ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2765/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2765/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin

sentința penală

nr.

742/F din 26

octombrie

2011 pronunțată de

Tribunalul București

,

secția

I penală, în temeiul

art.

522

1

C. proc.

pen.

raportat la

art.

405

C. proc.

pen.

a

fost respinsă ca inadmisibilă cererea de rejudecare în caz de extrădare

formulată de petentul condamnat

P.N.

A fost obligat petentul la 2

.

000 lei, cheltuieli

judiciare către stat.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța

a reținut că petentul - condamnat

P.N.

a solicitat rejudecarea cauzei din

Dosarul

nr.

4883/3/2007

al Tribunalului București

,

secția

I penală, admiterea

în principiu a cererii și în urma rejudecării cauzei, desființarea sentinței

nr.

670

din

06

iunie

20008 pronunțată de

Tribunalul București

,

secția

I

penală,

modificată prin

Decizia

penală

nr.

137/

A

din

03

iunie

2009 a Curții de Apel

București

,

secția

a

II-a penală,

definitivă prin

Decizia

penală

nr.

2535

din

25

iunie

2010 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție

,

secția

penală

.

A solicitat achitarea în temeiul dispozițiilor

art.

11

pct.

2

lit. a)

C. proc.

pen.

raportat la

art.

10

lit. a)

C. proc.

pen.

pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzută de

art.

26

C. pen.

raportat la

art.

215

alin. (1)

,

(

2

)

,

(

3

)

și

(

5

)

C. pen.

, rejudecarea

cererilor de despăgubiri formulate de persoanele care s-au constituit părți

civile în cauză și anularea mandatului de executare a pedepsei din 25. 06. 2010

emis de Tribunalul București

,

secția

I

penală

, în baza sentinței

penale

nr.

670

din

06

iulie

2008 pronunțată în

acest dosar pentru pedeapsa de 15 ani închisoare aplicată în baza

art.

215

alin. (1),

(2), (3) și (5)

C. pen.

S-a arătat în motivarea cererii că atât

urmărirea penală cât și judecarea cauzei s-au desfășurat în lipsa petentului.

Nu a dat nici o declarație în cursul urmăririi penale și nici în fața

instanțelor judecătorești care au pronunțat hotărârile în cauză. A plecat din

țară în data de 07

iunie

2000, în concediu de odihnă, în Bali - Indonezia, unde a

rămas pentru că a găsit oportunități pentru a lucra la o societate comercială

și a-și deschide o afacere proprie. A aflat de condamnare cu ocazia reținerii

sale în Indonezia, ocazie cu care a aflat și că autoritățile din România

l-au dat în urmărire

internațională pentru că s-a sustras de la executarea pedepsei și că se

formulase cerere de extrădare. Nu

s-a sustras de la executarea pedepsei pentru

că nu a avut cunoștință de un proces deschis împotriva sa sau de o condamnare. În

opinia petentului, autoritățile române puteau afla ușor adresa sa din

Indonezia, pe cale diplomatică, pentru că avea viză de ședere acordată de

autoritățile indoneziene pe termen lung, obținuse de la poliția indoneziană

permis de conducere pe care era aplicată fotografia sa, erau înscrise datele

sale personale, iar la data de 13

februarie

2001, obținuse prelungirea

pașaportului românesc de la Ambasada

României din Jakarta. Deci, nu a locuit în

Indonezia clandestin și nu luase act de nici o cercetare întreprinsă împotriva

sa.

Petentul a mai susținut că nu a angajat

apărător ales la prima instanță, nu recunoaște săvârșirea vreunei infracțiuni,

învinuirile care i se aduc se bazează pe declarațiile coinculpatei V

.

I

.

M

.

, care nu se

coroborează cu alte probe, și pe interpretarea rău-voitoare dată activității

sale de către experți și organele judiciare. F.N.A. a fost înființat în paralel

cu F.N.I. de către numita

V.I.M.

care deținea funcția de președinte-director

general la societatea

SC

S

.

O

.V.I.

SA ce administra F.N.I. și care a

preluat administrarea și la

F.N.A.

La data de 6

decembrie

1998

deținea funcția de director executiv la S

C

G

.

SA, care a avut o

implicare redusă în activitatea F.N.A., rolul de prim-organizator și conducător

fiind asumat de I

.

M

.

V. Nu a avut nici o

funcție de conducere la

SC S

.

O

.

V

.

I

.

SA din luna mai

1977, când C

.

E

.

N

.

T

.

R

.

O

.

