ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2760/2009

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr.

2551 din 22 februarie 2008 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială,

a fost admisă în parte acțiunea SC R.S. SRL București, iar pârâtul P.V. a fost

obligat la plata sumei de 10.710 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua

plății, suma reprezentând contravaloare onorariu intermediere, plus tot atâtea

penalități de întârziere, cu cheltuieli de judecată în sumă de 3.699,5 lei.

Pentru a decide astfel,

instanța de fond a avut în vedere obligațiile asumate de părți prin contractul

de intermediere ofertă imobiliară precum și dispozițiile art. 969 C. civ. și art.

1066 C. civ., reținând culpa pârâtului în îndeplinirea acestora.

Apelul declarat de pârât

împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, prin decizia comercială

nr. 413 din 24 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VI-a

comercială.

Rezultă din decizia dată în

apel, respectiv din partea introductivă, că la data soluționării apelului a

fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale privind excepția de

neconstituționalitate a art. 177 – art. 183 C. proc. civ., cerere formulată de

pârâtul apelant, cu motivarea că respectivele texte legale nu au legătură cu

cauza, nefiind admisă o probă cu verificarea de scripte, argumentare reluată și

în considerentele deciziei, întrucât apelantul nu a fost prezent în sală pentru

a contesta personal semnătura existentă în act.

Pe fondul pricinii instanța

de apel a reținut că apelantul a contestat doar formal semnătura din contract

neprezentându-se în instanță, așa încât nu s-a putut declanșa verificarea de

scripte, neputându-se contesta prin apărător semnătura proprie a părții. De

asemenea, declarațiile martorilor au fost corect apreciate și administrate cu

respectarea dispozițiilor art. 46 C. com., dispozițiile art. 1191 și 1197 C.

civ., nefiind aplicabile în speță.

Din clauzele contractuale

instanța a reținut că obligația pârâtului de a achita onorariul de intermediere

exista chiar dacă contractul de vânzare-cumpărare a imobilului nu s-ar fi

încheiat prin intermediul reclamantei, pârâtul fiind ținut pe lângă plata

onorariului și de plata penalităților de întârziere convenite, în situația

neachitării onorariului la data încheierii actului de vânzare-cumpărare cu

proprietarul imobilului.

Privitor la cuantumul

penalităților s-a reținut că acestea s-au stabilit prin acordul părților,

convenție perfect valabilă în temeiul art. 969 și 1066 C. civ.

Nemulțumit de această

decizie, având în vedere termenele speciale de recurs, pârâtul a declarat

recursuri solicitând casarea ei pentru nelegalitate, atât sub aspectul

soluționării cererii de sesizare a Curții Constituționale cât și cu privire la

decizia dată pe fondul litigiului, probând în cauză promovarea ambelor

recursuri în termenul legal.

Recursul formulat cu privire

la respingerea sesizării Curții Constituționale pentru excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 177 – art. 183 C. proc. civ., este

întemeiat pe greșita aplicare a dispozițiilor art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992,

însăși instanța argumentându-și soluția dată pe fond pe procedura verificării

de scripte.

De asemenea, apreciază că

soluționarea cererii sale pentru sesizarea Curții Constituționale în practicaua

deciziei este contrară dispozițiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 care

prevăd ca excepția să fie soluționată printr-o încheiere recurabilă în 48 de

ore.

Prin recursul formulat

împotriva deciziei dată pe fondul apelului recurentul, invocând motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., apreciază că decizia a fost

dată cu încălcarea dispozițiilor art. 295 alin. (1) fraza 1 C. proc. civ.,

potrivit cărora instanța de apel verifică situația de fapt și aplicarea legii

de către instanța de fond, în limitele cererii de apel, cerință nerespectată,

criticile sale privind ignorarea art. 23 C. com., art. 52 C. com., nefiind

analizate.

De asemenea, instanța de

apel a aplicat greșit dispozițiile art. 29 alin. (1) și (6) din Legea nr. 47/1992,

făcând totodată și o aplicare greșită a dispozițiilor art. 177 C. proc. civ., deoarece

declarația de recunoaștere a unui înscris sau a semnăturii dintr-un înscris

poate fi făcută și prin avocat, cu atât mai mult cu cât el nu a fost niciodată

citat de complet spre a se prezenta în acest scop.

