art. 522 ind. 1 C. proc. pen. nu prevede în mod expres că rejudecarea cauzei trebuie să aibă loc în prezența condamnatului, însă nu trebuie pierdut din vedere scopul pentru care au fost instituite dispozițiile art. 522 1 C. proc. pen., respectiv, ca și un remediu procesual special menit să asigure inculpatului ce a fost judecat în lipsă posibilitatea oferirii de declarații în apărare și de administrare de probe pe care a fost în imposibilitate să le facă în timpul primei judecăți, în fond.

Or, în condițiile în care inculpatul nu este prezent pe teritoriul României, tribunalul a apreciat în mod just că acesta nu-și va putea asigura o apărare eficientă, astfel că rejudecarea cauzei este complet lipsită de eficiență. De altfel, deși petentul a invocat apărarea ineficientă și necesitatea de a fi reprezentat de un apărător de încredere, Curtea a constatat că acesta nu și-a desemnat un apărător ales în prezenta procedură, pentru petent prezentându-se apărător din oficiu, desemnat de instanța de fond, aceeași situație existând și în cursul apelului, deși petentul apelant a fost citat la domiciliul ales din străinătate în timp util și a semnat personal de primirea citației. Mai mult, instanța de apel a acordat un al doilea termen, pentru a desemna apărător din oficiu pentru petentul apelant, și pentru acest al doilea termen petentul primind citația și semnând personal de primire.

În plus, Curtea a constatat că prima instanță nu este obligată, potrivit art. 522 ind. 1 C. proc. pen., să procedeze la rejudecarea cauzei, ci trebuie să verifice dacă o asemenea cerere este întemeiată, în speță să verifice dacă persoana condamnată a cunoscut existența procesului, dacă a avut sau nu posibilitatea să se apere sau se află în culpă procesuală. Inculpatul nu a indicat care sunt motivele pentru care solicită rejudecarea cauzei (altele decât faptul că se solicită extrădarea sa și încălcarea Convenției Europene a Drepturilor Omului de către instanța de recurs), nu a precizat dacă a fost în imposibilitate de a se prezenta în fața instanței, în concluzie care sunt temeiurile pentru care solicită rejudecarea fondului de către autoritățile române.

Pentru aceste considerente instanța de apel a apreciat că se impune prezența petentului în fața instanței competente potrivit art. 522 ind. 1 C. proc. pen., pentru ca acesta să indice motivele cererii și, dacă este cazul, să poată face dovada împrejurărilor ce l-au împiedicat să se prezinte în fața instanței de fond și să se apere în mod eficient. Referitor la susținerile petentului în sensul că soluționarea cauzei de către Înalta Curte de Casație și Justiție a avut loc cu încălcarea gravă a procedurii penale române și a principiilor de drept, Curtea a constatat, pe de o parte, că această ipoteză nu constituie motiv de rejudecare a cauzei conform art. 522 ind. 1 C. proc.

pen., iar pe de altă parte că, din lectura dosarului cauzei nu rezultă încălcări ale Convenției Europene a Drepturilor Omului în recurs, deoarece la termenul la care a avut loc judecata în recurs, pentru apelant s-a prezentat apărătorul ales, iar inculpații prezenți au fost audiați nemijlocit de instanța de judecată în recurs. În condițiile în care petentul nu a indicat motivele pentru care apreciază că sunt incidente dispozițiile art. 522 ind. 1 C. proc. pen. și nu a făcut dovada judecății în lipsă în accepțiunea acestui text de lege, s-a concluzionat că în mod corect prima instanță a respins cererea ca inadmisibilă. În consecință, instanța de apel, în temeiul art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 522 1 C. proc.

pen. formulată de condamnat, iar potrivit art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a respins ca nefondat apelul declarat de condamnat împotriva Sentinței penale nr. 189 din 10 martie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală. Împotriva deciziei a declarat recurs condamnatul D.M.K. care reiterând criticile invocate în apelul declarat împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond a susținut că soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de rejudecare a cauzei, contravine scopului dispozițiilor art. 522 1 C. proc. pen. Recurentul a arătat că în cauză este incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen.

deoarece instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii de suspendare a executării pedepsei de 5 ani închisoare la care a fost condamnat în lipsă prin Decizia penală nr. 1525 din 30 aprilie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fără ca această instanță să-i fi dat posibilitatea să-și exercite drepturile procesuale fundamentale, în special să dea declarații și să participe activ la dezbateri. A mai susținut recurentul că România trebuie să garanteze oricărei persoane dreptul la un proces echitabil cu respectarea dreptului la apărare, iar condiționarea rejudecării unui proces de prezența inculpatului în România nu este compatibilă cu scopul procedurii prevăzute în art. 522 1 C. proc. pen., și contravine Constituției.

Examinând hotărârea atacată, atât prin prisma motivelor invocate care în drept se încadrează în dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., cât și din oficiu în conformitate cu prevederile art. 385 9 alin. ultim din același cod, Înalta Curte constată că este tardiv recursul formulat împotriva dispoziției din decizie privind respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale și nefondat recursul declarat împotriva celorlalte dispoziții din decizia atacată. Potrivit art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 177/2010, încheierea prin care instanța respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale poate fi atacată cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare, iar recursul se judecă în termen de 3 zile.

Decizia penală nr. 124 pronunțată la data de 8 iunie 2010 prin care curtea de apel a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 522 1 C. proc. pen. a fost comunicată recurentului condamnat la data de 9 iulie 2010, iar recursul a fost formulat la 19 iulie 2010, cu mult peste termenul de 48 de ore prevăzut de art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 modificată, mai sus invocat. Prin urmare, declararea recursului peste termenul prevăzut de lege atrage respingerea acestuia ca tardiv introdus în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. Referitor la celelalte critici aduse deciziei, Înalta Curte constată că acestea nu sunt fondate.

