ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 20 martie 2024

Asupra recursului în casație, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Prin sentința penală nr. 287 din data de 05 noiembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Prahova, în dosarul nr. x/2011, printre altele, în baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 5 C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., rap. la art. 76 alin. (1) lit. b) vechiul C. pen., a fost condamnată inculpata A., fostă A. pentru săvârșirea infracțiunii de inițiere sau constituire a unui grup infracțional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare .

În baza art. 65 alin. (2) vechiul C. pen., a fost aplicată inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b și c (dreptul de a ocupa funcția de administrator în cadrul vreunei societăți comerciale) vechiul C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

S-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 71, 64 lit. a), b) și c) vechiul C. pen.

În baza art. 396 alin. (2), art. 26 vechiul C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, art. 41 alin. (2) vechiul C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) vechiul C. pen., rap. la art. 76 alin. (1) lit. b) vechiul C. pen., a fost condamnată inculpata A., fostă A. pentru săvârșirii infracțiunii de complicitate la infracțiunea de evaziune fiscală la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare .

În baza art. 65 alin. (2) vechiul C. pen., a fost aplicată inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b și c (dreptul de a ocupa funcția de administrator în cadrul vreunei societăți comerciale) vechiul C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

S-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 71, 64 lit. a), b) și c) vechiul C. pen.

S-a constatat că infracțiunile reținute prin prezenta sunt concurente.

În baza art. 33 lit. a) - 34 lit. b) vechiul C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate prin prezenta, de 2 ani închisoare si de 2 ani închisoare, în final inculpata A. având de executat pedeapsa cea mai grea, de 2 (doi) ani închisoare.

În baza art. 65 alin. (2) vechiul C. pen., a fost aplicată inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b și c (dreptul de a ocupa funcția de administrator în cadrul vreunei societăți comerciale) vechiul C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

S-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 71, 64 lit. a), b) și c) vechiul C. pen.

În baza art. 81 vechiul C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate, pe durata termenului de încercare stabilit conform art. 82 vechiul C. pen., de 4 ani, compus din durata pedepsei aplicate prin prezenta, la care s-a adăugat un interval de timp de 2 ani fixat de lege.

S-a atras atenția inculpatei asupra dispozițiilor art. 83 vechiul C. pen. a căror nerespectare conduce la revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni în cursul termenului de încercare.

În baza art. 71 alin. (5) vechiul C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii pe durata termenului de încercare.

În baza art. 19 C. proc. civ. penală și art. 397 C. proc. pen. rap. la art. 1357 C. civ., a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și au fost obligați inculpații B., C. si A. în solidar, la plata către aceasta a sumei de 20.429.163 RON, la care s-au adăugat obligațiile fiscale accesorii calculate potrivit Codului de procedură fiscală.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. rap. la art. 11 din Legea nr. 241/2005, decizia penală nr. 19/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost instituită măsura asiguratorie asupra tuturor bunurilor mobile si imobile prezente si viitoare ale inculpaților: B., C., A., pana la concurenta valorii prejudiciului.

II. Împotriva acestei hotărâri a formulat apel, printre alții, inculpata A..

Prin decizia penală nr. 331 din data de 28.02.2023 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. x/2011, printre altele, în temeiul art. 421, alin. (1), pct. 2, lit. a) C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de inculpați B., C. și A. împotriva sentinței penale nr. 287 din data de 5.11.2020 a Tribunalului Prahova.

A fost desființată în parte sentința apelată și, ca urmare a rejudecării, a fost pronunțată o nouă hotărâre, după cum urmează.

S-a constatat faptul că legea penală mai favorabilă care se aplică apelanților-inculpați în prezenta cauză este actualul C. pen.

În temeiul art. 16, alin. (1) lit. a) C. pen., s-a dispus achitarea apelantei-inculpate A. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 367 alin. (2) C. pen. ca urmare a inexistenței faptei.

În temeiul art. 16, alin. (1), lit. f) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal față de apelanta-inculpată A. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 48 C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și cu aplicarea art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

S-a dispus înlăturarea din cuprinsul hotărârii instanței de fond a dispozițiilor privind aplicarea pedepselor complementare și accesorii față de apelanta-inculpată A..

