ÎCCJ, decizie (scj.ro #83757)

Rejudecare în caz de extrădare sau predare în baza unui mandat european de arestare. Inadmisibilitate Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Proceduri speciale. Asistența judiciară internațională. Rejudecarea în caz de extrădare sau predare în baza unui mandat european de arestare Indice alfabetic: Drept procesual penal - rejudecare în caz de extrădare sau predare în baza unui mandat european de arestare C. proc. pen., art. 522 1 Procedura rejudecării în caz de extrădare sau predare în baza unui mandat european de arestare, reglementată în art. 522 1 C. proc. pen., are ca scop asigurarea dreptului la apărare al persoanei judecate și condamnate în lipsă.

În consecință, cererea de rejudecare formulată de către persoana judecată și condamnată în lipsă, care a avut cunoștință de existența procedurilor penale împotriva sa, a avut posibilitatea de a-și exercita dreptul la apărare și a fost reprezentată de un apărător în tot cursul procesului penal, însă nu s-a prezentat în fața instanțelor judecătorești, este inadmisibilă. I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 624 din 29 februarie 2012 Prin sentința nr. 744 din 22 septembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, Secția I penală, în baza art. 522 1 C. proc. pen., a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de rejudecare formulată de petentul condamnat P.N., cu privire la dosarul nr. 24632/3/2006 al Tribunalului București, Secția a II-a penală.

Pentru a pronunța această soluție, judecătorul fondului a reținut că petentul condamnat P.N. a solicitat, în conformitate cu dispozițiile art. 522 1 C. proc. pen., rejudecarea dosarului nr. 24632/3/2006 al Tribunalului București, Secția a II-a penală, cu motivarea că în dosarul menționat, în care s-a dispus condamnarea sa la pedeapsa rezultantă de 15 ani închisoare, atât urmărirea penală, cât și judecarea cauzei au avut loc în lipsa lui. Petentul a susținut că a părăsit țara în data de 7 iunie 2000, fiind plecat în concediu de odihnă în Indonezia, unde a și rămas, întrucât a găsit oportunități de afaceri și nu s-a mai interesat de ceea ce se întâmpla în România, aflând de condamnarea sa abia în momentul în care a fost reținut de autoritățile indoneziene.

A mai precizat petentul că la data de 13 februarie 2001 a obținut prelungirea pașaportului de către Ambasada României din Jakarta, aspect de natură a dovedi faptul că nu a avut intenția de a se sustrage de la urmărirea penală. La termenul de judecată din data de 8 septembrie 2011, tribunalul a pus în discuție admisibilitatea cererii de rejudecare după extrădare formulată de petentul condamnat P.N. Analizând admisibilitatea cererii de rejudecare formulată de către petentul condamnat P.N., tribunalul a reținut că, prin sentința penală nr. 423 din 20 martie 2007 a Tribunalului București, Secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 2098 din 4 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus condamnarea petentului P.N.

la pedeapsa rezultantă de 15 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute în art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 215 1 alin. (1) și (2) C. pen. În cauză, a fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 558 din 4 iunie 2009 de către Tribunalul București, Secția a II-a penală. Petentul a fost identificat în Republica Indonezia, fiind arestat în vederea extrădării la data de 2 decembrie 2009. Predarea acestuia către România s-a realizat în baza Decretului de extrădare nr. 8 din 22 martie 2011 al Președintelui Indoneziei, petentul fiind preluat de autoritățile române la data de 22 aprilie 2011. Potrivit art. 522 1 C. proc.

pen., „în cazul în care se cere extrădarea sau predarea în baza unui mandat european de arestare a unei persoane judecate și condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanța care a judecat în primă instanță, la cererea condamnatului.” A arătat judecătorul fondului că, în interpretarea textului de lege menționat, trebuie pornit de la scopul reglementarii procedurii rejudecării cauzei după extrădare, și anume garantarea dreptului persoanei extrădate la un proces echitabil, cu respectarea, în principal, a dreptului său la apărare. În același sens sunt și dispozițiile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, potrivit cărora noua procedură de judecată are drept scop salvgardarea dreptului la apărare al persoanei care, judecată și condamnată în lipsă, nu a avut cunoștință de procesul pornit împotriva sa și, prin urmare, nu a fost în măsură să-și facă apărările.

