ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2765/2012

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 742/F din 26 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul București , secția I penală, în temeiul art. 522 1 C. proc. pen. raportat la art. 405 C. proc. pen. a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de rejudecare în caz de extrădare formulată de petentul condamnat P.N. A fost obligat petentul la 2 . 000 lei, cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că petentul - condamnat P.N.

a solicitat rejudecarea cauzei din Dosarul nr. 4883/3/2007 al Tribunalului București , secția I penală, admiterea în principiu a cererii și în urma rejudecării cauzei, desființarea sentinței nr. 670 din 06 iunie 20008 pronunțată de Tribunalul București , secția I penală, modificată prin Decizia penală nr. 137/ A din 03 iunie 2009 a Curții de Apel București , secția a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 2535 din 25 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție , secția penală . A solicitat achitarea în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1) , ( 2 ) , ( 3 ) și ( 5 ) C. pen.

, rejudecarea cererilor de despăgubiri formulate de persoanele care s-au constituit părți civile în cauză și anularea mandatului de executare a pedepsei din 25. 06. 2010 emis de Tribunalul București , secția I penală , în baza sentinței penale nr. 670 din 06 iulie 2008 pronunțată în acest dosar pentru pedeapsa de 15 ani închisoare aplicată în baza art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. S-a arătat în motivarea cererii că atât urmărirea penală cât și judecarea cauzei s-au desfășurat în lipsa petentului. Nu a dat nici o declarație în cursul urmăririi penale și nici în fața instanțelor judecătorești care au pronunțat hotărârile în cauză. A plecat din țară în data de 07 iunie 2000, în concediu de odihnă, în Bali - Indonezia, unde a rămas pentru că a găsit oportunități pentru a lucra la o societate comercială și a-și deschide o afacere proprie.

A aflat de condamnare cu ocazia reținerii sale în Indonezia, ocazie cu care a aflat și că autoritățile din România l-au dat în urmărire internațională pentru că s-a sustras de la executarea pedepsei și că se formulase cerere de extrădare. Nu s-a sustras de la executarea pedepsei pentru că nu a avut cunoștință de un proces deschis împotriva sa sau de o condamnare. În opinia petentului, autoritățile române puteau afla ușor adresa sa din Indonezia, pe cale diplomatică, pentru că avea viză de ședere acordată de autoritățile indoneziene pe termen lung, obținuse de la poliția indoneziană permis de conducere pe care era aplicată fotografia sa, erau înscrise datele sale personale, iar la data de 13 februarie 2001, obținuse prelungirea pașaportului românesc de la Ambasada României din Jakarta.

Deci, nu a locuit în Indonezia clandestin și nu luase act de nici o cercetare întreprinsă împotriva sa. Petentul a mai susținut că nu a angajat apărător ales la prima instanță, nu recunoaște săvârșirea vreunei infracțiuni, învinuirile care i se aduc se bazează pe declarațiile coinculpatei V . I . M . , care nu se coroborează cu alte probe, și pe interpretarea rău-voitoare dată activității sale de către experți și organele judiciare. F.N.A. a fost înființat în paralel cu F.N.I. de către numita V.I.M. care deținea funcția de președinte-director general la societatea SC S . O .V.I. SA ce administra F.N.I. și care a preluat administrarea și la F.N.A.

La data de 6 decembrie 1998 deținea funcția de director executiv la S C G . SA, care a avut o implicare redusă în activitatea F.N.A., rolul de prim-organizator și conducător fiind asumat de I . M . V. Nu a avut nici o funcție de conducere la SC S . O . V . I . SA din luna mai 1977, când C . E . N . T . R . O . C . O . O . P . a preluat pachetul majoritar de acțiuni de la această societate, iar administrarea a fost preluată de I . M . V. La S C G . SA , pierduse funcția de director executiv din luna octombrie 1999, revenind la sfârșitul lunii martie 2000, în funcția de consilier financiar. Petentul a mai arătat că susținerile din rechizitoriu preluate de sentință cu privire la contribuția pe care ar fi avut-o la reevaluarea unităților din fondul F.N.A și a activelor F.N.A, sunt invenții ale numitei V.I.M.

