ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 624/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 624/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 744 din 22

septembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția I-a penală, în baza

art. 522

1

C. proc. pen., a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de

rejudecare formulată de petentul condamnat P.N., deținut în prezent în Arestul

D.G.P.M.B., cu privire la Dosarul nr. 24632/3/2006 al Tribunalului București, secția

a II-a penală.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat petentul condamnat la plata sumei de

300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța

această soluție, judecătorul fondului a reținut că petentul condamnat P.N. a

solicitat, în conformitate cu dispozițiile art. 522

1

C. proc. pen.,

rejudecarea Dosarului nr. 24632/3/2006 al Tribunalului București, secția a II-a

penală, cu motivarea că în dosarul menționat, în care s-a dispus condamnarea sa

la pedeapsa rezultantă de 15 ani închisoare, atât urmărirea penală, cât și

judecarea cauzei au avut loc în lipsa lui. Petentul a susținut că a părăsit

țara în data de 07 iunie 2000, fiind plecat în concediu de odihnă în Indonezia,

unde a și rămas, întrucât a găsit oportunități de afaceri și nu s-a mai

interesat de ceea ce se întâmpla în România, aflând de condamnarea sa, abia în

momentul în care a fost reținut de autoritățile indoneziene.

A mai precizat

petentul că la data de 13 februarie 2001 a obținut prelungirea pașaportului de

către Ambasada României din Jakarta, aspect de natură a dovedi faptul că nu a

avut intenția de a se sustrage de la urmărirea penală.

În continuarea

cererii de rejudecare au fost prezentate apărările petentului în legătură cu

acuzațiile ce i-au fost aduse, acesta arătând, în esență, că: prăbușirea F.N.I.

(F.N.I.) s-a datorat unor acțiuni de manipulare desfășurate cu scopul de a-i

determina pe investitori să-și retragă sumele investite; nu a avut funcții de

conducere în cadrul SC S.I. SA sau SC G. SA în perioada în care s-au desfășurat

activitățile considerate păgubitoare pentru F.N.I. și nu a fost implicat în

infracțiunile reținute în sarcina sa.

În susținerea cererii

de rejudecare, petentul a depus la dosarul cauzei permisul de conducere și

carnetul cu vize de muncă eliberate de autoritățile indoneziene, actele

întocmite cu ocazia predării sale către autoritățile române, un comunicat de

presă al Ministerului Justiției cu privire la stadiul procedurii de extrădare a

petentului din Republica Indonezia în România, Tratatul model privind

extrădarea adoptat de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, adresa

nr. 133957/2009 din  07 iulie 2011 a Ministerului Justiției.

Din oficiu, instanța

de fond a dispus atașarea Dosarului nr. 24632/3/2006 al Tribunalului București,

secția a II-a penală, la dosar fiind depusă și adresa 9122/BCF/RRC a Biroului

Național Interpol.

La termenul de

judecată din data de 08 septembrie 2011, Tribunalul a pus în discuție

admisibilitatea cererii de rejudecare după extrădare formulată de petentul

condamnat P.N.

Analizând

admisibilitatea cererii de rejudecare formulată de către petentul condamnat P.N.,

Tribunalul a reținut că prin sentința penală nr. 423 din 20 martie 2007 a

Tribunalului București, secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală

nr. 2098 din 04 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus

condamnarea petentului P.N. la pedeapsa rezultantă de 15 ani închisoare și 5

ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) C. pen.

pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5)

C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 215

1

alin. (1),

(2) C. pen.

S-a reținut în

sarcina petentului faptul că, în calitate de președinte-director general la SC

G. SA și, periodic, director executiv la SC S.I. SA, a stabilit creșterea

săptămânală nereală a unității de fond, care ulterior era și raportată, în

scopul de a evidenția performanțe inexistente în evoluția financiară a F.N.I.

și de

a atrage cât mai mulți investitori, inducându-i

astfel în eroare pe aceștia. De asemenea, în aceeași calitate, a adus

prejudicii Fondului prin subscrierea în mod fictiv a unui număr de 1.683.498

unități de fond F.N.I., în valoare totală de 112.289.316.546 RON, fără să

depună efectiv aceasta sumă, unități de fond pe care le-a răscumpărat ulterior

cu suma de 137.403.330.106 RON, fără a achita în plus comisionul de

răscumpărare. S-a mai reținut că

unele sume virate de SC S.I. SA din

fondurile F.N.I. pentru tranzacționare de acțiuni de către SC G. SA au fost

folosite de petentul P.N. în alte scopuri, că acesta s-a implicat și în

activitatea de achiziționare de către SC S.I. SA în contul F.N.I. de acțiuni

necotate, folosite pentru creșterea artificială a activului net al Fondului.