În opinia tribunalului, dreptul persoanei extrădate de a beneficia de rejudecarea unei cauze poate fi restricționat nu numai în situația în care persoana condamnată a fost prezentă la unul din termenele de judecată sau la pronunțarea hotărârilor, ci și când rezultă că a avut cunoștință, în alt mod, despre desfășurarea judecății. Aceeași interpretare rezultă și din jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție potrivit căreia, în ipoteza în care o persoană a avut cunoștință despre desfășurarea judecății și cu toate acestea nu s-a prezentat în fața instanțelor, este vorba despre o conduită procesuală culpabilă a persoanei extrădate care nu poate fi invocată în susținerea cererii de rejudecare, conduită neprotejată de prevederile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, privind cooperarea judiciară internațională în materie penală.

Interpretarea menționată este sprijinită și de modul în care legiuitorul a înțeles să modifice dispozițiile art. 522 1 C. proc. pen. în noul Cod de procedură penală, confirmând criteriile pentru admisibilitatea cererii de rejudecare enunțate anterior.

Astfel, în art. 466 alin. (2) din noul Cod se prevede că „este considerată persoană judecată în lipsă inculpatul care: a) nu a avut cunoștință de proces; b) deși a avut cunoștință de proces în orice mod, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei și nu a putut încunoștința instanța.” Caracterul conform cu cerințele impuse de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale al unei judecăți desfășurate în lipsa inculpatului, în condițiile în care acesta a renunțat la dreptul de a se prezenta la judecată, a fost deja constatat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauze precum Mihaies împotriva Franței (decizia din 25 mai 1998), Poitrimol împotriva Franței (hotărârea din 23 noiembrie 1993), Colozza împotriva Italiei (hotărârea din 12 februarie 1985). Posibilitatea soluționării cauzei în lipsa inculpatului este recunoscută și prin Rezoluția nr. 75 (11) a Consiliului Europei privind criteriile ce trebuie respectate în cazul în care o persoană este judecată în lipsă.

Astfel, în criteriul nr. 9 se statuează că persoana condamnată în lipsă ar trebui să aibă dreptul de a fi judecată din nou dacă dovedește faptul că absența sa de la judecata inițială este datorată unor cauze independente de voința sa și că nu a avut posibilitatea de a înștiința instanța. Tribunalul a concluzionat că nici reglementările internaționale și nici cele interne nu impun de plano admiterea unei cereri de rejudecare în cazul unei persoane condamnate în lipsă, impunându-se verificarea faptului dacă aceasta s-a sustras sau nu de la judecată. A interpreta altfel dispozițiile legale, ar însemna a recompensa sustragerea de la soluționarea cauzei și a da posibilitatea condamnatului să se prevaleze de propria sa culpă, legitimând astfel un abuz de drept procesual.

În urma analizării actelor dosarului, tribunalul a apreciat că, în speță, se regăsește situația descrisă mai sus - a sustragerii petentului condamnat de la judecata dosarului nr. 24632/3/2006 al Tribunalului București, Secția a II-a penală - cu consecința inadmisibilității cererii de rejudecare a cauzei după extrădare. Astfel, s-a reținut că față de petentul condamnat P.N. s-a dispus începerea urmăririi penale într-un dosar al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 25 martie 2002, dată la care acesta părăsise deja teritoriul României și că nu a fost prezent la niciunul din termenele acordate în cauză. Cu toate acestea, actele aflate în dosarul de urmărire penală demonstrează faptul că petentul avea cunoștință de urmărirea penală desfășurată împotriva sa, relevantă în acest sens fiind declarația aflată la dosarul de urmărire penală.