C

.

O

.

O

.

P

.

a preluat pachetul

majoritar de acțiuni de la această societate, iar administrarea a fost preluată

de I

.

M

.

V. La

S

C

G

. SA

, pierduse funcția de

director executiv din luna octombrie 1999, revenind la sfârșitul lunii martie

2000, în funcția de consilier financiar.

Petentul a mai arătat că susținerile din

rechizitoriu preluate de sentință cu privire la contribuția pe care ar fi

avut-o la reevaluarea unităților din fondul F.N.A și a activelor F.N.A, sunt

invenții ale numitei

V.I.M.

, care în calitate de autoare a infracțiunii

de înșelăciune a primit 8 ani de închisoare iar petentul, ca și complice, a

fost condamnat la o pedeapsă de 12 ani închisoare.

A mai susținut că nu a executat nici o

operațiune nelegală în dauna F.N.A, nu a avut implicare în reevaluarea

unităților de fond F.N.A, activitatea pe piața de capital la acea dată era la

început, deci încriminarea pentru presupuse fapte comise cu intenție în

legătură cu aceste activități nu are nici un temei.

În legătură cu încheierea contractului de

cesiune cu persoana fictivă

C.N.

, numita

V.I.M.

a semnat acel

contract iar când a fost descoperită s-a apărat susținând că petentul i-a adus

acel contract, lucru nereal, în opinia petentului. Nu cunoaște absolut nimic de

existența acelui contract. Încheierea contractului de report

a fost

legală mai cu seamă că SC

G

.

SA

a

restituit suma primită. Contractul s-a încheiat și executat în toate

prevederile lui.

Petentul a mai arătat că nu a avut nici o

implicare în transferurile suplimentare de sume efectuate din patrimoniul F.N.A

în acel al F.N.I. dispuse de V

.

M

.

, în calitatea sa de președinte. Nu a semnat

nici un document și nu avea interes să se implice în asemenea transferuri

pentru că, susține petentul, nu a avea nici o funcție de conducere la nici o

societate.

Petentul a solicitat, în probațiune,

reaudierea martorului

C.N.

, audierea unor foști șefi de agenții de

distribuire a unităților de fond.

Petentul și-a întemeiat cererea, în drept, pe

dispozițiile

art.

522

1

C.

proc. pen.

Analizând cererea formulată de

petentul-condamnat

P.N.

, cu privire la admisibilitatea în principiu a cererii de

rejudecare în urma extrădării formulată de acesta, prima instanță a reținut că

procedura reglementată de

art.

522

1

C. proc. pen.

are ca scop

asigurarea dreptului la apărare al condamnatului prin contradictorialitate,

principiu ce nu s-a putut aplica la judecata în lipsă a acestuia, rejudecarea

cauzei după extrădare putând fi solicitată exclusiv de către condamnatul

extrădat, dispozițiile

art.

405

alin. (1)

C. proc.

pen.

reglementând obiectul verificărilor efectuate prealabil de instanță în faza

admiterii în principiu a cererii.

Din răspunsul dat de Ministerul Justiției

-

S

.

C

.

J

.

I

.

în materie penală

prima instanță a constatat că prima cerere de extrădare a condamnatului petent

P.N.

s-a solicitat în

vederea executării pedepsei de 15 ani închisoare

aplicată prin sentința penală

nr.

423 din 20

martie

2007 a Tribunalului

București

,

secția

a

II-a

penală

, definitivă și

executorie.

Astfel, Președintele Indoneziei, la data de

22 martie 2011, a semnat Decretul de extrădare din 2011, iar la data de 22

aprilie 2011 s-a realizat extrădarea efectivă a petentului-condamnat

P.N.

La data de 6 septembrie 2010, prin curier

rapid, Ministerul Justiției a înaintat autorităților indoneziene și a doua

cerere de extrădare solicitată în vederea executării pedepsei de 12 ani

închisoare aplicată petentului-condamnat

P.N.

prin sentința penală

nr.

670/6

iunie 2008 a Tribunalului București

,

secția

I

penală

,

Dosar nr.

4883/3/2008. În

procesul-verbal întocmit la data preluării petentului-condamnat din Indonezia,

nu se menționa și cererea de extrădare trimisă de autoritățile române în

vederea executării pedepsei de 12 ani închisoare aplicată petentului-condamnat

P.N.

de Tribunalul

București

,

secția

I

penală

, prin sentința

penală

nr.

670 din

06

iunie

2008

(ce face obiectul prezentei cauze).

