ÎCCJ, decizie (scj.ro #83842)

Rejudecare în caz de extrădare

sau predare în baza unui mandat european de arestare. Inadmisibilitate

Cuprins

pe materii:

Drept procesual penal. Partea specială. Proceduri speciale.

Asistența judiciară internațională. Rejudecarea în caz de extrădare sau predare

în baza unui mandat european de arestare

Indice

alfabetic:

Drept procesual penal

-

rejudecare în caz de extrădare

sau predare în baza unui

mandat european de arestare

C.

proc. pen.,

art. 522

1

Procedura

rejudecării în caz de extrădare sau predare în baza unui mandat european de

arestare, reglementată în art. 522

1

C. proc. pen., presupune ca

persoana judecată și condamnată în lipsă să fie prezentă pe teritoriul

României, ca urmare a extrădării ori predării în baza unui mandat european de

arestare. În consecință, cererea de rejudecare formulată de către persoana

judecată și condamnată în lipsă, care nu este prezentă pe teritoriul României,

nefiind extrădată în România, întrucât statul solicitat nu a stabilit

îndeplinirea condiției dublei incriminări, este inadmisibilă.

I.C.C.J., Secția penală,

decizia nr. 1600 din 20 aprilie 2011

Prin

sentința nr. 189 din 10 martie 2010 pronunțată de Tribunalul București, Secția

I penală, în baza art. 522

1

C. proc. pen., a fost respinsă, ca

inadmisibilă, cererea de rejudecare a cauzei formulată de condamnatul D.M.

Pentru

a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că, prin cererea

formulată și întemeiată pe dispozițiile art. 522

1

C. proc. pen., condamnatul D.M. a solicitat rejudecarea cauzei în care s-a pronunțat

sentința penală nr. 348 din 8 martie 2007 a Tribunalului București, definitivă prin decizia penală nr. 1525 din 30 aprilie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În

ședința publică din 2 martie 2010, instanța, din oficiu, a pus în discuție

excepția inadmisibilității cererii raportat la împrejurarea că măsura

extrădării nu a fost executată.

Examinând

cauza din prisma excepției invocate din oficiu, tribunalul a respins cererea de

rejudecare a cauzei, ca inadmisibilă, întrucât din adresa emisă de

Inspectoratul General al Poliției Române - Centrul de Cooperare Polițienească

Internațională - Biroul Național Interpol a rezultat că D.M. a fost reținut în

Elveția, însă nu s-a acceptat extrădarea sa, dispunându-se punerea în

libertate, întrucât autoritățile elvețiene nu au putut determina dubla

incriminare.

În

condițiile în care extrădarea condamnatului nu a avut loc, instanța a apreciat

cererea de rejudecare ca inadmisibilă, cu atât mai mult cu cât dispozițiile

art. 522

1

C. proc. pen. au fost instituite ca un remediu procesual

special menit să asigure inculpatului ce a fost judecat în lipsă posibilitatea

oferirii de declarații în apărare și de administrare de probe pe care a fost în

imposibilitate să le facă în timpul primei judecăți, în fond. Or, în condițiile

în care inculpatul nu este prezent pe teritoriul României, se apreciază că

acesta nu-și va putea asigura o apărare eficientă.

Împotriva

sentinței penale a formulat apel condamnatul D.M., care a susținut că sentința

este nelegală și netemeinică, întrucât motivarea instanței, în sensul că în

lipsa sa din România solicitarea este inadmisibilă, contravine scopului art. 522

1

C. proc. pen.

Examinând

hotărârea penală, în raport cu motivele de apel invocate de condamnat, Curtea

de Apel București, Secția I penală, a constatat că apelul declarat de condamnat

este nefondat.

Cu

privire la fondul cauzei, instanța de apel a constatat că în mod corect

tribunalul a respins cererea de rejudecare a cauzei ca inadmisibilă, întrucât

din adresa emisă de Inspectoratul General al Poliției Române - Centrul de

Cooperare Polițienească  Internațională -  Biroul  Național  Interpol a rezultat

că D.M. a fost reținut în Elveția, însă nu s-a acceptat extrădarea sa,

dispunându-se punerea în libertate, deoarece autoritățile elvețiene nu au putut

determina dubla incriminare, astfel că extrădarea condamnatului nu a avut loc,

petentul nefiind prezent în fața instanței competente.

Este

adevărat că textul art. 522

1

C. proc. pen. nu prevede în mod expres

că rejudecarea cauzei trebuie să aibă loc în prezența condamnatului, însă nu

trebuie pierdut din vedere scopul pentru care au fost instituite dispozițiile

art. 522

1

C. proc. pen., respectiv,  ca un remediu procesual special

menit să asigure inculpatului ce a fost judecat în lipsă posibilitatea oferirii

de declarații în apărare și de administrare de probe pe care a fost în

imposibilitate să le facă în timpul primei judecăți, în fond.  Or, în

condițiile în care inculpatul nu este prezent pe teritoriul României,

tribunalul a apreciat în mod just că acesta nu-și va putea asigura o apărare

eficientă, astfel că rejudecarea cauzei este complet lipsită de eficiență.