Au fost reduse cheltuielile judiciare către stat la care inculpata A. a fost obligată de instanța de fond de la 6.000 RON la 3.000 RON.

Au fost menținute măsurile asigurătorii, așa cum au fost menținute prin încheierea din data de 15 februarie 2022 a Curții de Apel Ploiești, respectiv măsura asiguratorie a popririi, dispusă în cursul urmăririi penale prin Ordonanța nr. 176/D/P/2011 din data de 11.07.2011 a D.I.I.C.O.T.- Serviciul Teritorial Ploiești, pentru suma de 55.674,9 RON datorată de S.C. D. S.R.L. Constanța către S.C. E. S.R.L. Ploiești, precum și măsura asiguratorie asupra tuturor bunurilor mobile si imobile prezente si viitoare ale inculpaților: B., C., A., pana la concurența valorii prejudiciului.

S-a menținut restul dispozițiilor hotărârii primei instanțe care nu contravin prezentei decizii.

În fapt, cu privire la infracțiunea de complicitate la evaziune fiscală prevăzută de art. 48 C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a reținut faptul că în perioada anului 2010 împreună și cu inculpații B. și C., în baza aceleiași rezoluții infracționale și în mod repetat au atestat efectuarea unor operațiuni comerciale prin falsificarea unor documente ale S.C. E. S.R.L., participând la prejudicierea bugetului consolidat al statului cu suma de 20.127.428 RON, reprezentând T.V.A. Astfel, inculpata a completat numeroase borderouri de achiziție prezentate ca fiind documente de proveniență pentru cerealele "comercializate" către clienții înscriși în facturile de livrare, acordând astfel un ajutor efectiv coinculpaților B. și C. la săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală.

III. Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de apel a declarat recurs în casație inculpata A. la data de 05.05.2023, prin poștă .

Prin cererea formulată, inculpata a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., prin prisma căruia a invocatul faptul că în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 48 C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și cu aplicarea art. 5 C. pen. (complicitate la evaziune fiscală în formă continuată), ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

Astfel, în esență, reiterând criticile formulate în apel, a arătat următoarele:

A solicitat să se aibă în vedere că borderourile nu sunt documente legale în accepțiunea Deciziei nr. 21/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a art. 2 lit. c) din Legea nr. 241/2005, întrucât nu constată operațiuni economice care în sine sunt generatoare de TVA și deci falsificarea lor nu poate avea ca efect sustragerea de la plata a acestei obligații.

Față de aceste argumente, nu se poate reține vinovăția inculpatei decât pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În cazul de față, astfel cum se reține și în rechizitoriu, operațiunile de vânzare-cumpărare de produse agricole pe baza de borderouri de către S.C. E. S.R.L. de la persoane fizice sunt fictive așa cum s-a stabilit pe baza depozițiilor de martori întrucât produsele menționate în borderouri nu au existat în materialitatea lor și deci atestă operațiuni fictive.

O astfel de operațiune nu constituie livrare de bunuri în sensul art. 270 alin. (1) din Codul fiscal întrucât nu a existat un transfer al dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător dat fiind că bunurile ce constituiau obiect material al livrării nu existau în realitate.

Totodată, orice operațiune ce constituie livrare de bunuri în sensul Codul fiscal trebuie sa nu fie fictivă pentru a constitui un fapt generator al TVA-ului după cum rezulta din prevederile art. 280 - 281 Codul fiscal.

Facturile fiscale emise de S.C. E. atestă o livrare de bunuri fictive, operațiune care nu a generat obligația plații și evidențierii TVA-ului pentru această societate.

Prin urmare, obligația colectării TVA-ului si a plații acestuia nu cade în sarcina S.C. E. S.R.L. și cei cinci cumpărători fictivi nu pot beneficia de deducerea TVA-ului deoarece cheltuielile pe care le-ar fi efectuat cu cumpărarea fictivă a produselor sunt fictive.

Pe cale de consecința, instanța trebuia să constate că nu există o sustragere a S.C. E. S.R.L. de la colectarea TVA-ului și nici dreptul de deducere pentru cele 5 societăți pentru suma totală reținută drept prejudiciu.