În această declarație, datată 18 aprilie 2003, ce urmează planul unei declarații date în fața organelor de urmărire penală și care se încheie cu formula „aceasta este prima mea declarație pe care o dau, o susțin și o semnez”, petentul își prezintă poziția cu privire la acuzațiile ce îi fuseseră aduse până la acel moment, inclusiv cu privire la acuzațiile ce fuseseră formulate împotriva sa de către coinculpata V.I., ulterior arestării sale preventive la data de 28 martie 2003, precizând expres că a luat cunoștință de aceste acuzații din presă, aspect de natură a contrazice afirmațiile acestuia din cuprinsul cererii de rejudecare în care susține ruperea legăturilor cu România și dezinteresul total față de „viața socială” din această țară.

Declarația menționată, necontestată de petent, a fost depusă la dosarul de urmărire penală de către avocat M.I., persoană ce a arătat că are calitatea de apărător ales al inculpatului P.N., din cuprinsul declarației, dar și din faptul că a fost expediată la adresa biroului avocatului menționat rezultând atât intenția ca aceasta să ajungă în fața organelor de cercetare penală, cât și cunoașterea de către petent a naturii cercetărilor ce se desfășurau împotriva sa și a calității pe care o avea în dosar. Chiar dacă s-ar accepta cele afirmate de petent în fața tribunalului, referitoare la faptul că această declarație ar fi fost trimisă către societatea comercială G., ca urmare a informațiilor apărute în presă (aspect puțin credibil față de conținutul concret al acesteia), acest lucru nu schimbă împrejurarea că, urmărind presa și declarațiile coinculpatei V.I., petentul cunoștea și propria sa calitate în dosar.

Or, este dincolo de limita plauzibilului ca o persoană ce cunoaște calitatea sa de inculpat într-un dosar de anvergură să nu se intereseze de soarta ulterioară a cauzei, cu atât mai mult cu cât presa română, pe care petentul, potrivit propriilor sale declarații o citea, a urmărit îndeaproape desfășurarea întregului proces. A mai menționat judecătorul fondului că, tot din cuprinsul declarației antemenționate, rezultă și intenția petentului de a ascunde locul în care se afla la acel moment. Astfel, petentul indică drept adresă a sa pe cea din București, strada G., adresă la care a fost citat pe tot parcursul procesului penal, menționând cu privire la locația sa de la acel moment doar faptul că s-ar fi aflat în străinătate.

Nu poate fi ignorat nici modul în care declarația a fost expediată pe adresa biroului cabinetului de avocat, prin indicarea unei adrese false a expeditorului, după cum rezultă din verificările efectuate de Compania Națională „Poșta Română”, aspect suplimentar ce sprijină concluzia referitoare la sustragerea petentului de la desfășurarea urmăririi penale și, în continuare, a judecății. Se remarcă și faptul că la adresa din strada G., unde petentul a fost citat în toate ciclurile procesuale, a continuat să locuiască familia acestuia, iar varianta plecării sale în străinătate într-o simplă vacanță exclude ruperea totală a legăturilor de familie și, pe cale de consecință, impune cunoașterea de către acesta a citării sale în calitate de inculpat.

S-a mai arătat că nu trebuie omis nici faptul că datorită numărului foarte mare al părților civile din dosarul nr. 24632/3/2006 și al rezonanței sociale a infracțiunilor ce au făcut obiectul acestui dosar desfășurarea judecății cauzei s-a bucurat de o reflectare deosebită în mass-media (sute de articole de ziare, numeroase reportaje, articole publicate on-line). În aceste împrejurări, singurele condiții în care inculpatul ar fi putut să nu cunoască existența procesului ar fi fost ca acesta să trăiască, după plecarea sa din țară, într-o izolare completă, fără acces la niciun fel de mijloc de informare. Or, după cum a arătat chiar petentul, a continuat să urmărească presa din România, aflând din conținutul acesteia modul de desfășurare al dosarului în care a fost audiat inițial în calitate de martor.

În legătură cu apărările petentului condamnat, tribunalul a reținut următoarele: În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 5 pct. 2 lit. d) din Tratatul model privind extrădarea, judecătorul fondului a constatat, în primul rând, faptul că între România și Republica Indonezia nu există încheiat un tratat de extrădare și că, potrivit relațiilor comunicate de Ministerul Justiției, singura cerință impusă de autoritățile indoneziene în cazul extrădării petentului era cea a respectării regulii specialității. În al doilea rând, tribunalul a apreciat că articolul citat trebuie interpretat raportat la art. 3 lit. g din Tratatul model care leagă judecata în lipsă de necunoașterea de către persoana extrădată a existenței procesului și de imposibilitatea sa de a-și pregăti apărarea.