Cu privire la această a doua cerere de

extrădare, autoritățile indoneziene au menționat în corespondența cu Ministerul

Justiției din România, că date fiind efectele regulii specialității, nu va fi

posibilă punerea în executare a pedepsei de 12 ani închisoare aplicată de

Tribunalul București

,

secția

I

penală

, prin sentința

penală

nr.

670 din

06

iunie

2008,

decât cu acordul lor, care ar urma să se pronunțe în condițiile transmiterii de

către autoritățile române a unei cereri de renunțare la regula specialității,

respectiv, o extindere a consimțământului autorităților indoneziene pentru a

pune în executare și pedeapsa de 12 ani închisoare aplicată

petentului-condamnat

P.N.

, prin sentința sus-amintită.

În aceste condiții, autoritățile române,

respectiv Ministerul Justiției, au înaintat Ambasadei României la Jakarta:

cerere prin care se solicită consimțământul autorităților indoneziene pentru ca

petentul-condamnat

P.N.

să execute pedeapsa de 12 ani închisoare prin sentința

penală

nr.

670

din

06

iunie

2008 a Tribunalului

București

,

secția

I

penală,

la care au anexat și

un proces-verbal în care s-a consemnat faptul că petentul-condamnat

P.N.

, în mod liber și în

deplină cunoștință de cauză, a renunțat la regula specialității, fiind de acord

să execute și această pedeapsă de 12 ani închisoare.

În opinia primei instanțe, pentru punerea în

executare a pedepsei de 12 ani închisoare aplicată prin sentința penală

nr.

670

din

06

iunie

2008 a Tribunalului

București

,

secția

I

penală

, exista o condiție

imperativă, respectiv existența acordului autorităților indoneziene cu privire

la extinderea consimțământului.

S-a mai argumentat că regula specialității,

instituită de

art.

74 din

Legea

nr.

302/2004

privind Cooperarea Internațională în materie penală, republicată, este de

strictă interpretare, iar derogarea de la

pct.

1

lit. a)

se referă la

consimțământul statului care a predat persoana extrădată pentru care

autoritățile române competente urmează a transmite o cerere însoțită de actele

prevăzute la

art.

36 din

aceeași lege și de un proces-verbal în care se consemnează declarația persoanei

extrădate, acest proces-verbal în care s-a consemnat voința

petentului-condamnat

P.N.

fiind un act care însoțește cererea și care

nu înlătură efectele impuse de dispozițiile

art.

74 din Legea

nr.

302/2004 republicată,

referitoare la regula specialității.

Răspunsul autorităților indoneziene cu

privire la acordul lor ca petentul-condamnat

P.N.

să execute și

această pedeapsă de 12 ani închisoare, prin extinderea consimțământului

acestora de a se pune în executare și această pedeapsă nu a fost primit de

autoritățile române competente, nici până în prezent, astfel încât nu s-a

efectuat extrădarea petentului-condamnat

P.N.

, în vederea

executării pedepsei de 12 ani închisoare aplicată prin sentința penală

nr.

670

din

06

iunie

2008 a Tribunalului

București

,

secția

I penală, iar sub acest

aspect, cererea petentului-condamnat

P.N.

, de rejudecare în urma extrădării,

este inadmisibilă.

Din analiza probelor administrate în faza de

urmărire penală și cercetare judecătorească, având în vedere susținerile

petentului-condamnat

P.N.

că nu a avut cunoștință de existența

dosarelor penale, în care avea calitatea de inculpat, pentru săvârșirea

infracțiunilor reținute în sarcina sa prin rechizitoriu și pentru care a fost

condamnat prin sentințe penale definitive, prima instanță a constatat că în faza

de urmărire penală, la data de 2

iunie

2000, cu 5 zile înainte de a pleca din țară (petentul,

așa cum a menționat în cerere, plecând din țară la 07

iunie

2000),

petentul-condamnat

P.N.

a dat declarație olografă în fața organelor de urmărire

penală, în prezența apărătorului ales.

Tot la data de 02

iunie

2000, s-a încheiat de

organele de urmărire penală procesul-verbal de confruntare între

petentul-condamnat

P.N.

și I

.

T

.

, în prezența apărătorilor aleși, în care

sunt consemnate întrebările și răspunsurile date de aceștia. Atât declarația

cât și procesul-verbal sunt semnate, alături de avocați, de petentul-condamnat

P.N.

Organizația Internațională de Poliție

Criminală

Interpol

a

comunicat I

.

G

.

P

.

R

.

