ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1600/2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1600/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față;

În baza actelor și

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 189 din 10 martie

2010 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în baza art. 522

1

C. proc. pen. a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de rejudecare a cauzei

formulată de condamnatul D.M.K..

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., condamnatul a fost obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat în sumă de 500 RON, iar onorariul avocatului din oficiu

s-a dispus a se avansa din fondurile Ministerului Justiției.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut că prin cererea formulată și

întemeiată pe dispozițiile art. 522

1

Cod de procedură penală,

condamnatul D.M.K. a solicitat rejudecarea cauzei în care s-a pronunțat

Sentința penală nr. 348 din 8 martie 2007 a Tribunalului București, definitivă

prin Decizia penală nr. 1525 din 30 aprilie 2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

În motivarea cererii

condamnatul a arătat că împotriva sa a fost emis un mandat de arestare european

și că este nevinovat de săvârșirea infracțiunii pentru care a fost condamnat.

În ședința publică

din 2 martie 2010, instanța din oficiu a pus în discuție excepția

inadmisibilității cererii raportat la împrejurarea că măsura extrădării nu a

fost executată.

Examinând cauza din

prisma excepției invocată din oficiu, tribunalul a respins cererea de

rejudecare a cauzei ca inadmisibilă întrucât din adresa emisă de I.G.P.R. -

Centrul de Cooperare Polițienească Internațională - Biroul Național Interpol a

rezultat împrejurarea că D.M.K. a fost reținut în Elveția însă nu s-a acceptat

extrădarea sa, dispunându-se punerea în libertate întrucât autoritățile

elvețiene nu au putut determina dubla incriminare.

În condițiile în care

extrădarea condamnatului nu a avut loc, instanța a apreciat cererea de

rejudecare ca inadmisibilă, cu atât mai mult cu cât, dispozițiile art. 522

1

C. proc. pen. au fost instituite ca și un remediu procesual special menit să

asigure inculpatului ce a fost judecat în lipsă posibilitatea oferirii de

declarații în apărare și de administrare de probe pe care a fost în

imposibilitate să le facă în timpul primei judecăți, în fond, ori, în

condițiile în care inculpatul nu este prezent pe teritoriul României se

apreciază că acesta nu-și va putea asigura o apărare eficientă.

Împotriva sentinței

penale a formulat apel condamnatul D.M.K., care a susținut că sentința este

nelegală și netemeinică, întrucât motivarea instanței în sensul că în lipsa sa

din România solicitarea este inadmisibilă contravine scopului art. 522 C. proc.

pen.

Petentul apreciază că

România trebuie să garanteze o procedură penală adecvată drepturilor

fundamentale, în special trebuie garantat dreptul la un proces echitabil cu

respectarea dreptului la apărare printr-un avocat de încredere, iar

condiționarea rejudecării unui proces de prezența inculpatului sau a petentului

în România nu este compatibil cu garanțiile și drepturile enunțate.

Petentul a arătat că

art. 522 C. proc. pen. nu condiționează rejudecarea cauzei de executarea

mandatului de extrădare. Totodată, petentul a arătat că, dacă textul nu se

poate interpreta ca atare sau nu poate fi înlocuit, atunci este neconform cu

Constituția, din cauza faptului că lasă rejudecarea la aprecierea judecătorului

și condiționează rejudecarea de prezența petentului în România, ceea ce

constituie o discriminare.

Examinând excepția de

neconstituționalitate invocată de condamnat, precum și hotărârea penală, în

raport de motivele de apel invocate de acesta, Curtea a constatat că apelul

declarat de condamnat este nefondat.

Referitor la excepția

de neconstituționalitate, Curtea a apreciat că solicitarea de sesizare a Curții

Constituționale este neîntemeiată, întrucât petentul nu a indicat care sunt

textele din Constituție cărora le-ar contraveni dispozițiile art. 522 ind. 1 C.

proc. pen., arătând numai că acestea instituie o discriminare deoarece

condiționează judecata de prezența petentului în România și lasă judecata la

aprecierea judecătorului.

Curtea a apreciat că

această susținere a petentului în sensul că art. 522 ind. 1 C. proc. pen. lasă

judecata la aprecierea judecătorului este vagă și nu conține elemente

suficiente pentru a fi luată în considerare ca și o excepție de

neconstituționalitate. Mai mult, afirmația petentului că "dacă textul nu

se poate interpreta ca atare sau nu poate fi înlocuit atunci este neconform cu

Constituția" nu se referă, în realitate, la încălcarea vreunei norme

constituționale, ci la interpretarea ori modificarea acestuia, modificare ce nu

poate avea loc prin soluționarea unei excepții de neconstituționalitate.