În ceea ce privește latura civilă a

cauzei, reținându-se faptul că activitatea infracțională a petentului s-a

desfășurat pe toată perioada vizată, acesta a fost obligat la plata

despăgubirilor către toate părțile vătămate constituite părți civile în cauză.

În cauză, a fost emis mandatul de

executare a pedepsei închisorii nr. 558 din 04 iunie 2009 de către Tribunalul

București, secția a II-a penală. Petentul a fost identificat în Republica

Indonezia, fiind arestat în vederea extrădării la data de 02 decembrie 2009.

Predarea acestuia către România s-a realizat în baza Decretului de extrădare

nr. 8 din 22 martie 2011 al Președintelui Indoneziei, petentul fiind preluat de

autoritățile române la data de 22 aprilie 2011.

Potrivit art. 522

1

C. proc.

pen. „în cazul în care se cere extrădarea sau predarea în baza unui mandat

european de arestare a unei persoane judecate și condamnate în lipsă, cauza va

putea fi rejudecată de către instanța care a judecat în primă instanță, la

cererea condamnatului”.

A arătat judecătorul fondului că, în

interpretarea textului de lege menționat trebuie pornit de la scopul

reglementarii procedurii rejudecării cauzei după extrădare, și anume garantarea

dreptului persoanei extrădate la un proces echitabil, cu respectarea, în

principal, a dreptului său la apărare. În același sens sunt și dispozițiile

art. 32 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 republicată, potrivit cărora noua

procedură de judecată are drept scop salvgardarea dreptului la apărare al

persoanei care, judecată și condamnată în lipsă, nu a avut cunoștință de

procesul pornit împotriva sa și, prin urmare, nu a fost în măsură să-și facă

apărările.

În opinia Tribunalului, dreptul

persoanei extrădate de a beneficia de rejudecarea unei cauze poate fi

restricționat nu numai în situația în care persoana condamnată a fost prezentă

la unul din termenele de judecată sau la pronunțarea hotărârilor, ci și când

rezultă că a avut cunoștință, în alt mod, despre desfășurarea judecății. Aceeași

interpretare rezultă și din jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

potrivit căreia, în ipoteza în care o persoană a avut cunoștință despre

desfășurarea judecății și cu toate acestea nu s-a prezentat în fața

instanțelor, este vorba despre o conduită procesuală culpabilă a persoanei

extrădate care nu poate fi invocată în susținerea cererii de rejudecare,

conduită neprotejată de prevederile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 302/2004

republicată privind cooperarea judiciară internațională în materie penală.

Interpretarea menționată este

sprijinită și de modul în care legiuitorul a înțeles să modifice dispozițiile

art. 522

1

C. proc. pen. în noul C. proc. pen., confirmând criteriile

pentru admisibilitatea cererii de rejudecare enunțate anterior. Astfel, în art.

466 alin. (2) din noul Cod se prevede că „este considerată persoană judecată în

lipsă inculpatul care: a) nu a avut cunoștință de proces; b) deși a avut

cunoștință de proces în orice mod, a lipsit justificat de la judecarea cauzei

și nu a putut încunoștința instanța”.

Caracterul conform cu cerințele impuse

de art. 6 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale al unei judecăți desfășurate în lipsa inculpatului, în condițiile

în care acesta a renunțat la dreptul de a se prezenta la judecată, a fost deja

constatat de Curtea Europeană în cauze precum Mihaies împotriva Franței

(decizia din 25 mai 1998), Poitrimol împotriva Franței (hotărârea din 23

noiembrie 1993), Colozza împotriva Italiei (hotărârea din 12 februarie 1985).

Posibilitatea soluționării cauzei în

lipsa inculpatului este recunoscută și prin Rezoluția nr. 75 (11) a Consiliului

Europei privind criteriile ce trebuie respectate în cazul în care o persoană

este judecată în lipsă. Astfel, în criteriul nr. 9 se statuează că persoana

condamnată în lipsă ar trebui să aibă dreptul de a fi judecată din nou dacă

dovedește faptul că absența sa de la judecata inițială este datorată unor cauze

independente de voința sa și că nu a avut posibilitatea de a înștiința instanța.