, care în calitate de autoare a infracțiunii de înșelăciune a primit 8 ani de închisoare iar petentul, ca și complice, a fost condamnat la o pedeapsă de 12 ani închisoare. A mai susținut că nu a executat nici o operațiune nelegală în dauna F.N.A, nu a avut implicare în reevaluarea unităților de fond F.N.A, activitatea pe piața de capital la acea dată era la început, deci încriminarea pentru presupuse fapte comise cu intenție în legătură cu aceste activități nu are nici un temei. În legătură cu încheierea contractului de cesiune cu persoana fictivă C.N. , numita V.I.M. a semnat acel contract iar când a fost descoperită s-a apărat susținând că petentul i-a adus acel contract, lucru nereal, în opinia petentului.

Nu cunoaște absolut nimic de existența acelui contract. Încheierea contractului de report a fost legală mai cu seamă că SC G . SA a restituit suma primită. Contractul s-a încheiat și executat în toate prevederile lui. Petentul a mai arătat că nu a avut nici o implicare în transferurile suplimentare de sume efectuate din patrimoniul F.N.A în acel al F.N.I. dispuse de V . M . , în calitatea sa de președinte. Nu a semnat nici un document și nu avea interes să se implice în asemenea transferuri pentru că, susține petentul, nu a avea nici o funcție de conducere la nici o societate. Petentul a solicitat, în probațiune, reaudierea martorului C.N. , audierea unor foști șefi de agenții de distribuire a unităților de fond.

Petentul și-a întemeiat cererea, în drept, pe dispozițiile art. 522 1 C. proc. pen. Analizând cererea formulată de petentul-condamnat P.N. , cu privire la admisibilitatea în principiu a cererii de rejudecare în urma extrădării formulată de acesta, prima instanță a reținut că procedura reglementată de art. 522 1 C. proc. pen. are ca scop asigurarea dreptului la apărare al condamnatului prin contradictorialitate, principiu ce nu s-a putut aplica la judecata în lipsă a acestuia, rejudecarea cauzei după extrădare putând fi solicitată exclusiv de către condamnatul extrădat, dispozițiile art. 405 alin. (1) C. proc. pen. reglementând obiectul verificărilor efectuate prealabil de instanță în faza admiterii în principiu a cererii.

Din răspunsul dat de Ministerul Justiției - S . C . J . I . în materie penală prima instanță a constatat că prima cerere de extrădare a condamnatului petent P.N. s-a solicitat în vederea executării pedepsei de 15 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 423 din 20 martie 2007 a Tribunalului București , secția a II-a penală , definitivă și executorie. Astfel, Președintele Indoneziei, la data de 22 martie 2011, a semnat Decretul de extrădare din 2011, iar la data de 22 aprilie 2011 s-a realizat extrădarea efectivă a petentului-condamnat P.N. La data de 6 septembrie 2010, prin curier rapid, Ministerul Justiției a înaintat autorităților indoneziene și a doua cerere de extrădare solicitată în vederea executării pedepsei de 12 ani închisoare aplicată petentului-condamnat P.N.

prin sentința penală nr. 670/6 iunie 2008 a Tribunalului București , secția I penală , Dosar nr. 4883/3/2008. În procesul-verbal întocmit la data preluării petentului-condamnat din Indonezia, nu se menționa și cererea de extrădare trimisă de autoritățile române în vederea executării pedepsei de 12 ani închisoare aplicată petentului-condamnat P.N. de Tribunalul București , secția I penală , prin sentința penală nr. 670 din 06 iunie 2008 (ce face obiectul prezentei cauze).

Cu privire la această a doua cerere de extrădare, autoritățile indoneziene au menționat în corespondența cu Ministerul Justiției din România, că date fiind efectele regulii specialității, nu va fi posibilă punerea în executare a pedepsei de 12 ani închisoare aplicată de Tribunalul București , secția I penală , prin sentința penală nr. 670 din 06 iunie 2008, decât cu acordul lor, care ar urma să se pronunțe în condițiile transmiterii de către autoritățile române a unei cereri de renunțare la regula specialității, respectiv, o extindere a consimțământului autorităților indoneziene pentru a pune în executare și pedeapsa de 12 ani închisoare aplicată petentului-condamnat P.N. , prin sentința sus-amintită.