Curtea a concluzionat

că solicitarea petentului de sesizare a Curții Constituționale este

neîntemeiată și nu poate conduce decât la tergiversarea procedurii în apel,

astfel că a respins-o ca atare.

Cu privire la fondul

cauzei, potrivit art. 522 ind. 1 C. proc. pen., în cazul în care se cere

extrădarea unei persoane judecate și condamnate în lipsă, cauza va putea fi

rejudecată de către instanța care a judecat în primă instanță, la cererea

condamnatului, dispozițiile art. 405 - 408, referitoare la procedura

revizuirii, aplicându-se în mod corespunzător.

Instanța de apel a

constatat că în mod corect tribunalul a respins cererea de rejudecare a cauzei

ca inadmisibilă, întrucât din adresa emisă de I.G.P.R. - Centrul de Cooperare

Polițienească Internațională - Biroul Național Interpol a rezultat împrejurarea

că D.M.K. a fost reținut în Elveția însă nu s-a acceptat extrădarea sa

dispunându-se punerea în libertate deoarece autoritățile elvețiene nu au putut

determina dubla incriminare, astfel că extrădarea condamnatului nu a avut loc,

petentul nefiind prezent în fața instanței competente.

Este adevărat că

textul art. 522 ind. 1 C. proc. pen. nu prevede în mod expres că rejudecarea

cauzei trebuie să aibă loc în prezența condamnatului, însă nu trebuie pierdut

din vedere scopul pentru care au fost instituite dispozițiile art. 522

1

C. proc. pen., respectiv, ca și un remediu procesual special menit să asigure

inculpatului ce a fost judecat în lipsă posibilitatea oferirii de declarații în

apărare și de administrare de probe pe care a fost în imposibilitate să le facă

în timpul primei judecăți, în fond. Or, în condițiile în care inculpatul nu

este prezent pe teritoriul României, tribunalul a apreciat în mod just că

acesta nu-și va putea asigura o apărare eficientă, astfel că rejudecarea cauzei

este complet lipsită de eficiență.

De altfel, deși

petentul a invocat apărarea ineficientă și necesitatea de a fi reprezentat de

un apărător de încredere, Curtea a constatat că acesta nu și-a desemnat un

apărător ales în prezenta procedură, pentru petent prezentându-se apărător din

oficiu, desemnat de instanța de fond, aceeași situație existând și în cursul

apelului, deși petentul apelant a fost citat la domiciliul ales din străinătate

în timp util și a semnat personal de primirea citației. Mai mult, instanța de

apel a acordat un al doilea termen, pentru a desemna apărător din oficiu pentru

petentul apelant, și pentru acest al doilea termen petentul primind citația și

semnând personal de primire.

În plus, Curtea a

constatat că prima instanță nu este obligată, potrivit art. 522 ind. 1 C. proc.

pen., să procedeze la rejudecarea cauzei, ci trebuie să verifice dacă o

asemenea cerere este întemeiată, în speță să verifice dacă persoana condamnată

a cunoscut existența procesului, dacă a avut sau nu posibilitatea să se apere

sau se află în culpă procesuală.

Inculpatul nu a

indicat care sunt motivele pentru care solicită rejudecarea cauzei (altele

decât faptul că se solicită extrădarea sa și încălcarea Convenției Europene a

Drepturilor Omului de către instanța de recurs), nu a precizat dacă a fost în imposibilitate

de a se prezenta în fața instanței, în concluzie care sunt temeiurile pentru

care solicită rejudecarea fondului de către autoritățile române.

Pentru aceste

considerente instanța de apel a apreciat că se impune prezența petentului în

fața instanței competente potrivit art. 522 ind. 1 C. proc. pen., pentru ca

acesta să indice motivele cererii și, dacă este cazul, să poată face dovada

împrejurărilor ce l-au împiedicat să se prezinte în fața instanței de fond și

să se apere în mod eficient.

Referitor la

susținerile petentului în sensul că soluționarea cauzei de către Înalta Curte

de Casație și Justiție a avut loc cu încălcarea gravă a procedurii penale

române și a principiilor de drept, Curtea a constatat, pe de o parte, că

această ipoteză nu constituie motiv de rejudecare a cauzei conform art. 522

ind. 1 C. proc. pen., iar pe de altă parte că, din lectura dosarului cauzei nu

rezultă încălcări ale Convenției Europene a Drepturilor Omului în recurs,

deoarece la termenul la care a avut loc judecata în recurs, pentru apelant s-a

prezentat apărătorul ales, iar inculpații prezenți au fost audiați nemijlocit

de instanța de judecată în recurs.