Tribunalul a

concluzionat că nici reglementările internaționale și nici cele interne nu

impun de plano admiterea unei cereri de rejudecare în cazul unei persoane

condamnate în lipsă, impunându-se verificarea faptului dacă aceasta s-a sustras

sau nu de la judecată. A interpreta altfel dispozițiile legale, ar însemna a

recompensă sustragerea de la soluționarea cauzei și a da posibilitatea

condamnatului să se prevaleze de propria sa culpă, legitimând astfel un abuz de

drept procesual.

În urma analizării

actelor dosarului, Tribunalul a apreciat că, în speță, se regăsește situația

descrisă mai sus – a sustragerii petentului condamnat de la judecata Dosarului

nr. 24632/3/2006 al Tribunalului București, secția a II-a penală – cu

consecința inadmisibilității cererii de rejudecare a cauzei după extrădare.

Astfel, s-a reținut

că față de petentul condamnat P.N. s-a dispus începerea urmăririi penale în Dosarul

nr. 676/P/2004 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

la data de 25 martie 2002, dată la care acesta părăsise deja teritoriul

României și că nu a fost prezent la niciunul din termenele acordate în cauză.

Cu toate acestea,

actele aflate în dosarul de urmărire penală demonstrează faptul că petentul

avea cunoștință de urmărirea penală desfășurată împotriva sa, relevantă în

acest sens fiind declarația aflată la dosarul de urmărire penală.

În această

declarație, datată 18 aprilie 2003, ce urmează planul unei declarații date în

fața organelor de urmărire penală, inclusiv prin indicarea poreclei „V.”, și

care se încheie cu formula „aceasta este prima mea declarație pe care o dau, o

susțin și o semnez”, petentul își prezintă poziția cu privire la acuzațiile ce

îi fuseseră aduse până la acel moment, inclusiv cu privire la acuzațiile ce

fuseseră formulate împotriva sa de către coinculpata V.I.M., ulterior arestării

sale preventive la data de 28 martie 2003, precizând expres că a luat

cunoștință de aceste acuzații din presă, aspect de natură a contrazice

afirmațiile acestuia din cuprinsul cererii de rejudecare în care susține

ruperea legăturilor cu România și dezinteresul total față de „viața socială”

din această țară.

Declarația

menționată, necontestată de petent, a fost depusă la dosarul de urmărire penală

de către avocat M.I., persoană ce a arătat că are calitatea de apărător ales al

inculpatului P.N., din cuprinsul declarației, dar și din faptul că a fost

expediată la adresa biroului avocatului menționat, rezultând, atât intenția ca

aceasta să ajungă în fața organelor de cercetare penală, cât și cunoașterea de

către petent a naturii cercetărilor ce se desfășurau împotriva sa și a

calității pe care o avea în dosar.

Chiar dacă s-ar

accepta cele afirmate de petent în fața Tribunalului, referitoare la faptul că

această declarație ar fi fost trimisă către SC G. SA, ca urmare a informațiilor

apărute în presă (aspect puțin credibil față de conținutul concret al

acesteia), acest lucru nu schimbă împrejurarea că, urmărind presa și

declarațiile coinculpatei V.I.M., petentul cunoștea și propria sa calitate în

dosar. Or, este dincolo de limita plauzibilului ca o persoană ce cunoaște

calitatea sa de inculpat într-un dosar de o asemenea anvergură să nu se

intereseze de soarta ulterioară a cauzei, cu atât mai mult cu cât presa română,

pe care petentul, potrivit propriilor sale declarații o citea, a urmărit

îndeaproape desfășurarea întregului proces.

A mai menționat

judecătorul fondului că, tot din cuprinsul declarației antemenționate rezultă

și intenția petentului de a ascunde locul în care se afla la acel moment.

Astfel, petentul indică drept adresă a sa pe cea din București, adresă la care

a fost citat pe tot parcursul procesului penal, menționând cu privire la

locația sa de la acel moment doar faptul că s-ar fi aflat în străinătate.

Nu poate fi ignorat

nici modul în care declarația a fost expediată pe adresa biroului cabinetului

de avocat, prin indicarea unei adrese false a expeditorului, după cum rezultă

din verificările efectuate de CN „Poșta Română” SA, aspect suplimentar ce

sprijină concluzia referitoare la sustragerea petentului de la desfășurarea

urmăririi penale și, în continuare, a judecății.