În aceste condiții, autoritățile române, respectiv Ministerul Justiției, au înaintat Ambasadei României la Jakarta: cerere prin care se solicită consimțământul autorităților indoneziene pentru ca petentul-condamnat P.N. să execute pedeapsa de 12 ani închisoare prin sentința penală nr. 670 din 06 iunie 2008 a Tribunalului București , secția I penală, la care au anexat și un proces-verbal în care s-a consemnat faptul că petentul-condamnat P.N. , în mod liber și în deplină cunoștință de cauză, a renunțat la regula specialității, fiind de acord să execute și această pedeapsă de 12 ani închisoare. În opinia primei instanțe, pentru punerea în executare a pedepsei de 12 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 670 din 06 iunie 2008 a Tribunalului București , secția I penală , exista o condiție imperativă, respectiv existența acordului autorităților indoneziene cu privire la extinderea consimțământului.

S-a mai argumentat că regula specialității, instituită de art. 74 din Legea nr. 302/2004 privind Cooperarea Internațională în materie penală, republicată, este de strictă interpretare, iar derogarea de la pct. 1 lit. a) se referă la consimțământul statului care a predat persoana extrădată pentru care autoritățile române competente urmează a transmite o cerere însoțită de actele prevăzute la art. 36 din aceeași lege și de un proces-verbal în care se consemnează declarația persoanei extrădate, acest proces-verbal în care s-a consemnat voința petentului-condamnat P.N. fiind un act care însoțește cererea și care nu înlătură efectele impuse de dispozițiile art. 74 din Legea nr. 302/2004 republicată, referitoare la regula specialității.

Răspunsul autorităților indoneziene cu privire la acordul lor ca petentul-condamnat P.N. să execute și această pedeapsă de 12 ani închisoare, prin extinderea consimțământului acestora de a se pune în executare și această pedeapsă nu a fost primit de autoritățile române competente, nici până în prezent, astfel încât nu s-a efectuat extrădarea petentului-condamnat P.N. , în vederea executării pedepsei de 12 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 670 din 06 iunie 2008 a Tribunalului București , secția I penală, iar sub acest aspect, cererea petentului-condamnat P.N. , de rejudecare în urma extrădării, este inadmisibilă. Din analiza probelor administrate în faza de urmărire penală și cercetare judecătorească, având în vedere susținerile petentului-condamnat P.N.

că nu a avut cunoștință de existența dosarelor penale, în care avea calitatea de inculpat, pentru săvârșirea infracțiunilor reținute în sarcina sa prin rechizitoriu și pentru care a fost condamnat prin sentințe penale definitive, prima instanță a constatat că în faza de urmărire penală, la data de 2 iunie 2000, cu 5 zile înainte de a pleca din țară (petentul, așa cum a menționat în cerere, plecând din țară la 07 iunie 2000), petentul-condamnat P.N. a dat declarație olografă în fața organelor de urmărire penală, în prezența apărătorului ales. Tot la data de 02 iunie 2000, s-a încheiat de organele de urmărire penală procesul-verbal de confruntare între petentul-condamnat P.N. și I . T . , în prezența apărătorilor aleși, în care sunt consemnate întrebările și răspunsurile date de aceștia.

Atât declarația cât și procesul-verbal sunt semnate, alături de avocați, de petentul-condamnat P.N. Organizația Internațională de Poliție Criminală Interpol a comunicat I . G . P . R . - D . C . P . că petentul-condamnat P.N. a fost dat în urmărire internațională la data de 26 ianuarie 2002, având în vedere că se sustrăgea de la urmărirea penală. În dosarul de urmărire penală există o adresă a apărătorului ales al petentului-condamnat P.N. , avocat Mihai Irimia, trimisă domnului procuror șef, prin care arată că a primit pe adresa cabinetului de avocatură, la data de 15 mai 2003, un înscris denumit „Declarație” compus din 14 file, din partea petentului-condamnat P.N. pe care îl depune, în original, la dosar.