-

D

.

C

.

P

.

că petentul-condamnat

P.N.

a fost dat în

urmărire internațională la data de 26

ianuarie

2002, având în vedere

că se sustrăgea de la urmărirea penală.

În dosarul de urmărire penală există o adresă

a apărătorului ales al petentului-condamnat

P.N.

, avocat Mihai Irimia,

trimisă domnului procuror șef, prin care arată că a primit pe adresa

cabinetului de avocatură, la data de 15

mai

2003, un înscris

denumit „Declarație” compus din 14 file, din partea petentului-condamnat

P.N.

pe care îl depune,

în original, la dosar. Această declarație era datată 18

aprilie

2003, semnată de

petentul-condamnat

P.N.

care, în încheiere, a precizat că este prima declarație

pe care o dă, o susține și o semnează, putându-se observa că semnătura și

caracterele literelor din declarația dată în data de 18

aprilie

2003 sunt aceleași cu

cele din declarația dată la data de 02

iunie

2000 și din procesul-verbal încheiat

de organele de urmărire penală, la aceeași dată.

În declarația depusă la dosar de apărătorul

ales, avocat Mihai Irimia, petentul-condamnat

P.N.

și-a exprimat

punctul de vedere cu privire la învinuirile ce i se rețin în faza de urmărire

penală, având cunoștință, nu numai de existența unui dosar de urmărire penală

în care avea calitatea de inculpat, dar și de învinuirile care i se rețineau și

de poziția celorlalți coinculpați față de persoana sa. Tot în această

declarație, petentul-condamnat a menționat ca domiciliu stabil adresa din

București, sector 2, str. Gheorghe Țițeica

nr.

56, cu precizarea că

este stabilit în străinătate, fără a indica țara, orașul, etc.

În

Dosarul nr.

5861/3/2003 al

Tribunalului București

,

secția

I

penală

, petentul-condamnat

a beneficiat de asistență juridică din partea domnului avocat A

.

P

.

, apărător ales, pe

tot parcursul procesului penal. Mai mult, în calea de atac a apelului, în

Dosarul

nr.

5861/3/2003

al Curții de Apel București

,

secția

a

II-a

penală

, a fost reprezentat

de d-na avocat P

.

D

.

, apărător ales, care

a formulat motive de apel.

Aceste motive au vizat lipsa de procedură

față de inculpatul

P.N.

, care a menționat că domiciliul său este în București,

sector 2, încă din anii 1960, împreună cu părinții acestuia, care nu s-au mutat

niciodată, nu au înstrăinat imobilul, depunând și fotocopie de pe actul de

identitate al mamei sale și de pe ultima factură telefonică din 02

iunie

2006.

Astfel, prima instanță a constatat că

susținerile petentului-condamnat

P.N.

cu privire la împrejurarea că nu a dat nici

o declarație, că nu a avut cunoștință de existența dosarului de urmărire penală

și a dosarelor pe rolul instanțelor de judecată și că nu a beneficiat de asistență

juridică, sunt nesincere, petentul sustrăgându-se parțial de la urmărirea

penală și de la judecată și respectându-i-se dreptul la un proces echitabil,

chiar dacă nu a fost prezent în fața instanțelor de judecată, după cum s-a

stabilit cu autoritate de lucru judecat, prin hotărâri penale definitive.

S-a reținut că nu se poate invoca în

susținerea cererii conduita procesuală culpabilă a petentului-condamnat prin

prisma prevederilor

art.

32 din Legea

nr.

302/2004 republicată și ale

art.

522

1

C. proc.

pen.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

condamnatul

P.N.

, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, arătându-se că instanța a aplicat în mod greșit

prevederile

art.

74 și 36

din Legea

nr.

302/2004,

referitor la efectele juridice ale declarației sale prin care a renunțat la

beneficiul regulii specialității, în ceea ce privește executarea pedepsei

aplicată în cauza ce face obiectul cererii de rejudecare. S-a solicitat

extrădarea inițial în temeiul sentinței penale

nr.

423/2007, ulterior și

în temeiul sentinței penale

nr.

670/2008, iar cu privire la această din urmă

hotărâre condamnatul a precizat că renunță la aplicarea regulii specialității,

așa încât, în prezent, extrădarea vizează și cel de-al doilea mandat de

executare.

S-a mai menționat că nu există probe în

sensul că petentul

s-a

sustras parțial sau total de la desfășurarea procedurii judiciare; acesta nu a

angajat nici un avocat pentru a-l apăra nici la urmărirea penală și nici în

fața instanței și a aflat întâmplător, din articole de presă postate pe

internet, despre declarațiile date de fosta președintă a SC S

.