Se remarcă și faptul

că la adresa din Bucuresti, unde petentul a fost citat în toate ciclurile

procesuale, a continuat să locuiască familia acestuia (a se vedea, cu titlu de

exemplu, procesul-verbal încheiat la data de 11 noiembrie 2004), iar varianta

plecării sale în străinătate într-o simplă vacanță, exclude ruperea totală a

legăturilor de familie și, pe cale de consecință, impune cunoașterea de către

acesta a citării sale în calitate de inculpat.

S-a mai arătat că nu

trebuie omis nici faptul că datorită numărului foarte mare al părților civile

din Dosarul nr. 24632/3/2006 și al rezonanței sociale a infracțiunilor ce au

făcut obiectul acestui dosar, desfășurarea judecății cauzei s-a bucurat de o

reflectare deosebită în mass-media (sute de articole de ziare, numeroase

reportaje, articole publicate on-line), oglindită în faptul că o simplă căutare

pe internet a termenilor „N.P. F.N.I.” are ca rezultat identificarea a peste

50.000 de pagini.

În aceste

împrejurări, singurele condiții în care inculpatul ar fi putut să nu cunoască

existența procesului ar fi fost ca acesta să trăiască, după plecarea sa din

țară, într-o izolare completă, fără acces la niciun fel de mijloc de informare.

Or, după cum a arătat chiar petentul, a continuat să urmărească presa din

România, aflând din conținutul acesteia modul de desfășurare al dosarului în

care a fost audiat inițial în calitate de martor.

În legătură cu

apărările petentului condamnat, Tribunalul a reținut următoarele:

În ceea ce privește

incidența dispozițiilor art. 5 pct. 2 lit. d) din Tratatul model privind

extrădarea, judecătorul fondului a constatat, în primul rând, faptul că între

România și Republica Indonezia nu există încheiat un tratat de extrădare și că,

potrivit relațiilor comunicate de Ministerul Justiției, singura cerință impusă

de autoritățile indoneziene în cazul extrădării petentului era cea a

respectării regulii specialității. În al doilea rând, Tribunalul a apreciat că art.

citat trebuie interpretat raportat la art. 3 lit. g) din Tratatul model care

leagă judecata în lipsă de necunoașterea de către persoana extrădată a

existenței procesului și de imposibilitatea sa de a-și pregăti apărarea. Or,

după cum s-a arătat mai sus, petentul a avut cunoștință de procesul desfășurat

împotriva sa, iar dreptul său la apărare nu a fost restricționat în cauză, el

fiind cel care a ales să nu îl exercite direct.

Totodată, faptul că

petentul ar fi obținut - la data de 13 februarie 2001 - prelungirea

pașaportului din partea Ambasadei României, nu exclude reținerea sustragerii de

la judecata cauzei. Simpla împrejurare că autoritățile cunoșteau că petentul se

afla în Indonezia nu implică și posibilitatea de a proceda la citarea sa în

lipsa cunoașterii adresei de domiciliu, aceasta fiind practic imposibil de

aflat în condițiile lipsei unui tratat de cooperare judiciară în materie penală

între România și Republica Indonezia.

Împotriva sentinței a

declarat apel petentul condamnat criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, întrucât prin respingerea cererii de rejudecare i s-a adus

atingere dreptului la apărare, fiind astfel în imposibilitatea de a propune

probe pentru a-și dovedi nevinovăția.

Prin decizia penală

nr. 339 din 6 decembrie 2011, Curtea de Apel București, secția I penală – a

respins ca nefondat apelul declarat de petent cu consecința obligării acestuia

la plata cheltuielilor judiciare către stat.

În considerentele

deciziei, instanța de prim control judiciar a reținut că tribunalul, în urma

analizării temeinice a actelor dosarului, în mod corect a apreciat că în cauză

nu sunt îndeplinite cerințele art. 522

1

C. proc. pen. pentru a se

dispune admiterea cererii de rejudecare în caz de extrădare.