Această declarație era datată 18 aprilie 2003, semnată de petentul-condamnat P.N. care, în încheiere, a precizat că este prima declarație pe care o dă, o susține și o semnează, putându-se observa că semnătura și caracterele literelor din declarația dată în data de 18 aprilie 2003 sunt aceleași cu cele din declarația dată la data de 02 iunie 2000 și din procesul-verbal încheiat de organele de urmărire penală, la aceeași dată. În declarația depusă la dosar de apărătorul ales, avocat Mihai Irimia, petentul-condamnat P.N. și-a exprimat punctul de vedere cu privire la învinuirile ce i se rețin în faza de urmărire penală, având cunoștință, nu numai de existența unui dosar de urmărire penală în care avea calitatea de inculpat, dar și de învinuirile care i se rețineau și de poziția celorlalți coinculpați față de persoana sa.

Tot în această declarație, petentul-condamnat a menționat ca domiciliu stabil adresa din București, sector 2, str. Gheorghe Țițeica nr. 56, cu precizarea că este stabilit în străinătate, fără a indica țara, orașul, etc. În Dosarul nr. 5861/3/2003 al Tribunalului București , secția I penală , petentul-condamnat a beneficiat de asistență juridică din partea domnului avocat A . P . , apărător ales, pe tot parcursul procesului penal. Mai mult, în calea de atac a apelului, în Dosarul nr. 5861/3/2003 al Curții de Apel București , secția a II-a penală , a fost reprezentat de d-na avocat P . D . , apărător ales, care a formulat motive de apel. Aceste motive au vizat lipsa de procedură față de inculpatul P.N.

, care a menționat că domiciliul său este în București, sector 2, încă din anii 1960, împreună cu părinții acestuia, care nu s-au mutat niciodată, nu au înstrăinat imobilul, depunând și fotocopie de pe actul de identitate al mamei sale și de pe ultima factură telefonică din 02 iunie 2006. Astfel, prima instanță a constatat că susținerile petentului-condamnat P.N. cu privire la împrejurarea că nu a dat nici o declarație, că nu a avut cunoștință de existența dosarului de urmărire penală și a dosarelor pe rolul instanțelor de judecată și că nu a beneficiat de asistență juridică, sunt nesincere, petentul sustrăgându-se parțial de la urmărirea penală și de la judecată și respectându-i-se dreptul la un proces echitabil, chiar dacă nu a fost prezent în fața instanțelor de judecată, după cum s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat, prin hotărâri penale definitive.

S-a reținut că nu se poate invoca în susținerea cererii conduita procesuală culpabilă a petentului-condamnat prin prisma prevederilor art. 32 din Legea nr. 302/2004 republicată și ale art. 522 1 C. proc. pen. Împotriva acestei sentințe a declarat apel condamnatul P.N. , criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, arătându-se că instanța a aplicat în mod greșit prevederile art. 74 și 36 din Legea nr. 302/2004, referitor la efectele juridice ale declarației sale prin care a renunțat la beneficiul regulii specialității, în ceea ce privește executarea pedepsei aplicată în cauza ce face obiectul cererii de rejudecare. S-a solicitat extrădarea inițial în temeiul sentinței penale nr. 423/2007, ulterior și în temeiul sentinței penale nr. 670/2008, iar cu privire la această din urmă hotărâre condamnatul a precizat că renunță la aplicarea regulii specialității, așa încât, în prezent, extrădarea vizează și cel de-al doilea mandat de executare.

S-a mai menționat că nu există probe în sensul că petentul s-a sustras parțial sau total de la desfășurarea procedurii judiciare; acesta nu a angajat nici un avocat pentru a-l apăra nici la urmărirea penală și nici în fața instanței și a aflat întâmplător, din articole de presă postate pe internet, despre declarațiile date de fosta președintă a SC S . O . V . I . SA, acesta fiind motivul pentru care a înțeles să facă cunoscut conducerii SC G. SA punctul său de vedere, printr-o declarație pe care a trimis-o pe adresa societății. În acest fel, a încetat orice interes față de modul de desfășurare a procesului în care era implicată V . I . M . câtă vreme, înainte de a pleca din țară, organele de urmărire penală nu îl informaseră că este implicat în cercetarea penală, referitoare la prăbușirea F . N .I.