Or, după cum s-a arătat mai sus, petentul a avut cunoștință de procesul desfășurat împotriva sa, iar dreptul său la apărare nu a fost restricționat în cauză, el fiind cel care a ales să nu îl exercite direct. Totodată, faptul că petentul ar fi obținut - la data de 13 februarie 2001 - prelungirea pașaportului din partea Ambasadei României nu exclude reținerea sustragerii de la judecata cauzei. Simpla împrejurare că autoritățile cunoșteau că petentul se afla în Indonezia nu implică și posibilitatea de a proceda la citarea sa în lipsa cunoașterii adresei de domiciliu, aceasta fiind practic imposibil de aflat în condițiile lipsei unui tratat de cooperare judiciară în materie penală între România și Republica Indonezia.

Prin decizia nr. 339 din 6 decembrie 2011, Curtea de Apel București, Secția I penală, a respins, ca nefondat, apelul declarat de petent. Împotriva deciziei a declarat recurs condamnatul P.N. care, invocând cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 alin. (1) pct. 18 și 17 2 C. proc. pen., a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Examinând hotărârea atacată atât prin prisma motivelor invocate de petent, cât și din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen. (cazul de casare prevăzut la pct. 18 al art. 385 9 alin. 1 C. proc. pen. nefiind incident raportat la obiectul cauzei), Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul nu este fondat.

Deși este cert stabilit că recurentul condamnat P.N. a lipsit în cursul procesului penal, atât în faza de urmărire penală, cât și la toate termenele de judecată la instanțele de fond, apel și recurs, precum și la pronunțarea hotărârii de condamnare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată, în acord cu concluzia la care au ajuns tribunalul și curtea de apel și contrar celor susținute de apărătorul recurentului, că acesta nu se află în situația reglementată în art. 522 1 C. proc. pen. și nu poate beneficia de rejudecarea cauzei, așa cum a solicitat. Potrivit art. 522 1 C. proc.

pen., „în cazul în care se cere extrădarea sau predarea în baza unui mandat european de arestare a unei persoane judecate și condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanța care a judecat în primă instanță, la cererea condamnatului.” Procedura rejudecării în caz de extrădare a fost introdusă în Codul de procedură penală prin Legea nr. 281/2003 (ulterior textul art. 522 1 a fost modificat prin Legea nr. 202/2010) în scopul garantării exercitării dreptului la apărare al inculpaților care au lipsit pe întreaga durată a procedurii de judecată până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pronunțată în cauză.

Din interpretarea dispozițiilor legale sus-menționate rezultă că instanța competentă să se pronunțe asupra cererii de rejudecare a cauzei după extrădare sau predare în baza unui mandat european de arestare optează în sensul admiterii sau respingerii cererii, în funcție de necesitatea reluării ciclurilor procesuale, în vederea asigurării respectării dreptului persoanei extrădate, după caz, predate în baza unui mandat european de arestare, la un proces echitabil, în principal, a dreptului la apărare. Dreptul inculpatului de a fi prezent la judecată este recunoscut atât în legislația internă, cât și în Pactul internațional relativ la drepturile civile și politice și în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care în art. 6 paragraf 3 prevede că cel acuzat are dreptul de a se apăra el însuși și dreptul de a interoga martorii.

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudența sa că prezența inculpatului este, în principiu, obligatorie la soluționarea cauzei. De la regula prezenței inculpatului la soluționarea cauzei se admit și excepții, atunci când asigurarea acestei condiții ar conduce la amânarea nejustificată a procedurii, mai ales dacă inculpatul are o culpă în absența sa (cauza Poitrimol c. Franței, cauza Colozza c. Italiei). Prin urmare, dreptul persoanei extrădate sau predate în baza unui mandat european de arestare de a beneficia de rejudecarea cauzei poate fi restricționat, nu numai în situația în care persoana condamnată a fost prezentă la unul din termenele de judecată sau la pronunțarea hotărârilor, ci și atunci când a avut cunoștință, în orice mod, despre desfășurarea judecății.