Împotriva deciziei a

declarat recurs condamnatul P.N. care invocând cazurile de casare prevăzute de

art. 385

9

alin. (1) pct. 18 și 17

2

C. proc. pen. a

criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie constând, în esență, în aceea

că:

- atât instanța de

fond, cât și instanța de prim control judiciar au comis o eroare gravă de fapt

prin confuzia pe care au făcut-o între faptul de a fi avut cunoștință de

existența procesului penal finalizat cu condamnarea sa și faptul de a fi avut

cunoștințe suficiente despre acel proces, obținute direct de la organul

judiciar, precum și prin înlocuirea dovedirii prin probe a faptului de a fi

avut cunoștință despre proces cu presupuneri, prezumții și interpretări ale

faptelor și ale legii;

- instanța de fond și

instanța de prim control judiciar au aplicat greșit prevederile art. 3 lit. g)

din Modelul de tratat cu privire la extrădare, adoptat prin Rezoluția nr.

45/116 din 14 octombrie 1990 a Adunării Generale a O.N.U., precum și

prevederile Rezoluției nr. 75 (11) a Consiliului Europei și au nesocotit

dispozițiile interne privitoare la modalitatea de chemare a unei persoane în

fața organului judiciar, cum și condițiile cerute de art. 522

1

C.

proc. pen. pentru a se dispune rejudecarea unei cauze.

Examinând hotărârea

atacată atât prin prisma motivelor invocate de petent, cât și din oficiu, în

conformitate cu dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen. (cazul de casare prevăzut la pct. 18 al art. 385

9

C.

proc. pen., nefiind incident raportat la obiectul cauzei), Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat.

Deși este cert

stabilit că recurentul condamnat P.N. a lipsit în cursul procesului penal, atât

în faza de urmărire penală, cât și la toate termenele de judecată la instanțele

de fond, apel și recurs, precum și la pronunțarea hotărârii de condamnare,

Înalta Curte constată în acord cu concluzia la care au ajuns Tribunalul și Curtea

de Apel și contrar celor susținute de apărătorul recurentului, că acesta nu se

află în situația reglementată de art. 522

1

C. proc. pen. și nu poate

beneficia de rejudecarea cauzei așa cum a solicitat.

Potrivit art. 522

1

C. proc. pen., „în cazul în care se cere extrădarea sau predarea în baza unui

mandat european de arestare a unei persoane judecate și condamnate în lipsă,

cauza va putea fi rejudecată de către instanța care a judecat în primă

instanță, la cererea condamnatului”.

Procedura rejudecării

în caz de extrădare a fost introdusă în C. proc. pen. prin Legea nr. 281/2003

(ulterior textul art. 522

1

a fost modificat prin Legea nr. 202/2010)

în scopul garantării exercitării dreptului la apărare al inculpaților care au

lipsit pe întreaga durată a procedurii de judecată până la rămânerea definitivă

a hotărârii de condamnare pronunțată în cauză.

Din interpretarea

dispozițiilor legale sus-menționate rezultă că instanța competentă să se

pronunțe asupra cererii de rejudecare a cauzei după extrădare sau predare în

baza unui mandat european de arestare optează în sensul admiterii sau

respingerii cererii, în funcție de necesitatea reluării ciclurilor procesuale,

în vederea asigurării respectării dreptului persoanei extrădate, după caz,

predate în baza unui mandat european de arestare, la un proces echitabil, în

principal, a dreptului la apărare.

Dreptul inculpatului

de a fi prezent la judecată este recunoscut atât în legislația internă, cât și

în Pactul internațional relativ la drepturile civile și politice și în

Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, care în art. 6 parag. 3 prevede că cel acuzat are dreptul de a se

apăra el însuși și dreptul de a interoga martorii. De asemenea, C.E.D.O. a

statuat în jurisprudența sa că prezența inculpatului este în principiu

obligatorie la soluționarea cauzei.

De la regula

prezenței inculpatului la soluționarea cauzei se admit și excepții, atunci când

asigurarea acestei condiții ar conduce la amânarea nejustificată a procedurii,

mai ales dacă inculpatul are o culpă în absența sa (cauza Poitrimol c. Franței,

cauza Collozza c. Italiei).

Prin urmare, dreptul

persoanei extrădate sau predate în baza unui mandat european de arestare de a

beneficia de rejudecarea cauzei poate fi restricționat, nu numai în situația în

care persoana condamnată a fost prezentă la unul din termenele de judecată sau

la pronunțarea hotărârilor, ci și atunci când a avut cunoștință în orice mod,

despre desfășurarea judecății.