; condamnatul a susținut că nu știe cum a ajuns respectiva declarație la avocat. Cu ocazia confruntării cu numitul I . T . , nu avea calitate de inculpat, urmărirea penală fiind începută ulterior la data de 18 ianuarie 2002, așa încât în ce îl privește au fost efectuate doar acte premergătoare. Cu acea ocazie nu a fost asistat de un apărător ales, la dosarul de urmărire penală nu există o împuternicire avocațială iar realitatea este că a fost convocat la Parchet prin telefon și tot prin telefon a luat legătura cu oficiul juridic al SC G. SA , adresând rugămintea de a contacta un avocat specializat și s-a întâlnit la Parchet cu un avocat trimis de SC G. SA pe care nu îl cunoștea, avocat care a semnat declarația și procesul verbal de confruntare.

În ce privește plecarea din țară, condamnatul a susținut că era programată cu 6 luni înainte și nu a avut legătură cu declarațiile pe care le-a dat la Parchet în data de 02 iunie 2000, din aceste declarații nerezultând, de altfel, nimic de natură a-l avertiza cu privire la o posibilă învinuire. S-a arătat că în hotărârea apelată s-a reținut în mod eronat că în declarația despre care se susține că a trimis-o avocatului și-a exprimat un punct de vedere cu privire la învinuirile ce i se aduceau în faza de urmărire penală și că avea cunoștință de dosarul de urmărire și de calitatea de inculpat, iar referitor la domiciliul menționat în respectiva declarație, condamnatul susține că instanța i-a dat o relevanță exagerată, indicarea adresei din sector ul 2 nefiind acoperitoare pentru faptul că nu s-au făcut demersuri de identificare a adresei din Indonezia, adresă pe care nu avea obligația legală de a o indica din proprie inițiativă.

Din cursul urmăririi penale se știa că el se găsește în Indonezia, aspect ce rezultă din adresa trimisă de însărcinatul cu afaceri al României în această țară, prin care autoritățile române sunt informate că i s-a prelungit valabilitatea pașaportului până la 16 iulie 2004 și în orice situație, autoritățile române aveau obligația de a respecta dispozițiile legale de citare, admiterea faptului că ar fi știut de proces neputând acoperi neînștiințarea sa legală cu privire la existența respectivului proces penal, în lipsa unei asemenea înștiințări, neputându-se susține că a avut cunoștință de existența dosarului penal și că în acest fel s-a sustras de la urmărire și de la judecată, soluționarea recursului având loc în condițiile nelegalei sale citări, având în vedere că în luna decembrie 2009 a fost arestat în Indonezia, cu ocazia soluționării cererii de extrădare.

Prin Decizia penală nr. 79/A din 7 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București , secția a II-a penală, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de condamnatul P.N. împotriva sentinței penale nr. 742 F din 26 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul București , secția I penală , cu obligarea apelantului la plata cheltuielilor judiciare statului. S-a reținut, în esență, că prin adresa Ministerului Justiției din 24 februarie 2012 s-a comunicat că Ambasada României la Jakarta a transmis cifrograma din 22 februarie 2012 privind decizia autorităților indoneziene de aprobare a cererii de extindere a consimțământului, astfel încât poate fi pus în executare și mandatul din 25 iunie 2010 emis de Tribunalul București , secția I penală , în baza sentinței penale nr. 670 din 6 iunie 2008 a aceleiași instanțe.