Deși instanța a reținut că

el nu s-a prezentat, ignorând dispozițiile art. 139 C. proc. civ., nu i-a

pretins părții adverse, aflată în posesia originalului actului, să-l depună la

grefa instanței, așa încât verificarea de scripte nu s-ar fi putut efectua chiar

dacă el ar fi fost prezent în instanță.

Prin ultimele critici

recurentul apreciază că decizia din apel este lipsită de temei legal deoarece

contractul, care nu era decât un angajament de „porte-fort”, a fost considerat

ca un contract de agenturare comercială, iar martorii, administratorul

societății reclamante și un salariat al acesteia, s-au audiat cu încălcarea art.

186 și următoarele C. proc. civ.

În final, invocându-se tot

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul critică

acordarea penalităților de întârziere cu încălcarea dispozițiilor art. 1069 C.

civ., art. 1084 C. civ. și art. 1088 C. civ., apreciind că în speță nu se putea

acorda decât dobânda legală.

Recursurile sunt întemeiate

pentru considerentele ce se vor arăta:

Deși în cauză s-a pronunțat

o singură decizie la 24 septembrie 2008, decizia comercială nr. 413, recurentul

a declarat două recursuri: unul vizând soluția dată în cererea sa privind

sesizarea Curții Constituționale privind excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 177 – art. 183 C. proc. civ., iar altul vizând soluția dată

pe fondul apelului, situație determinată de supunerea exercitării recursurilor

pe respectivele aspecte unor termene diferite.

Cum soluția pe fondul

apelului vizează și aspecte în legătură cu procedura verificării de scripte,

iar pârâtul a invocat neconstituționalitatea dispozițiilor cuprinse în Codul de

procedură civilă ce reglementează această procedură, recursul vizând soluția

instanței de apel pe acest aspect va fi analizată cu prioritate.

Critica recurentului privind

încălcarea dispozițiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 nu poate fi

primită deoarece textul nu impune ca soluționarea cererii de sesizare a Curții

Constituționale să se facă prin încheiere separată de corpul deciziei atunci

când o asemenea cerere este dezbătută la termenul când are loc judecata pe

fondul pricinii, iar instanța de apel, soluționând această cerere înainte de a

intra în dezbaterile pe fondul cauzei și consemnând soluția în partea introductivă

a deciziei, nu a împiedicat partea să exercite recursul în termenul legal.

În ceea ce privește

soluționarea acestei cereri în sensul respingerii ei cu motivarea că textele a

căror neconstituționalitate a fost invocată de pârât nu au incidență în cauză,

Curtea apreciază criticile recurentului ca fiind întemeiate deoarece, deși

instanța de apel a respins sesizarea Curții Constituționale cu această

motivare, ulterior, analizând pe fond apelul, își argumentează soluția tocmai

pe imposibilitatea verificării de scripte și îndeplinirea condițiilor legale

pentru încuviințarea unei asemenea proceduri, aspect ce demonstrează că

respectivele texte procedurale aveau incidență în cauză.

Din acest considerent,

Curtea apreciază că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor

art. 29 alin. (1) și (6) din Legea nr. 47/2002 motiv pentru care recursul

urmează să fie admis în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

coroborat cu dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., decizia din apel

casată iar cauza trimisă spre rejudecare instanței de apel pentru rejudecarea

cererii privind sesizarea Curții Constituționale.

Cum soluționarea fondului

apelului depinde în parte de soluționarea cererii privind excepția de

neconstituționalitate invocate de pârât, Curtea apreciază că se impune casarea

în totalitate a deciziei din apel, în raport de dezlegarea dată pe acest aspect

urmând a fi analizate și celelalte critici invocate de apelant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de pârâtul P.V., împotriva deciziei nr. 413 din 24 septembrie 2008, pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială.

Casează decizia recurată și

trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 noiembrie 2009.