De

altfel, deși petentul a invocat apărarea ineficientă și necesitatea de a fi

reprezentat de un apărător de încredere, curtea de apel a constatat că acesta

nu și-a desemnat un apărător ales în prezenta procedură, pentru petent

prezentându-se apărător din oficiu, desemnat de instanța de fond, aceeași

situație existând și în cursul apelului, deși petentul apelant a fost citat la

domiciliul ales din străinătate în timp util și a semnat personal de primirea

citației.

În

consecință, prin decizia nr. 124 din 8 iunie 2010, Curtea de Apel București,

Secția I penală, între altele, a respins, ca nefondat, apelul declarat de

condamnat împotriva sentinței nr. 189 din 10 martie 2010 pronunțată de

Tribunalul București, Secția I penală.

Împotriva

deciziei a declarat recurs condamnatul D.M. care, reiterând criticile invocate

în apelul declarat împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond, a

susținut că soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de rejudecare a

cauzei contravine scopului dispozițiilor art. 522

1

C. proc. pen.

Examinând

hotărârea atacată, atât prin prisma motivelor invocate, cât și din oficiu,

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat.

Interpretarea

corectă din punct de vedere gramatical și sistematic a sintagmei „judecate și

condamnate în lipsă” conținută în art. 522

1

C. proc. pen. nu poate fi decât aceea care include în sfera de aplicare, exclusiv, pe inculpații

condamnați, care au lipsit pe întreaga durată a procedurii de judecată până la

rămânerea definitivă a hotărârii (atât la judecată și pronunțarea în primă

instanță, cât și la judecata în apel și recurs, în măsura în care au fost

exercitate în cauză aceste căi ordinare de atac).

Pe de

altă parte, este adevărat că din textul art. 522

1

C. proc. pen., astfel cum este redactat, nu rezultă în mod expres că rejudecarea

cauzei trebuie să aibă loc în prezența condamnatului, însă, având în vedere că

scopul reglementării procedurii rejudecării cauzei după extrădare este

garantarea dreptului persoanei extrădate la un proces echitabil cu respectarea,

în principal, a dreptului său la apărare, Înalta Curte de Casație și Justiție

constată contrar celor susținute de recurent și în acord cu concluzia la care

au ajuns instanța de fond și de prim control judiciar că, în condițiile în care

inculpatul nu este prezent pe teritoriul României, cererea formulată de acesta

de a se dispune rejudecarea cauzei este lipsită de utilitate funcțională, nu

poate să producă efectele pe care legea a înțeles să i le atribuie în cazul

respectiv.

Această

concluzie se impune cu atât mai mult cu cât, în motivele de recurs depuse în

scris la dosar, recurentul a susținut că a fost condamnat de instanța de

recurs, după ce în prealabil a fost achitat de către instanța de fond și de cea

de apel, fără a se fi procedat la ascultarea sa și la reaudierea martorilor,

hotărârea de condamnare fundamentându-se exclusiv pe probatoriul administrat în

faza de urmărire penală și în cursul cercetării judecătorești la instanța de

fond.

Recurentul

condamnat nu se află în situația persoanei extrădate în România, deoarece, așa

cum rezultă din adresa din 22 ianuarie 2010 a Centrului de Cooperare Polițienească Internațională - Biroul Național Interpol, acesta a fost reținut în Elveția

în perioada 19 noiembrie 2009 - 20 noiembrie 2009, după care a fost eliberat,

deoarece autoritățile elvețiene nu au putut determina dubla incriminare,

împrejurare față de care Înalta Curte de Casație și Justiție constată că

soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii formulată de recurent,

dispusă de instanța de fond și menținută de instanța de prim control judiciar,

este legală și temeinică.

Mai

mult, așa cum a reținut și instanța de prim control judiciar, recurentul nu a

arătat care sunt motivele pentru care solicită rejudecarea cauzei (altele decât

faptul că se solicită extrădarea sa și încălcarea dreptului la un proces

echitabil garantat de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și

a libertăților fundamentale), nu a precizat dacă a fost în imposibilitate de a

se prezenta în fața instanței care a dispus condamnarea, în concluzie, care

sunt temeiurile pentru care solicită rejudecarea cauzei de către instanțele de

judecată din România.

În

consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție, apreciind neîntemeiate

criticile aduse de recurent deciziei pronunțate de instanța de apel și

neconstatând din oficiu alte motive de nelegalitate și netemeinicie a hotărârii

atacate, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a

respins, ca nefondat, recursul declarat de condamnat împotriva deciziei nr. 124

din 8 iunie 2010 a Curții de Apel București, Secția I penală.