O

.

V

.

I

.

SA, acesta fiind

motivul pentru care a înțeles să facă cunoscut conducerii

SC G. SA

punctul său de

vedere, printr-o declarație pe care a trimis-o pe adresa societății. În acest

fel, a încetat orice interes față de modul de desfășurare a procesului în care

era implicată V

.

I

.

M

.

câtă vreme, înainte

de a pleca din țară, organele de urmărire penală nu îl informaseră că este

implicat în cercetarea penală, referitoare la prăbușirea F

.

N

.I.

; condamnatul a

susținut că nu știe

cum a ajuns respectiva declarație la avocat.

Cu ocazia confruntării cu numitul I

.

T

.

, nu avea calitate de

inculpat, urmărirea penală fiind începută ulterior la data de 18

ianuarie

2002, așa încât în ce

îl privește au fost efectuate doar acte premergătoare. Cu acea ocazie nu a fost

asistat de un apărător ales, la dosarul de urmărire penală nu există o

împuternicire avocațială iar realitatea este că a fost convocat la

Parchet prin telefon

și tot prin telefon a luat legătura cu oficiul juridic al

SC G. SA

, adresând rugămintea

de a contacta un avocat specializat și s-a întâlnit la

Parchet cu un avocat

trimis de

SC

G. SA

pe

care nu îl cunoștea, avocat care a semnat declarația și procesul verbal de

confruntare.

În ce privește plecarea din țară, condamnatul

a susținut că era programată cu 6 luni înainte și nu a avut legătură cu

declarațiile pe care le-a dat la

Parchet în data de 02

iunie

2000, din aceste

declarații nerezultând, de altfel, nimic de natură a-l avertiza cu privire la o

posibilă învinuire.

S-a arătat că în hotărârea apelată s-a

reținut în mod eronat că în declarația despre care se susține că a trimis-o

avocatului și-a exprimat un punct de vedere cu privire la învinuirile ce i se

aduceau în faza de urmărire penală și că avea cunoștință de dosarul de urmărire

și de calitatea de inculpat, iar referitor la domiciliul menționat în

respectiva declarație, condamnatul susține că instanța i-a dat o relevanță

exagerată, indicarea adresei din sector

ul

2 nefiind

acoperitoare pentru faptul că nu s-au făcut demersuri de identificare a adresei

din Indonezia, adresă pe care nu avea obligația legală de a o indica din

proprie inițiativă. Din cursul urmăririi penale se știa că el se găsește în

Indonezia, aspect ce rezultă din adresa trimisă de însărcinatul cu afaceri al

României în această țară, prin care autoritățile române sunt informate că i s-a

prelungit valabilitatea pașaportului până la 16 iulie 2004 și în orice

situație, autoritățile române aveau obligația de a respecta dispozițiile legale

de citare, admiterea faptului că ar fi știut de proces neputând acoperi

neînștiințarea sa legală cu privire la existența respectivului proces penal, în

lipsa unei asemenea înștiințări, neputându-se susține că a avut cunoștință de

existența dosarului penal și că în acest fel s-a sustras de la urmărire și de

la judecată, soluționarea recursului având loc în condițiile nelegalei sale

citări, având în vedere că în luna decembrie 2009 a fost arestat în Indonezia, cu ocazia soluționării cererii de extrădare.

Prin

Decizia

penală

nr.

79/A din 7 martie

2012 pronunțată de Curtea de Apel București

,

secția

a II-a

penală,

a fost respins, ca

nefondat, apelul declarat de condamnatul

P.N.

împotriva sentinței

penale

nr.

742

F din 26 octombrie

2011 pronunțată de Tribunalul București

,

secția

I

penală

, cu obligarea

apelantului la plata cheltuielilor judiciare statului.

S-a reținut, în esență, că prin adresa

Ministerului Justiției din 24 februarie 2012 s-a comunicat că Ambasada României

la Jakarta a transmis cifrograma din 22

februarie

2012 privind decizia

autorităților indoneziene de aprobare a cererii de extindere a consimțământului,

astfel încât poate fi pus în executare și mandatul din 25

iunie

2010 emis de

Tribunalul București

,

secția

I penală

,

în baza sentinței

penale

nr.

670 din

6

iunie

2008

a aceleiași instanțe.

