ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2760/2009

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 2551 din 22 februarie 2008 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, a fost admisă în parte acțiunea SC R.S. SRL București, iar pârâtul P.V. a fost obligat la plata sumei de 10.710 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, suma reprezentând contravaloare onorariu intermediere, plus tot atâtea penalități de întârziere, cu cheltuieli de judecată în sumă de 3.699,5 lei. Pentru a decide astfel, instanța de fond a avut în vedere obligațiile asumate de părți prin contractul de intermediere ofertă imobiliară precum și dispozițiile art. 969 C. civ. și art. 1066 C. civ., reținând culpa pârâtului în îndeplinirea acestora.

Apelul declarat de pârât împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, prin decizia comercială nr. 413 din 24 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Rezultă din decizia dată în apel, respectiv din partea introductivă, că la data soluționării apelului a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale privind excepția de neconstituționalitate a art. 177 – art. 183 C. proc. civ., cerere formulată de pârâtul apelant, cu motivarea că respectivele texte legale nu au legătură cu cauza, nefiind admisă o probă cu verificarea de scripte, argumentare reluată și în considerentele deciziei, întrucât apelantul nu a fost prezent în sală pentru a contesta personal semnătura existentă în act.

Pe fondul pricinii instanța de apel a reținut că apelantul a contestat doar formal semnătura din contract neprezentându-se în instanță, așa încât nu s-a putut declanșa verificarea de scripte, neputându-se contesta prin apărător semnătura proprie a părții. De asemenea, declarațiile martorilor au fost corect apreciate și administrate cu respectarea dispozițiilor art. 46 C. com., dispozițiile art. 1191 și 1197 C. civ., nefiind aplicabile în speță. Din clauzele contractuale instanța a reținut că obligația pârâtului de a achita onorariul de intermediere exista chiar dacă contractul de vânzare-cumpărare a imobilului nu s-ar fi încheiat prin intermediul reclamantei, pârâtul fiind ținut pe lângă plata onorariului și de plata penalităților de întârziere convenite, în situația neachitării onorariului la data încheierii actului de vânzare-cumpărare cu proprietarul imobilului.

Privitor la cuantumul penalităților s-a reținut că acestea s-au stabilit prin acordul părților, convenție perfect valabilă în temeiul art. 969 și 1066 C. civ. Nemulțumit de această decizie, având în vedere termenele speciale de recurs, pârâtul a declarat recursuri solicitând casarea ei pentru nelegalitate, atât sub aspectul soluționării cererii de sesizare a Curții Constituționale cât și cu privire la decizia dată pe fondul litigiului, probând în cauză promovarea ambelor recursuri în termenul legal. Recursul formulat cu privire la respingerea sesizării Curții Constituționale pentru excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 177 – art. 183 C. proc. civ., este întemeiat pe greșita aplicare a dispozițiilor art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, însăși instanța argumentându-și soluția dată pe fond pe procedura verificării de scripte.

De asemenea, apreciază că soluționarea cererii sale pentru sesizarea Curții Constituționale în practicaua deciziei este contrară dispozițiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 care prevăd ca excepția să fie soluționată printr-o încheiere recurabilă în 48 de ore. Prin recursul formulat împotriva deciziei dată pe fondul apelului recurentul, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., apreciază că decizia a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 295 alin. (1) fraza 1 C. proc. civ., potrivit cărora instanța de apel verifică situația de fapt și aplicarea legii de către instanța de fond, în limitele cererii de apel, cerință nerespectată, criticile sale privind ignorarea art. 23 C. com., art. 52 C. com., nefiind analizate.

De asemenea, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 29 alin. (1) și (6) din Legea nr. 47/1992, făcând totodată și o aplicare greșită a dispozițiilor art. 177 C. proc. civ., deoarece declarația de recunoaștere a unui înscris sau a semnăturii dintr-un înscris poate fi făcută și prin avocat, cu atât mai mult cu cât el nu a fost niciodată citat de complet spre a se prezenta în acest scop. Deși instanța a reținut că el nu s-a prezentat, ignorând dispozițiile art. 139 C. proc. civ., nu i-a pretins părții adverse, aflată în posesia originalului actului, să-l depună la grefa instanței, așa încât verificarea de scripte nu s-ar fi putut efectua chiar dacă el ar fi fost prezent în instanță.

Prin ultimele critici recurentul apreciază că decizia din apel este lipsită de temei legal deoarece contractul, care nu era decât un angajament de „porte-fort”, a fost considerat ca un contract de agenturare comercială, iar martorii, administratorul societății reclamante și un salariat al acesteia, s-au audiat cu încălcarea art. 186 și următoarele C. proc. civ. În final, invocându-se tot motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul critică acordarea penalităților de întârziere cu încălcarea dispozițiilor art. 1069 C. civ., art. 1084 C. civ. și art. 1088 C. civ., apreciind că în speță nu se putea acorda decât dobânda legală.

Recursurile sunt întemeiate pentru considerentele ce se vor arăta: Deși în cauză s-a pronunțat o singură decizie la 24 septembrie 2008, decizia comercială nr. 413, recurentul a declarat două recursuri: unul vizând soluția dată în cererea sa privind sesizarea Curții Constituționale privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 177 – art. 183 C. proc. civ., iar altul vizând soluția dată pe fondul apelului, situație determinată de supunerea exercitării recursurilor pe respectivele aspecte unor termene diferite. Cum soluția pe fondul apelului vizează și aspecte în legătură cu procedura verificării de scripte, iar pârâtul a invocat neconstituționalitatea dispozițiilor cuprinse în Codul de procedură civilă ce reglementează această procedură, recursul vizând soluția instanței de apel pe acest aspect va fi analizată cu prioritate.

Critica recurentului privind încălcarea dispozițiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 nu poate fi primită deoarece textul nu impune ca soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale să se facă prin încheiere separată de corpul deciziei atunci când o asemenea cerere este dezbătută la termenul când are loc judecata pe fondul pricinii, iar instanța de apel, soluționând această cerere înainte de a intra în dezbaterile pe fondul cauzei și consemnând soluția în partea introductivă a deciziei, nu a împiedicat partea să exercite recursul în termenul legal.

În ceea ce privește soluționarea acestei cereri în sensul respingerii ei cu motivarea că textele a căror neconstituționalitate a fost invocată de pârât nu au incidență în cauză, Curtea apreciază criticile recurentului ca fiind întemeiate deoarece, deși instanța de apel a respins sesizarea Curții Constituționale cu această motivare, ulterior, analizând pe fond apelul, își argumentează soluția tocmai pe imposibilitatea verificării de scripte și îndeplinirea condițiilor legale pentru încuviințarea unei asemenea proceduri, aspect ce demonstrează că respectivele texte procedurale aveau incidență în cauză. Din acest considerent, Curtea apreciază că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 29 alin. (1) și (6) din Legea nr. 47/2002 motiv pentru care recursul urmează să fie admis în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., coroborat cu dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., decizia din apel casată iar cauza trimisă spre rejudecare instanței de apel pentru rejudecarea cererii privind sesizarea Curții Constituționale. Cum soluționarea fondului apelului depinde în parte de soluționarea cererii privind excepția de neconstituționalitate invocate de pârât, Curtea apreciază că se impune casarea în totalitate a deciziei din apel, în raport de dezlegarea dată pe acest aspect urmând a fi analizate și celelalte critici invocate de apelant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâtul P.V., împotriva deciziei nr. 413 din 24 septembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 noiembrie 2009.