S-a constatat, totodată, că, deși sentința apelată a reținut o situație diferită de cea rezultând din adresa Ministerului Justiției din 24 februarie 2012, prima instanță a avut în vedere în pronunțarea soluției un examen complet al condițiilor de admisibilitate a cererii de rejudecare și nu doar neîndeplinirea condiției privind extrădarea condamnatului, hotărârea fiind, deci, legală și temeinică. S-a apreciat că rejudecarea cauzei potrivit art. 522 1 C. proc. pen. raportat la art. 32 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 are ca scop salvgardarea dreptului la apărare a persoanei judecată și condamnată în lipsă, or, în speță, petentul a avut cunoștință de desfășurarea urmăririi penale, a fost în unele faze ale procesului reprezentat de apărător ales, iar în lipsa sa apărarea a fost asigurată de un apărător din oficiu.

În consecință, dreptul său la apărare și la un proces echitabil nu a fost încălcat, nefiind, deci, necesară reluarea procesului penal din stadiul judecății în primă instanță. Astfel, s-a reținut că față de numitul P.N. s-a dispus începerea urmăririi penale în data de 18 ianuarie 2002, dată la care a fost emis și mandatul de arestare preventivă în lipsă, iar la 26 ianuarie 2002, acesta a fost dat în urmărire internațională. Cu toate că, așa cum rezultă din adresa de la fila 143 și 191 vol. I d.u.p, autoritățile române au fost informate încă din data de 20 februarie 2001 cu privire la faptul că Ambasada României la Jakarta a prelungit valabilitatea pașaportului simplu al lui P.N. și că acesta urmează să primească permisul de ședere în Indonezia pe o perioadă de un an, mandatul de arestare preventivă nu a fost pus în executare și nu au fost obținute date suplimentare referitoare la prezența în Indonezia a condamnatului și la adresa la care locuia.

S-a arătat că această împrejurare nu influențează însă de o manieră determinantă soluționarea cererii de rejudecare după extrădare, deoarece, pe de o parte, între România și Indonezia nu exista un tratat de extrădare sau un tratat de cooperare judiciară în materie penală, motiv pentru care demersurile judiciare au fost mult îngreunate, iar pe de altă parte, prin probele administrate s-a dovedit că P.N. a avut cunoștință de procesul penal și a acceptat să fie judecat în lipsă. Singura declarație pe care acesta a dat-o în fața organelor de cercetare penală este cea din 02 iunie 2000, înainte de formularea vreunei acuzații penale în ce îl privește, la aceeași dată fiind efectuată și confruntarea cu una din persoanele puse sub învinuire la acel moment, fiind vorba despre inculpatul I . T . ; petentul P.N.

a părăsit teritoriul României la 5 zile după această audiere, înainte de începerea urmăririi penale în ce îl privește. Instanța de apel a argumentat că aceste împrejurări trebuie coroborate cu faptele ulterioare începerii urmăririi penale, din care rezultă, fără putință de tăgadă, că P.N. a știut că este pus sub acuzare, motiv pentru care nu s-a mai întors în România pentru a participa la procesul penal, contrar susținerilor petentului. Aceste aspecte rezultând din declarația olografă, scrisă și semnată de P.N. și necontestată de acesta, datată 18 aprilie 2003, deci ulterior începerii urmăririi penale (fila 193-206 vol. I d.u.p.). Din cuprinsul acestei declarații a reieșit că apelantul cunoștea învinuirile ce i se aduceau, declarația având menirea de a oferi un răspuns acestor acuzații, mai mult, cunoștea și declarațiile defavorabile pe care I . M . V . le făcuse la adresa sa, după ce a fost arestată în data de 28 martie 2003. De asemenea, P.N.

a precizat că a luat cunoștință de acuzații din presă, fiind de notorietate că cele două cauze penale privind F . N . I . și F . N . A . au beneficiat de o largă reflectare în mass-media, așadar petentul urmărea desfășurarea procesului penal și era la curent cu stadiul procedurilor, afirmațiile sale sub acest aspect fiind contradictorii, așa cum rezulta din conținutul motivelor de apel și conținutul declarației olografe mai sus menționate. În cuprinsul respectivei declarații, condamnatul a precizat că se află în străinătate, fără a oferi date despre locul unde se găsește și indicând adresa din București, sector 2, ca și domiciliu stabil.