Potrivit art. 522 1 alin. (1) C. proc. pen., "în cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate și condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanța care a judecat în primă instanță, la cererea condamnatului". Alin. (2) al textului de lege sus-menționat prevede că "dispozițiile art. 405 - 408 se aplică în mod corespunzător". Interpretarea corectă din punct de vedere gramatical și sistematic a sintagmei "judecate și condamnate în lipsă" conținută în dispoziția legală sus-menționată nu poate fi decât aceea care include în sfera de aplicare, exclusiv, pe inculpații condamnați, care au lipsit pe întreaga durată a procedurii de judecată până la rămânerea definitivă a hotărârii (atât la judecată și pronunțarea în primă instanță, cât și la judecata în apel și recurs, în măsura în care au fost exercitate în cauză aceste căi ordinare de atac).

Pe de altă parte, este adevărat că din textul art. 522 1 C. proc. pen., astfel cum este redactat, nu rezultă în mod expres că rejudecarea cauzei trebuie să aibă loc în prezența condamnatului însă, având în vedere că scopul reglementării procedurii rejudecării cauzei după extrădare este garantarea dreptului persoanei extrădate la un proces echitabil cu respectarea, în principal, a dreptului său la apărare, Înalta Curte constată contrar celor susținute de recurent și în acord cu concluzia la care au ajuns instanța de fond și de prim control judiciar că în condițiile în care inculpatul nu este prezent pe teritoriul României, cererea formulată de acesta de a se dispune rejudecarea cauzei este lipsită de utilitate funcțională, nu poate să producă efectele pe care legea a înțeles să i le atribuie în cazul respectiv.

Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât în motivele de recurs depuse în scris la dosar, recurentul a susținut că a fost condamnat de instanța de recurs, după ce în prealabil a fost achitat, de către instanța de fond și de cea de apel fără a se fi procedat la ascultarea sa și la reaudierea martorilor, hotărârea de condamnare fundamentându-se exclusiv pe probatoriul administrat în faza de urmărire penală și în cursul cercetării judecătorești la instanța de fond.

Recurentul condamnat nu se află în situația persoanei extrădate în România deoarece așa cum rezultă din Adresa nr. din 22 ianuarie 2010 a Centrului de Cooperare Polițienească Internațională - Biroul Național Interpol - acesta a fost reținut în Elveția în perioada 19 noiembrie 2009 - 20 noiembrie 2009 după care a fost eliberat deoarece autoritățile elvețiene nu au putut determina dubla incriminare, împrejurare față de care Înalta Curte constată că soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii formulată de recurent, dispusă de instanța de fond și menținută de instanța de prim control judiciar este legală și temeinică.

Mai mult, așa cum a reținut și instanța de prim control judiciar, recurentul nu a arătat care sunt motivele pentru care solicită rejudecarea cauzei (altele decât faptul că se solicită extrădarea sa și încălcarea dreptului la un proces echitabil garantat de Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale), nu a precizat dacă a fost în imposibilitate de a se prezenta în fața instanței care a dispus condamnarea, în concluzie, care sunt temeiurile pentru care solicită rejudecarea cauzei de către instanțele de judecată din România. În ce privește cazul de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 10 C. proc.

pen., acesta este incident, între altele, atunci când instanța nu s-a pronunțat " ... asupra unor cereri esențiale pentru părți, de natură să garanteze drepturile lor și să influențeze soluția procesului". Este adevărat că în cererea de apel, recurentul a solicitat suspendarea executării pedepsei de 5 ani închisoare la care a fost condamnat în cauza a cărei rejudecare o solicită, cerere asupra căreia instanța de prim control judiciar avea obligația să se pronunțe în situația în care constata că soluția ce se impunea a fi pronunțată de instanța de fond era aceea de admitere a cererii de rejudecare formulată de condamnat. Numai în această situație, instanța urmând procedura de rejudecare prevăzută în art. 405 - 408 C. proc.

pen. astfel cum dispune art. 522 1 C. proc. pen. poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii. Prin urmare, în cauză nu-și găsește aplicabilitatea cazul de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., cum greșit a susținut recurentul. În ce privește neconstituționalitatea art. 522 1 C. proc. pen., așa cum a reținut și instanța de apel, recurentul nu a indicat care sunt textele din Constituția României cărora le-ar contraveni aceste prevederi legale, împrejurare față de care se constată că nu sunt întrunite cerințele art. 29 din Legea nr. 47/1992 modificată pentru a se dispune sesizarea Curții Constituționale. Susținerea recurentului în sensul că art. 522 1 C. proc.

pen. lasă judecata la aprecierea judecătorului nu este suficientă pentru a fi calificată ca și o excepție de neconstituționalitate, iar afirmația că "dacă textul nu se poate interpreta ca atare sau nu poate fi înlocuit atunci este neconform cu Constituția" nu se referă la încălcarea vreunei norme constituționale, ci la interpretarea acesteia, interpretare ce cade în sarcina judecătorului învestit cu soluționarea cauzei și nu a judecătorului de la Curtea Constituțională. În consecință, Înalta Curte apreciind neîntemeiate criticile aduse de recurent deciziei pronunțate de instanța de apel, și neconstatând din oficiu alte motive de nelegalitate și netemeinicie a hotărârii atacate, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen. va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză. Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul condamnat va fi obligat la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca tardiv recursul declarat de condamnatul D.M.K. împotriva dispoziției din Decizia penală nr. 124 din 8 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, privind respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale și ca nefondat recursul declarat de același condamnat împotriva celorlalte dispoziții din decizie. Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică azi 20 aprilie 2011.