În condițiile în care

petentul nu a indicat motivele pentru care apreciază că sunt incidente

dispozițiile art. 522 ind. 1 C. proc. pen. și nu a făcut dovada judecății în

lipsă în accepțiunea acestui text de lege, s-a concluzionat că în mod corect

prima instanță a respins cererea ca inadmisibilă.

În consecință,

instanța de apel, în temeiul art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 a respins

cererea de sesizare a Curții Constituționale în vederea soluționării excepției

de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 522

1

C. proc. pen.

formulată de condamnat, iar potrivit art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a

respins ca nefondat apelul declarat de condamnat împotriva Sentinței penale nr.

189 din 10 martie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală.

Împotriva deciziei a

declarat recurs condamnatul D.M.K. care reiterând criticile invocate în apelul

declarat împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond a susținut că

soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de rejudecare a cauzei,

contravine scopului dispozițiilor art. 522

1

C. proc. pen.

Recurentul a arătat

că în cauză este incident cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 10 C. proc. pen. deoarece instanța de apel nu s-a pronunțat

asupra cererii de suspendare a executării pedepsei de 5 ani închisoare la care

a fost condamnat în lipsă prin Decizia penală nr. 1525 din 30 aprilie 2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, fără ca această instanță să-i fi dat

posibilitatea să-și exercite drepturile procesuale fundamentale, în special să

dea declarații și să participe activ la dezbateri. A mai susținut recurentul că

România trebuie să garanteze oricărei persoane dreptul la un proces echitabil

cu respectarea dreptului la apărare, iar condiționarea rejudecării unui proces

de prezența inculpatului în România nu este compatibilă cu scopul procedurii

prevăzute în art. 522

1

C. proc. pen., și contravine Constituției.

Examinând hotărârea

atacată, atât prin prisma motivelor invocate care în drept se încadrează în

dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., cât și din

oficiu în conformitate cu prevederile art. 385

9

alin. ultim din

același cod, Înalta Curte constată că este tardiv recursul formulat împotriva

dispoziției din decizie privind respingerea cererii de sesizare a Curții

Constituționale și nefondat recursul declarat împotriva celorlalte dispoziții

din decizia atacată.

Potrivit art. 29 alin.

(6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 177/2010,

încheierea prin care instanța respinge cererea de sesizare a Curții

Constituționale poate fi atacată cu recurs la instanța imediat superioară, în

termen de 48 de ore de la pronunțare, iar recursul se judecă în termen de 3

zile.

Decizia penală nr.

124 pronunțată la data de 8 iunie 2010 prin care curtea de apel a respins

cererea de sesizare a Curții Constituționale în vederea soluționării excepției

de neconstituționalitate a prevederilor art. 522

1

C. proc. pen. a

fost comunicată recurentului condamnat la data de 9 iulie 2010, iar recursul a

fost formulat la 19 iulie 2010, cu mult peste termenul de 48 de ore prevăzut de

art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 modificată, mai sus invocat.

Prin urmare,

declararea recursului peste termenul prevăzut de lege atrage respingerea

acestuia ca tardiv introdus în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen.

Referitor la

celelalte critici aduse deciziei, Înalta Curte constată că acestea nu sunt

fondate.

Potrivit art. 522

1

alin. (1) C. proc. pen., "în cazul în care se cere extrădarea unei

persoane judecate și condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către

instanța care a judecat în primă instanță, la cererea condamnatului".

Alin. (2) al textului

de lege sus-menționat prevede că "dispozițiile art. 405 - 408 se aplică în

mod corespunzător".

Interpretarea corectă

din punct de vedere gramatical și sistematic a sintagmei "judecate și

condamnate în lipsă" conținută în dispoziția legală sus-menționată nu

poate fi decât aceea care include în sfera de aplicare, exclusiv, pe inculpații

condamnați, care au lipsit pe întreaga durată a procedurii de judecată până la

rămânerea definitivă a hotărârii (atât la judecată și pronunțarea în primă

instanță, cât și la judecata în apel și recurs, în măsura în care au fost

exercitate în cauză aceste căi ordinare de atac).

Pe de altă parte,

este adevărat că din textul art. 522

1

C. proc. pen., astfel cum este

redactat, nu rezultă în mod expres că rejudecarea cauzei trebuie să aibă loc în

prezența condamnatului însă, având în vedere că scopul reglementării procedurii

rejudecării cauzei după extrădare este garantarea dreptului persoanei extrădate

la un proces echitabil cu respectarea, în principal, a dreptului său la

apărare, Înalta Curte constată contrar celor susținute de recurent și în acord

cu concluzia la care au ajuns instanța de fond și de prim control judiciar că

în condițiile în care inculpatul nu este prezent pe teritoriul României,

cererea formulată de acesta de a se dispune rejudecarea cauzei este lipsită de

utilitate funcțională, nu poate să producă efectele pe care legea a înțeles să

i le atribuie în cazul respectiv.