Chiar și atunci când se întocmesc în fals facturi fiscale către terți care atestă în mod nereal vânzarea unor astfel de produse pentru care au fost întocmite borderouri fictive care să ateste că au fost cumpărate de la persoane fizice, nu sunt elemente care să intre în conținutul infracțiunii de evaziune fiscală.

Pe cale de consecință, forma secundară a unei infracțiuni, respectiv complicitatea nu poate fi reținută în sarcina complicelui dacă nu exista condițiile de tipicitate a infracțiunii în sine, întrucât complicele acționează cu intenție și acordă ajutor la comiterea unei infracțiuni.

Rezultă din probele administrate că la solicitarea inculpatului B., inculpata A. a completat borderourile cu datele persoanelor fizice de la care societatea ar fi cumpărat bunuri, borderouri pe care le-a remis inculpatului fără ca aceasta să beneficieze de vreun avantaj material de pe urma acestei activități, fără a emite vreo pretenție materiala și fără a cunoaște scopul în care vor fi folosite aceste borderouri.

În speță, între inculpată și B. nu a existat o înțelegere prealabilă în baza căreia inculpata să ajute sau să înlesnească săvârșirea de către inculpatul B. a evaziunii fiscale prin completarea cu date false a borderourilor de achiziții.

De asemenea, a apreciat că motivarea instanței cu privire la latura civilă este greșită deoarece se reține că acest prejudiciu reprezintă contravaloarea unei sume înscrise în facturi, când în realitate, din cuprinsul rechizitoriului, la momentul trimiterii în judecată, nu se vorbește decât de sume de bani menționate in borderouri.

Prin urmare, a apreciat că sunt incidente în cauză, în soluționarea laturii civile privind existenta prejudiciului, dispozițiile art. 270 alin. (1) Codul fiscal, art. 280 - 281 Codul fiscal și Decizia nr. 21/2017a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 23.05.2023 sub nr. x/2011*, fiind repartizată aleatoriu, cu prim termen de judecată pentru examinarea admisibilității în principiu la data de 14.06.2023.

La data de 13.06.2023 a fost depus la dosarul cauzei raportul întocmit de magistratul-asistent raportor, acesta apreciind că cererea de recurs în casație îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 434-438 C. proc. pen.

IV. Prin încheierea din 14.06.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2011, a fost admisă în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 331 din data de 28.02.2023 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. x/2011.

În esență, s-a reținut că cererea de recurs în casație îndeplinește condițiile prevăzute la art. 434-438 C. proc. pen., fiind acordat termen pe fondul recursului în casație la data de 27.09.2023.

Ulterior, cauza a fost amânată la cererea recurentei-inculpate pentru ca aceasta să-și angajeze avocat și să-și pregătească apărarea sau pentru imposibilitate obiectivă de prezentare.

Dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința din 06.03.2024, când apărătorul ales al recurentei-inculpate a depus și concluzii scrise prin care, în esență, a dezvoltat motivele formulate prin cererea inițială, însă a solicitat să se aibă în vedere și alte aspecte de nelegalitate (faptul că inculpata nu era angajată sau colaboratoare a S.C. E. S.R.L., faptul că instanțele de fond/apel nu au examinat toate apărările formulate, încălcarea dreptului la un proces echitabil), aspecte care nu au fost invocate prin cererea inițială de recurs în casație și care nu au fost analizate în etapa admisibilității în principiu.

V. Examinând recursul în casație declarat de inculpata A. prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prioritar, reține că analiza prezentei căi de atac urmează a fi efectuată în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., astfel cum au fost stabilite prin încheierea de admitere în principiu din 14.06.2023, fără a fi supuse examinării criticile suplimentare aduse hotărârii atacate prin concluziile orale sau notele de ședință susținute în data de 06.03.2024, acestea nefiind avute în vedere la momentul analizării admisibilității în principiu.

Din perspectivă teoretică, Înalta Curte reține că recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia Înalta Curte de Casație și Justiție verifică conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege, având ca scop îndreptarea erorilor de drept comise de curțile de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanțe de apel.