În cauză se constată,

contrar celor susținute de recurent, că acesta avea cunoștință de existența

procedurilor penale care îl priveau, a avut posibilitatea să-și exercite

dreptul la apărare, a fost reprezentat de un apărător în tot cursul procesului,

însă a înțeles să nu participe la judecată. Lipsa recurentului de la judecată

îi este imputabilă acestuia, concluzie la care în mod judicios a ajuns instanța

de fond pe baza argumentelor expuse pe larg în considerentele sentinței, care

au fost însușite de instanța de prim control judiciare și care nu vor mai fi

reluate de instanța de recurs.

Pe de altă parte,

între România și Indonezia – țară pe teritoriul căreia s-a refugiat recurentul

condamnat începând din anul 2000 – nu există convenție bilaterală privind

extrădarea.

Din cuprinsul

Decretului de extrădare și al procesului verbal de predare în vederea

extrădării persoanei condamnate P.N., rezultă că extrădarea recurentului s-a

realizat, pe cale diplomatică, cu respectarea regulii specialității, fără să

existe vreo mențiune expresă referitoare la obligativitatea rejudecării

condamnatului în cazul remiterii sale în România, în absența oricărei

condiționări legale. Prin urmare, dispozițiile legale aplicabile în această

materie sunt cele cuprinse în Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară

internațională în materie penală, republicată, care asigură cadrul general cu

privire la extrădare art. 5 alin. (1) și (2) și care în art. 72 alin. (2)

prevede „dacă extrădatul a fost condamnat în lipsă, el va fi rejudecat, la

cerere, cu respectarea drepturilor prevăzute la art. 32 alin. (1)”.

Pentru argumentele

expuse mai sus și față de împrejurarea că art. 522

1

C. proc. pen.

conține norme dispozitive și nu imperative pentru instanța care a judecat cauza

în primă instanță și care este competentă să judece cererea de rejudecare, în

sensul că aceasta va putea să rejudece cauza, Înalta Curte nu poate reține ca

fiind întemeiată susținerea recurentului prin apărător în sensul că procedura

instituită prin textul de lege susmenționat este condiționată numai de cererea

formulată de condamnatul extrădat.

De asemenea, nu poate

fi primită nici trimiterea pe care recurentul condamnat o face la dispozițiile

art. 5 pct. 2 lit. d) din Tratatul model cu privire la extrădare, adoptat prin

Rezoluția nr. 45/116 din 14 octombrie 1990 a Adunării Generale a O.N.U. ce

enumeră, printre documentele necesare unei cereri de extrădare, declarația

statului solicitant cu privire la mijloacele legale aflate la dispoziția

persoanei condamnate pentru pregătirea apărării sau în vederea rejudecării

cazului în prezența sa. Aceasta este una dintre obligațiile referitoare la

informarea statului solicitant în vederea justificării cererii și nu constituie

vreun motiv opțional sau obligatoriu de refuz al extrădării.

Astfel cum au reținut

instanța de fond și instanța de prim control judiciar, art. 5 pct. 2 lit. d)

din Tratat invocat de recurent în cererea formulată și în motivele de recurs,

nu poate fi interpretat decât prin raportare la art. 3 lit. g) din același

tratat care leagă judecata în lipsă, de necunoașterea de către persoana

extrădată a existenței procesului și de imposibilitatea sa de a-și pregăti

apărarea.

Or, Înalta Curte

constată că, deși recurentul a fost condamnat în lipsă la toate instanțele

(fond, apel recurs), nu a fost judecat fără să aibă cunoștință de procedurile

derulate împotriva sa, declarația depusă de apărătorul său ales în cursul

procesului penal dovedind contrariul celor susținute în cererea de rejudecare

și ulterior în motivele de apel și recurs, astfel că respingerea cererii de

către instanța de fond (soluție menținută de instanța de prim control judiciar

care și-a însușit motivarea tribunalului) este pe deplin justificată.

Față de cele ce

preced, reținând că sentința și decizia pronunțate în cauză sunt legale și

temeinice, recursul declarat de condamnatul P.N. se privește ca nefondat și se

va respinge ca atare, în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Potrivit art. 192

alin. (2) C. proc. pen., recurentul condamnat va fi obligat la plata

cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 350 RON din care suma de 50 RON

reprezentând onorariul parțial pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va

plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de condamnatul P.N. împotriva deciziei penale nr.

339 din 6 decembrie 2011 Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul condamnat la plata sumei de

350 RON, reprezentând cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON,

reprezentând onorariul parțial pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va

plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 29 februarie 2012.