Această concluzie se

impune cu atât mai mult cu cât în motivele de recurs depuse în scris la dosar,

recurentul a susținut că a fost condamnat de instanța de recurs, după ce în

prealabil a fost achitat, de către instanța de fond și de cea de apel fără a se

fi procedat la ascultarea sa și la reaudierea martorilor, hotărârea de

condamnare fundamentându-se exclusiv pe probatoriul administrat în faza de

urmărire penală și în cursul cercetării judecătorești la instanța de fond.

Recurentul condamnat

nu se află în situația persoanei extrădate în România deoarece așa cum rezultă

din Adresa nr. din 22 ianuarie 2010 a Centrului de Cooperare Polițienească

Internațională - Biroul Național Interpol - acesta a fost reținut în Elveția în

perioada 19 noiembrie 2009 - 20 noiembrie 2009 după care a fost eliberat

deoarece autoritățile elvețiene nu au putut determina dubla incriminare,

împrejurare față de care Înalta Curte constată că soluția de respingere ca

inadmisibilă a cererii formulată de recurent, dispusă de instanța de fond și

menținută de instanța de prim control judiciar este legală și temeinică.

Mai mult, așa cum a

reținut și instanța de prim control judiciar, recurentul nu a arătat care sunt

motivele pentru care solicită rejudecarea cauzei (altele decât faptul că se

solicită extrădarea sa și încălcarea dreptului la un proces echitabil garantat

de Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale), nu a precizat dacă a fost în imposibilitate de a se prezenta în

fața instanței care a dispus condamnarea, în concluzie, care sunt temeiurile

pentru care solicită rejudecarea cauzei de către instanțele de judecată din

România.

În ce privește cazul

de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 10 C. proc. pen.,

acesta este incident, între altele, atunci când instanța nu s-a pronunțat

" ... asupra unor cereri esențiale pentru părți, de natură să garanteze

drepturile lor și să influențeze soluția procesului".

Este adevărat că în

cererea de apel, recurentul a solicitat suspendarea executării pedepsei de 5

ani închisoare la care a fost condamnat în cauza a cărei rejudecare o solicită,

cerere asupra căreia instanța de prim control judiciar avea obligația să se

pronunțe în situația în care constata că soluția ce se impunea a fi pronunțată

de instanța de fond era aceea de admitere a cererii de rejudecare formulată de

condamnat. Numai în această situație, instanța urmând procedura de rejudecare

prevăzută în art. 405 - 408 C. proc. pen. astfel cum dispune art. 522

1

C. proc. pen. poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea

hotărârii.

Prin urmare, în cauză

nu-și găsește aplicabilitatea cazul de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., cum greșit a susținut recurentul.

În ce privește

neconstituționalitatea art. 522

1

C. proc. pen., așa cum a reținut și

instanța de apel, recurentul nu a indicat care sunt textele din Constituția

României cărora le-ar contraveni aceste prevederi legale, împrejurare față de

care se constată că nu sunt întrunite cerințele art. 29 din Legea nr. 47/1992 modificată

pentru a se dispune sesizarea Curții Constituționale.

Susținerea

recurentului în sensul că art. 522

1

C. proc. pen. lasă judecata la

aprecierea judecătorului nu este suficientă pentru a fi calificată ca și o

excepție de neconstituționalitate, iar afirmația că "dacă textul nu se

poate interpreta ca atare sau nu poate fi înlocuit atunci este neconform cu

Constituția" nu se referă la încălcarea vreunei norme constituționale, ci

la interpretarea acesteia, interpretare ce cade în sarcina judecătorului învestit

cu soluționarea cauzei și nu a judecătorului de la Curtea Constituțională.

În consecință, Înalta

Curte apreciind neîntemeiate criticile aduse de recurent deciziei pronunțate de

instanța de apel, și neconstatând din oficiu alte motive de nelegalitate și

netemeinicie a hotărârii atacate, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit.

b) C. proc. pen. va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

Potrivit art. 192

alin. (2) C. proc. pen., recurentul condamnat va fi obligat la plata sumei de

500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca tardiv

recursul declarat de condamnatul D.M.K. împotriva dispoziției din Decizia

penală nr. 124 din 8 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

I penală, privind respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale și

ca nefondat recursul declarat de același condamnat împotriva celorlalte

dispoziții din decizie.

Obligă recurentul

condamnat la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat

din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică azi 20 aprilie 2011.