În cauză se constată, contrar celor susținute de recurent, că acesta avea cunoștință de existența procedurilor penale care îl priveau, a avut posibilitatea să-și exercite dreptul la apărare, a fost reprezentat de un apărător în tot cursul procesului, însă a înțeles să nu participe la judecată. Lipsa recurentului de la judecată îi este imputabilă acestuia, concluzie la care în mod judicios a ajuns instanța de fond pe baza argumentelor expuse pe larg în considerentele sentinței, care au fost însușite de instanța de prim control judiciare și care nu vor mai fi reluate de instanța de recurs. Pe de altă parte, între România și Indonezia - țară pe teritoriul căreia s-a refugiat recurentul condamnat începând din anul 2000 - nu există convenție bilaterală privind extrădarea.

Din cuprinsul Decretului de extrădare și al procesului-verbal de predare în vederea extrădării persoanei condamnate P.N. rezultă că extrădarea recurentului s-a realizat, pe cale diplomatică, cu respectarea regulii specialității, fără să existe vreo mențiune expresă referitoare la obligativitatea rejudecării condamnatului în cazul remiterii sale în România, în absența oricărei condiționări legale. Prin urmare, dispozițiile legale aplicabile în această materie sunt cele cuprinse în Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată, care asigură cadrul general cu privire la extrădare (art. 5 alin. 1 și 2) și care, în art. 72 alin. (2), prevede: „dacă extrădatul a fost condamnat în lipsă, el va fi rejudecat, la cerere, cu respectarea drepturilor prevăzute la art. 32 alin. (1).” Pentru argumentele expuse mai sus și față de împrejurarea că art. 522 1 C. proc.

pen. conține norme dispozitive și nu imperative pentru instanța care a judecat cauza în primă instanță și care este competentă să judece cererea de rejudecare, în sensul că aceasta va putea să rejudece cauza, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate reține ca fiind întemeiată susținerea recurentului prin apărător, în sensul că procedura instituită prin textul de lege sus-menționat este condiționată numai de cererea formulată de condamnatul extrădat.

De asemenea, nu poate fi primită nici trimiterea pe care recurentul condamnat o face la dispozițiile art. 5 pct. 2 lit. d) din Tratatul model cu privire la extrădare, adoptat prin Rezoluția nr. 45/116 din 14 decembrie 1990 a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite ce enumeră, printre documentele necesare unei cereri de extrădare, declarația statului solicitant cu privire la mijloacele legale aflate la dispoziția persoanei condamnate pentru pregătirea apărării sau în vederea rejudecării cazului în prezența sa. Aceasta este una dintre obligațiile referitoare la informarea statului solicitant în vederea justificării cererii și nu constituie vreun motiv opțional sau obligatoriu de refuz al extrădării.

Astfel cum au reținut instanța de fond și instanța de prim control judiciar, art. 5 pct. 2 lit. d) din Tratat, invocat de recurent în cererea formulată și în motivele de recurs, nu poate fi interpretat decât prin raportare la art. 3 lit. g) din același tratat, care leagă judecata în lipsă de necunoașterea de către persoana extrădată a existenței procesului și de imposibilitatea sa de a-și pregăti apărarea.

Or, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, deși recurentul a fost condamnat în lipsă la toate instanțele (fond, apel, recurs), nu a fost judecat fără să aibă cunoștință de procedurile derulate împotriva sa, declarația depusă de apărătorul său ales în cursul procesului penal dovedind contrariul celor susținute în cererea de rejudecare și, ulterior, în motivele de apel și recurs, astfel că respingerea cererii de către instanța de fond (soluție menținută de instanța de prim control judiciar care și-a însușit motivarea tribunalului) este pe deplin justificată. Față de cele ce preced, reținând că sentința și decizia pronunțate în cauză sunt legale și temeinice, Înalta Curte de Casație și Justiție, în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., a respins, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul P.N. împotriva deciziei nr. 339 din 6 decembrie 2011 a Curții de Apel București, Secția I penală.