Instanța supremă, fiind învestită cu judecarea recursului în casație, verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Efectuând acest control, instanța de recurs în casație pornește de la situația de fapt stabilită cu autoritate de lucru judecat de instanța de apel.

Motivul de casare invocat de inculpata A. s-a întemeiat pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. (în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal).

Din perspectiva acestui caz de recurs în casație, hotărârile sunt supuse casării în situațiile în care instanța de apel, în mod greșit, a dispus încetarea procesului penal pentru oricare dintre motivele reglementate de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) Cod procedură.

Punctual, în ceea ce privește critica soluției de încetare a procesului penal, deși în speță nu a fost indicat și cazul prevăzută de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., alăturat celui prevăzut de pct. 8, prin cererea de recurs în casație s-a făcut referire expresă la împrejurarea că pentru infracțiunea de evaziune fiscală pentru care s-a dispus încetarea procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale, nu sunt întrunite elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare.

În mod cumulativ, Înalta Curte reține că inculpata în faza procesuală a apelului a solicitat continuarea procesului penal, solicitând aplicarea dispozițiilor art. 18 C. proc. pen.

În aceste condiții, ținând cont de temeiul de drept al soluției de încetare a procesului penal pentru infracțiunea de evaziune fiscală, solicitarea continuării procesului penal valorificată de instanța de apel, dar și motivele invocate prin cererea de recurs în casație, Înalta Curte urmează să analizeze cererea inculpatei de achitare întemeiată pe cauza vizând neprevederea faptei în legea penală, respectiv că fapta de evaziune fiscală prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 5 C. pen., cu privire la care s-a stabilit că a fost săvârșită de inculpată, nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare.

Este de menționat că din această perspectivă nu se poate realiza o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi supuse cenzurii starea factuală reținută de instanța de apel.

Procedând la analiza în drept a infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, pentru care s-a dispus încetarea procesului penal, Înalta Curte reține:

Constituie infracțiunea de evaziune fiscală săvârșită în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale: evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive.

Totodată, are în vedere că forma agravantă prevăzută de art. 9 alin. (3) din Legea nr. 241/2005 se reține în situația în care prin fapta de evaziune fiscală s-a produs un prejudiciu mai mare de 500.000 euro, în echivalentul monedei naționale.

În analiza acestei infracțiuni, astfel cum anterior s-a menționat, Înalta Curte va porni de la situația de fapt stabilită cu autoritate de lucru judecat de instanța de apel, constând în aceea că, în perioada anului 2010, inculpata A. împreună cu inculpații B. și C., în baza aceleiași rezoluții infracționale și în mod repetat, au atestat efectuarea unor operațiuni comerciale prin falsificarea unor documente ale S.C. E. S.R.L., participând la prejudicierea bugetului consolidat al statului cu suma de 20.127.428 RON, reprezentând T.V.A.

Punctual, inculpata a completat borderouri de achiziție prezentate ca fiind documente de proveniență pentru cerealele "comercializate" către clienții înscriși în facturile de livrare, acordând astfel un ajutor efectiv coinculpaților B. și C. la săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală.

Prin urmare, în raport cu această situație de fapt, Înalta Curte va analiza punctual criticile inculpatei și dacă acțiunile acesteia realizează corespondența dintre faptele concret săvârșite și elementele de natură obiectivă prevăzute în norma de incriminare, respectiv dacă faptele inculpatei pot fi încadrate în elementul material al infracțiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005.

O primă critică a inculpatei a vizat faptul că nu a avut reprezentarea că inculpatul B. poate folosi aceste borderouri în scopuri ilicite și nici nu a acceptat acest rezultat, acțiunile sale de completare a acestor înscrisuri fiind realizate folosind datele pe care i le-a pus la dispoziție inculpatul B., motiv pentru care în mod greșit i-a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice în infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen. 1968.

Critica este nefondată.

Pe de o parte, în calea extraordinară de atac a recursului în casație nu poate fi cenzurată încadrarea juridică faptei, aceasta fiind atributul exclusiv al instanței de fond și de apel.