S-a constatat, totodată, că, deși sentința

apelată a reținut o situație diferită de cea rezultând din adresa Ministerului

Justiției din 24

februarie

2012, prima instanță a avut în vedere în

pronunțarea soluției un examen complet al condițiilor de admisibilitate a

cererii de rejudecare și nu doar neîndeplinirea condiției privind extrădarea

condamnatului, hotărârea fiind, deci, legală și temeinică.

S-a apreciat că rejudecarea cauzei potrivit

art.

522

1

C. proc.

pen.

raportat la

art.

32

alin. (1)

din Legea

nr.

302/2004 are ca scop

salvgardarea dreptului la apărare a persoanei judecată și condamnată în lipsă,

or, în speță, petentul a avut cunoștință de desfășurarea urmăririi

penale, a fost în unele faze ale procesului reprezentat de apărător ales, iar

în lipsa sa apărarea a fost asigurată de un apărător din oficiu.

În consecință, dreptul său la apărare și la

un proces echitabil nu a fost încălcat, nefiind, deci, necesară reluarea

procesului penal din stadiul judecății în primă instanță.

Astfel, s-a reținut că față de numitul

P.N.

s-a dispus începerea

urmăririi penale în data de 18

ianuarie

2002, dată la care a fost emis și mandatul de

arestare preventivă în lipsă, iar la 26

ianuarie

2002, acesta a fost

dat în urmărire internațională.

Cu toate că, așa cum rezultă din adresa de la

fila 143 și 191 vol.

I d.u.p,

autoritățile române au fost informate încă din data de 20

februarie

2001 cu

privire la faptul că Ambasada României la

Jakarta a prelungit valabilitatea

pașaportului simplu al lui

P.N.

și că acesta urmează să primească permisul

de ședere în Indonezia pe o perioadă de un an, mandatul de arestare preventivă

nu a fost pus în executare și nu au fost obținute date suplimentare referitoare

la prezența în Indonezia a condamnatului și la adresa la care locuia.

S-a arătat că această împrejurare nu

influențează însă de o manieră determinantă soluționarea cererii de rejudecare

după extrădare, deoarece, pe de o parte, între România și Indonezia nu exista

un tratat de extrădare sau un tratat de cooperare judiciară în materie penală,

motiv pentru care demersurile judiciare au fost mult îngreunate, iar pe de altă

parte, prin probele administrate s-a dovedit că

P.N.

a avut cunoștință de

procesul penal și a acceptat să fie judecat în lipsă.

Singura declarație pe care acesta a dat-o în

fața organelor de cercetare penală este cea din 02

iunie

2000, înainte de

formularea vreunei acuzații penale în ce îl privește, la aceeași dată fiind

efectuată și confruntarea cu una din persoanele puse sub învinuire la acel

moment, fiind vorba despre inculpatul I

.

T

.

; petentul

P.N.

a părăsit teritoriul

României la 5 zile după această audiere, înainte de începerea urmăririi penale

în ce îl privește.

Instanța de apel a argumentat că aceste

împrejurări trebuie coroborate cu faptele ulterioare începerii urmăririi

penale, din care rezultă, fără putință de tăgadă, că

P.N.

a știut că este pus

sub acuzare, motiv pentru care nu s-a mai întors în România pentru a participa

la procesul penal, contrar susținerilor petentului. Aceste aspecte rezultând

din declarația olografă, scrisă și semnată de

P.N.

și necontestată de

acesta, datată 18

aprilie

2003, deci ulterior începerii urmăririi penale (fila

193-206 vol.

I

d.u.p.). Din cuprinsul acestei declarații a reieșit că apelantul cunoștea

învinuirile ce i se aduceau, declarația având menirea de a oferi un răspuns

acestor acuzații, mai mult, cunoștea și declarațiile defavorabile pe care I

.

M

.

V

.

le făcuse la adresa

sa, după ce a fost arestată în data de 28

martie

P.N.

a precizat că a luat

cunoștință de acuzații din presă, fiind de notorietate că cele două cauze

penale privind F

.

N

.

I

.

și F

.

N

.

A

.

au beneficiat de o

largă reflectare în mass-media, așadar petentul urmărea desfășurarea procesului

penal și era la curent cu stadiul procedurilor, afirmațiile sale sub acest

aspect fiind contradictorii, așa cum rezulta din conținutul motivelor de apel

și conținutul declarației olografe mai sus menționate.

În cuprinsul respectivei declarații,

condamnatul a

precizat

că se află în

străinătate, fără a oferi date despre locul unde se găsește și indicând adresa

din București, sector 2, ca și domiciliu stabil. Această adresă a fost

indicată și în

declarația de apel formulată împotriva sentinței

nr.