Această adresă a fost indicată și în declarația de apel formulată împotriva sentinței nr. 670/2008, în care s-a reafirmat că aceasta este adresa de domiciliu, la care au locuit permanent părinții săi, la care trebuie citat și unde trebuie să-i fie comunicate actele procedurale (fila 156 vol. I din Dosarul de apel nr. 5861/3/2003), rezultând astfel voința sa de a alege acest domiciliu pentru corespondență. Pe de altă parte, afirmațiile sale în sensul că declarația olografă nu a trimis-o unui avocat, ci a adresat-o SC G. SA , fără să aibă legătură cu dosarul penal, au fost apreciate ca irelevante (important fiind conținutul declarației) și infirmate chiar prin susținerile avocatului ales M . I . , care a relatat că a primit acea declarație prin poștă, la data de 15 martie 2003, pe adresa cabinetului său și că din conținutul declarației „rezultă că ar aparține inculpatului P.N.

și că se referă la cauza penală în care este cercetat (fila 192 vol. I d.u.p.). Voința petentului de a da explicații referitor la acuzațiile ce i se aduc a reieșit chiar din formularea pe care a utilizat-o, căci înscrisul este intitulat „Declarație” încheindu-se cu formula „Aceasta este prima mea declarație pe care o dau, o susțin și o semnez.”, aspecte ce nu justifică adresarea declarației către SC G. SA . Instanța de apel a apreciat că nu pot fi reținute nici criticile referitoare la lipsa de apărare. Referitor la asistarea sa de către un apărător ales la momentul audierii și confruntării în data de 02 iunie 2000, s-a constatat că apelantul a recunoscut că a fost asistat de un avocat, contestând doar faptul că l-ar fi angajat personal.

S-a mai reținut că, potrivit împuternicirilor avocațiale ce nu pot fi ignorate în lipsa unor dovezi contrare, din actele și lucrările dosarului rezultă că P.N. a avut apărător ales, atât la soluționarea cauzei în fața instanței de fond cât și a instanței de apel. La fond s-a prezentat avocat P . A . , iar cu ocazia soluționării apelului, petentul a fost reprezentat de avocat ales P . D . (conform împuternicirii depuse la fila 127 vol. I din Dosarul nr. 5861/3/2003), care s-a prezentat la aproape toate termenele de judecată, a formulat motive de apel și le-a susținut oral, participând și la dezbaterile finale. Față de cele reținute, s-a concluzionat că instanța de fond a stabilit în mod corect că nu a fost încălcat dreptul la apărare al condamnatului, așa încât cererea de rejudecare după extrădare nu îndeplinește condițiile de admisibilitate.

Cât privește critica referitoare la soluționarea recursului fără legala îndeplinire a procedurii de citare datorită faptului că începând cu data de 02 decembrie 2009 P.N. a fost arestat în Indonezia, s-a constatat că acesta este un motiv prevăzut expres de dispozițiile art. 386 lit. a) C. proc. pen. , pentru care există un remediu specific, diferit de procedura rejudecării cauzei după extrădare, eventuala judecare a recursului în condiții de lipsă de procedură putând fi invocată și supusă analizei instanței de recurs prin formularea unei contestații în anulare. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs condamnatul invocând, în esență, nerespectarea și greșita aplicare a prevederilor naționale și internaționale în materie ( art. 385 9 pct. 17 2 C. proc.

pen. ), crearea în mod eronat a unui nou motiv de respingere a cererii de rejudecare constând în sustragerea parțială a inculpatului de la urmărire penală și judecată, eroarea gravă de fapt comisă de instanțe prin stabilirea că inculpatul s-a sustras de la urmărire și prin aprecierea că acesta poate constitui temei pentru respingerea cererii ( art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen. ), inexistența unor activități de sustragere de la urmărire, nelegala citare a petentului-condamnat la soluționarea cauzei a cărei rejudecare o solicită. Analizând recursul prin prisma criticilor invocate și din oficiu, potrivit dispozițiilor art. 385 9 alin. (3) raportat la art. 385 8 C. proc. pen. , se constată că acesta este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează.