Pe de altă parte, conduita inculpatei, în sensul că nu a avut reprezentarea a ceea ce semnează sau că nu și-a dat seama că inculpatul B. poate folosi înscrisurile respective în scopuri ilicite vizează latura subiectivă a cauzei, implicând reaprecierea materialului probator și a situației de fapt, aspecte care nu pot face obiectul recursului în casație.

O altă critică a inculpatei a constat în aceea că nu sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracțiunii de evaziune fiscală, aceasta deoarece borderourile nu sunt documente legale în accepțiunea Deciziei nr. 21/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a art. 2 lit. c) din Legea nr. 241/2005, întrucât nu constată operațiuni economice care în sine sunt generatoare de TVA și deci falsificarea lor nu poate avea ca efect sustragerea de la plata a acestei obligații.

Nu poate fi primită o astfel de critică, Înalta Curte apreciind că este neîntemeiată.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 241/2005: În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos se definesc după cum urmează: (…) c) documente legale - documentele prevăzute de Codul fiscal, Codul de procedură fiscală, Codul vamal, Legea contabilității nr. 82/1991, republicată, și de reglementările elaborate pentru punerea în aplicare a acestora (…), iar, în conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare: Orice operațiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ.

Nu în ultimul rând, având în vedere cele invocate de recurentă, prin Decizia nr. 21/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii s-a reținut că: Unele dintre cele mai utilizate documente justificativ-contabile sunt factura, respectiv chitanța, al căror regim juridic este reglementat, de pildă, de art. 319 din Codul fiscal (Legea nr. 227/2015), Ordinul nr. 2.634/2015 privind documentele financiar-contabile al Ministerului Finanțelor Publice (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 910 din 9 decembrie 2015).

Din interpretarea coroborată a acestor dispoziții, se constată că orice operațiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în evidența contabilă, dobândind astfel calitatea de document justificativ.

În cauză se reține că inculpații au înregistrat în evidența contabilă a S.C. E. S.R.L. borderouri de achiziție de cereale și plante tehnice în care au fost menționate persoane fizice de pe raza mai multor județe.

Prin urmare, în raport cu această stare de fapt reținută cu autoritate de lucru judecat, dar și de dispozițiile legale evocate, Înalta Curte constată că borderourile de achiziție sunt documente legale în accepțiunea dispozițiilor art. 2 lit. c) din Legea nr. 241/2005, reprezentând documente (înscrisuri) contabile care atestă operațiunile prin care operatorii economici (persoane juridice, persoane fizice autorizate, întreprinderi individuale, întreprinderi familiale) achiziționează de la persoane fizice diverse produse (produse agricole, cereale și produse procesate din cereale, alte produse.).

Nu poate fi primită nici critica inculpatei în sensul că borderourile nu sunt documente legale în accepțiunea Deciziei nr. 21/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, adică facturi și chitanțe, întrucât în această decizie instanța supremă nu a enumerat în mod exhaustiv documentele justificative, ci doar a prezentat cu titlu de exemplu care sunt cele mai utilizate documente justificativ-contabile, menționând în acest sens factura, respectiv chitanța.

Or, pe lângă acestea, din perspectiva dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu titlu de exemplu, pot fi considerate acte contabile sau alte documente legale și nota de intrare-recepție, documentele de transport, balanțele, registrele etc.

Prin urmare, nu se poate aprecia că fapta ar constitui infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, activitatea infracțională reținută în sarcina inculpatei realizând conținutul constitutiv al infracțiunii de evaziune fiscală sub forma complicității, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 prin raportare la valoarea prejudiciului cauzat bugetului de stat.

Nefondată este și critica conform căreia operațiunile evidențiate în borderourile de achiziții au fost fictive, motiv pentru care nu constituie livrare de bunuri în sensul art. 270 alin. (1) din Codul fiscal, întrucât nu a existat un transfer al dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător dat fiind că bunurile ce constituiau obiect material al livrării nu au existat în realitate.