670/2008, în care s-a

reafirmat că aceasta este adresa de domiciliu, la care au locuit permanent

părinții săi, la care trebuie citat și unde trebuie să-i fie comunicate actele

procedurale (fila 156 vol.

I

din

Dosarul

de apel

nr.

5861/3/2003),

rezultând astfel voința sa de a alege acest domiciliu pentru corespondență.

Pe de altă parte, afirmațiile sale în sensul

că declarația olografă nu a trimis-o unui avocat, ci a adresat-o

SC G. SA

, fără să aibă

legătură cu dosarul penal, au fost apreciate ca

irelevante (important fiind conținutul

declarației) și infirmate chiar prin susținerile avocatului ales M

.

I

.

, care a relatat că a

primit acea declarație prin poștă, la data de 15

martie

2003, pe adresa

cabinetului său și că din conținutul declarației „rezultă că ar aparține

inculpatului

P.N.

și că se referă la

cauza penală în care este cercetat (fila 192 vol. I d.u.p.).

Voința petentului de a da explicații

referitor la acuzațiile ce i se aduc a reieșit chiar din formularea pe care a

utilizat-o, căci înscrisul este intitulat „Declarație” încheindu-se cu formula

„Aceasta este prima mea declarație pe care o dau, o susțin și o semnez.”,

aspecte ce nu justifică adresarea declarației către

SC G. SA

.

Instanța de apel a apreciat că nu pot fi

reținute nici criticile referitoare la lipsa de apărare.

Referitor la asistarea sa de către un

apărător ales la momentul audierii și confruntării în data de 02

iunie

2000, s-a

constatat că

apelantul a recunoscut că a fost asistat de un avocat, contestând doar faptul

că l-ar fi angajat personal.

S-a mai reținut că, potrivit împuternicirilor

avocațiale ce nu pot fi ignorate în lipsa unor dovezi contrare, din actele și

lucrările dosarului rezultă că

P.N.

a avut apărător ales, atât la soluționarea

cauzei în fața instanței de fond cât și a instanței de apel. La fond s-a

prezentat avocat P

.

A

.

, iar cu ocazia

soluționării apelului, petentul a fost reprezentat de avocat ales P

.

D

.

(conform

împuternicirii depuse la fila 127 vol.

I din

Dosarul nr.

5861/3/2003), care

s-a prezentat la aproape toate termenele de judecată, a formulat motive de apel

și le-a susținut oral, participând și la dezbaterile finale.

Față de cele reținute, s-a concluzionat că

instanța de fond a stabilit în mod corect că nu a fost încălcat dreptul la

apărare al condamnatului, așa încât cererea de rejudecare după extrădare nu

îndeplinește condițiile de admisibilitate.

Cât privește critica referitoare la

soluționarea recursului fără legala îndeplinire a procedurii de citare datorită

faptului că începând cu data de 02

decembrie

2009

P.N.

a fost arestat în

Indonezia, s-a constatat că acesta este un motiv prevăzut expres de

dispozițiile

art.

386

lit. a)

C. proc.

pen.

, pentru

care există un remediu specific, diferit de procedura rejudecării cauzei după

extrădare, eventuala judecare a recursului în condiții de lipsă de procedură

putând fi invocată și supusă analizei instanței de recurs prin formularea unei

contestații în anulare.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a

declarat recurs condamnatul invocând, în esență, nerespectarea și greșita

aplicare a prevederilor naționale și internaționale în materie (

art.

385

9

pct.

17

2

C. proc.

pen.

),

crearea în mod eronat a unui nou motiv de respingere a cererii de rejudecare

constând în sustragerea parțială a inculpatului de la urmărire penală și

judecată, eroarea gravă de fapt comisă de instanțe prin stabilirea că

inculpatul s-a sustras de la urmărire și prin aprecierea că acesta poate

constitui temei pentru respingerea cererii (

art.

385

9

pct.

18

C. proc.

pen.

),

inexistența unor activități de sustragere de la urmărire, nelegala citare a

petentului-condamnat la soluționarea cauzei a cărei rejudecare o solicită.

Analizând recursul prin prisma criticilor

invocate și din oficiu, potrivit dispozițiilor

art.

385

9

alin. (3)

raportat la

art.

385

8

C. proc.

pen.

, se

constată că acesta este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce

urmează.