Astfel după cum în mod just s-a apreciat și prin hotărârile anterior pronunțate procedura de rejudecare reglementată de dispozițiile art. 522 1 C. proc. pen. are ca scop principal asigurarea exercitării complete și efective, de către persoana condamnată în lipsă, a dreptului la apărare, ca și componentă a dr eptului la un proces echitabil. Așadar, instanța sesizată cu soluționarea unei cereri de rejudecare după extrădarea condamnatului, trebuie să aprecieze, între altele, dacă dreptul la apărare al condamnatului judecat în lipsă a fost încălcat și care sunt motivele condamnării în lipsă a persoanei care solicită rejudecarea respectivei cauze.

Aceasta deoarece, deși este indiscutabil că prezența persoanei cercetată sau judecată constituie un element esențial asigurării derulării unui proces echitabil, lipsa voluntară a acuzatului de la derularea procedurii judiciare nu poate constitui pentru autorități un impediment în derularea acesteia și nici nu poate fi apreciată ca o încălcare a dreptului la un proces echitabil.

Se constată astfel că, potrivit jurisprudenței fostei Comisii Europene a Drepturilor Omului, sustragerea de la judecată nu constituie o limitare disproporționată a dreptului la un tribunal și nici a dreptului la un proces echitabil (cauza Mihaies vs. Franța, 25 mai 1998). Aplicând aceste considerații cauzei de față se constată că procedura judiciară finalizată prin pronunțarea unei hotărâri de condamnare a petentului și a cărei reluare acesta o solicită s-a circumscris noțiunii de „proces echitabil” deoarece petentul prin propria sa voință a hotărât să părăsească România în cursul derulării urmăririi penale și a ales să nu se întoarcă în țară în timpul derulării procesului despre care avea cunoștință, cel puțin din mass-media, după cum el însuși admite.

Totodată, petentul condamnat a fost apărat, în proces, de avocați aleși și din oficiu și a indicat ca domiciliu ales o adresă din România. Rezultă că absența petentului condamnat de la desfășurarea procesului penal nu s-a datorat culpei autorităților române ci propriei sale voințe, asimilabilă unei renunțări de a participa la judecata cauzei în care era parte. Așadar, nu pot fi acceptate susținerile petentului în sensul că autoritățile judiciare trebuiau să-l citeze în Indonezia deoarece era de notorietate că se află în acel loc, atâta vreme cât nu a existat o informare din partea petentului cu privire la adresa la care locuiește potrivit art. 177 C. proc. pen.

Se constată, de asemenea, că este nefondată și apărarea privind greșita aplicare a legii și nerespectarea normelor în materie deoarece instanțele nu au creat o condiție nouă pentru respingerea cererii petentului ci au verificat îndeplinirea prevederilor legale aplicabile, reținând în mod just că petentul prin atitudinea sa, de sustragere de la urmărire și judecată nu poate invoca, ulterior, o încălcare a drepturilor procesuale ce ar determina, în mod obligatoriu și cu necesitate rejudecarea cauzei în prezența sa, cu atât mai mult cu cât toate aceste drepturi - circumscrise dreptului la un proces echitabil - au fost respectate.

Totodată, este neîntemeiată și critica relativă la greșita reținere a împrejurării că petentul s-ar fi sustras de la procesul penal, ansamblul acțiunilor sale - ce au început cu plecarea din România și s-au finalizat cu întoarcerea în țară doar în urma unei proceduri de extrădare - demonstrând că nu a dorit să fie prezent la instrumentarea și judecarea cauzei în care a avut calitatea de inculpat. Pentru considerentele ce preced, constatându-se legalitatea și temeinicia hotărârii recurate, precum și rigurozitatea motivării acesteia, criticile invocate în recurs fiind neîntemeiate și neexistând cazuri de casare a căror reținere din oficiu să conducă la casarea deciziei atacate, a cărei menținere se impune, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen. recursul declarat va fi respins, ca nefondat. Potrivit dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligat recurentul condamnat la plata cheltuielilor judiciare statului, din care suma reprezentând onorariul apărătorului din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul P.N. împotriva Deciziei penale nr. 79/ A din 07 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 11 septembrie 2012.