În acest sens, instanța de casare apreciază că aspectele invocate de apărare, în sensul că nu a existat un transfer de proprietate nu constituie o condiție pentru realizarea elementului material al infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005

În dezvoltarea acestui raționament, Înalta Curte reține că elementul material al infracțiunii de evaziune fiscală, în forma reglementată de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, "se poate realiza doar printr-o acțiune de evidențiere în actele contabile sau în alte documente legale, cu caracter de document justificativ, facturi și chitanțe, a unor cheltuieli care nu au avut o existență reală pentru că nu au fost determinate de operațiuni reale ori în evidențierea în actele contabile a unor operațiuni fictive. Prin acțiunea sa făptuitorul alterează conținutul evidențelor contabile ori al altor documente legale, cu relevanță, facturi fiscale ori chitanțe, evidențiind cheltuieli care nu au o existență reală ori operațiuni fictive." (Decizia nr. 21/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii).

Practic, nu prezintă relevanță operațiunea evidențiată, ci cheltuiala înregistrată fără ca aceasta să fi fost efectuată în realitate.

Din această perspectivă, urmează a fi avută în vedere și decizia nr. 1113/2005 a instanței supreme prin care s-a statuat că: prin înregistrarea unor cheltuieli care nu au la bază operațiuni reale se înțelege întocmirea unor acte justificative false pentru cheltuieli care nu au fost făcute ori au fost mai mici decât cele consemnate în documentele justificative, iar pe baza acestor documente justificative false se operează și în celelalte documente contabile cheltuieli nereale, cu consecința diminuării venitului net și, implicit, a obligației fiscale pentru stat".

Pentru același motiv anterior menționat, Înalta Curte apreciază neîntemeiată și cealaltă critică a inculpatei sub acest aspect, respectiv faptul că pentru a constitui un fapt generator de TVA este necesar ca operațiunea economică să nu fie fictivă (cum este cazul în speța de față), în condițiile în care orice cheltuială nereală sau operațiune fictivă evidențiate în documentele legale ale unui contribuabil duce la diminuarea taxelor, impozitelor și a altor contribuții datorate bugetului de stat, astfel cum este și cazul taxei pe valoare adăugată.

Un alt motiv de recurs în casație a vizat neîntrunirea elementelor subiective în ceea ce privește infracțiunea de evaziune fiscală, inculpata arătând că din probele administrate nu rezultă o înțelegere între aceasta și inculpatul B., iar recurenta nu a beneficiat de vreun avantaj material și nu a cunoscut scopul în care urmau a fi folosite acele borderouri.

Motivul este neîntemeiat, Înalta Curte reamintind că în calea extraordinară de atac a recursului în casație nu pot fi reapreciate probele administrate, cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt în sensul dorit de recurentă, respectiv constatarea inexistenței intenției de a săvârși fapta și ajutorului oferit autorului la săvârșirea faptei.

Înalta Curte constată că instanța de apel, evaluând coroborat materialul probator, și-a format convingerea, argumentată, că recurenta prin completarea respectivelor borderouri de achiziții, și-a asumat, cel puțin la nivelul intenției indirecte, eventualele consecințe de natură penală .

Nici chestiunea vizând latura civilă nu poate fi supusă analizei în acest cadru procesual, prejudiciul fiind stabilit de instanța de apel pe baza probelor administrate și nu poate fi reevaluat în calea extraordinară de atac a recursului în casație, critica formulată vizând temeinicia hotărârii atacate și nu legalitatea acesteia.

Concluzionând, Înalta Curte constată că acțiunea inculpatei A., care, în perioada anului 2010, a completat borderouri de achiziție prezentate ca fiind documente de proveniență pentru cerealele "comercializate" către clienții înscriși în facturile de livrare, acordând astfel un ajutor efectiv coinculpaților B. și C. la săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, participând la prejudicierea bugetului consolidat al statului cu suma de 20.127.428 RON, reprezentând T.V.A., întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală, prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 5 C. pen.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 331 din data de 28 februarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2011.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., va obliga recurenta-inculpată la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta-inculpată, în cuantum de 170 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 331 din data de 28 februarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2011.

Obligă recurenta-inculpată la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta-inculpată, în cuantum de 170 RON, rămâne în sarcina statului.

Onorariile cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu pentru intimații-inculpați C. și B., în cuantum de câte 680 RON, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 martie 2024.