Astfel după cum în mod just s-a apreciat și

prin hotărârile anterior pronunțate procedura de rejudecare reglementată de

dispozițiile

art.

522

1

C.

proc. pen.

are ca scop principal asigurarea exercitării complete și efective, de către

persoana condamnată în lipsă, a dreptului la apărare, ca și componentă a dr

eptului la

un proces echitabil.

Așadar, instanța sesizată cu soluționarea

unei cereri de rejudecare după extrădarea condamnatului, trebuie să aprecieze,

între altele, dacă dreptul la apărare al condamnatului judecat în lipsă a fost

încălcat și care sunt motivele condamnării în lipsă a persoanei care solicită

rejudecarea respectivei cauze. Aceasta deoarece, deși este indiscutabil că

prezența persoanei cercetată sau judecată constituie un element esențial

asigurării derulării unui proces echitabil, lipsa voluntară a acuzatului de la

derularea procedurii judiciare nu poate constitui pentru autorități un

impediment în derularea acesteia și nici nu poate fi apreciată ca o încălcare a

dreptului la un proces echitabil.

Se constată astfel că, potrivit jurisprudenței

fostei Comisii Europene a Drepturilor Omului, sustragerea de la judecată nu

constituie o limitare disproporționată a dreptului la un tribunal și nici a

dreptului la un proces echitabil (cauza Mihaies vs. Franța, 25 mai 1998).

Aplicând aceste considerații cauzei de față

se constată că procedura judiciară finalizată prin pronunțarea unei hotărâri de

condamnare a petentului și a cărei reluare acesta o solicită s-a circumscris

noțiunii de „proces echitabil” deoarece petentul prin propria sa voință a hotărât

să părăsească România în cursul derulării urmăririi penale și a ales să nu se

întoarcă în țară în timpul derulării procesului despre care avea cunoștință,

cel puțin din mass-media,

după cum el însuși admite.

Totodată, petentul condamnat a fost apărat,

în proces, de avocați aleși și din oficiu și a indicat ca domiciliu ales o

adresă din România.

Rezultă că absența petentului condamnat de la

desfășurarea procesului penal nu s-a datorat culpei autorităților române ci

propriei sale voințe, asimilabilă unei renunțări de a participa la judecata

cauzei în care era parte. Așadar, nu pot fi acceptate susținerile petentului în

sensul că autoritățile judiciare trebuiau să-l citeze în Indonezia deoarece era

de notorietate că se află în acel loc, atâta vreme cât nu a existat o informare

din partea petentului cu privire la adresa la care locuiește potrivit

art.

177

C. proc.

pen.

Se constată, de asemenea, că este nefondată

și apărarea privind greșita aplicare a legii și nerespectarea normelor în

materie deoarece instanțele nu au creat o condiție nouă pentru respingerea

cererii petentului ci au verificat îndeplinirea prevederilor legale aplicabile,

reținând în mod just că petentul prin atitudinea sa, de sustragere de la

urmărire și judecată nu poate invoca, ulterior, o încălcare a drepturilor

procesuale ce ar determina, în mod obligatoriu și cu necesitate rejudecarea

cauzei în prezența sa, cu atât mai mult cu cât toate aceste drepturi

-

circumscrise

dreptului la un proces echitabil

-

au fost respectate.

Totodată, este neîntemeiată și critica

relativă la greșita reținere a împrejurării că petentul s-ar fi sustras de la

procesul penal, ansamblul acțiunilor sale - ce au început cu plecarea din

România și s-au finalizat cu întoarcerea în țară doar în urma unei proceduri de

extrădare - demonstrând că nu a dorit să fie prezent la instrumentarea și

judecarea cauzei în care a avut calitatea de inculpat.

Pentru considerentele ce preced,

constatându-se legalitatea și temeinicia hotărârii recurate, precum și

rigurozitatea motivării acesteia, criticile invocate în recurs fiind

neîntemeiate și neexistând cazuri de casare a căror reținere din oficiu să

conducă la casarea deciziei atacate, a cărei menținere se impune, în temeiul

dispozițiilor

art.

385

15

pct.

1

lit. b)

C. proc.

pen.

recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

Potrivit dispozițiilor

art.

192

alin. (2)

C. proc.

pen.

va

fi obligat recurentul condamnat la plata cheltuielilor judiciare statului, din

care suma reprezentând onorariul apărătorului din oficiu până la prezentarea

apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de condamnatul P.N. împotriva Deciziei penale nr. 79/

A din 07 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă recurentul

condamnat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din

oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 11 septembrie 2012.