ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 145/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 145/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

Prin

cererea înregistrată sub nr. 4818/299 din 26 februarie 2007 la Judecătoria

Sectorului 1 București reclamanta SC R.S.I.T.S. SRL a chemat în judecată pe

pârâtul P.V. solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să-1 oblige

pe acesta la plata sumei de 9.000 euro + TVA, reprezentând contravaloare

onorariu, conform art. 3 din contractul de intermediere din data de 5 decembrie

2004, precum și la plata sumei de 83.859,3 euro reprezentând penalități de

întârziere aferente debitului contractual, calculate până la data de 6

februarie 2007.

Prin sentința civilă nr. 7403 din 14

mai 2007 a Judecătoriei Sector 1 București a fost declinată competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția comercială.

Cauza a fost înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr. 23731/3/2007.

Prin sentința comercială nr. 2551 din 22

februarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a

fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta SC R.S.I.T.S. SRL și a

fost obligat pârâtul P.V. la plata sumei de 10.710 euro, în echivalent lei la

data plății, reprezentând c/valoare onorariu, precum și a penalităților de

întârziere în cuantum de 10.710 euro și a cheltuielilor de judecată în valoare

de 3.699,59 lei.

Pentru a pronunța a această soluție,

prima instanță a reținut că părțile au încheiat contractul de intermediere

ofertă imobiliară prin care reclamanta, în calitate de prestator, s-a obligat

să pună la dispoziția pârâtului beneficiar oferta imobiliară specificată în

contract, cu obligația pentru beneficiar de a plăti un onorariu în cazul în

care va efectua o operațiune imobiliară cu oferta prezentată.

Prin art. 2 din contract s-a stipulat

că obiectul intermedierii este reprezentat de oferta imobiliară privind

cumpărarea proprietății situate în București, str. S.A., onorariul fiind

stabilit la 3% din preț, respectiv 9.000 euro plus TVA, prețul imobilului fiind

de 300.000 euro.

De asemenea, beneficiarul s-a obligat

să nu efectueze nicio operațiune imobiliară cu proprietarii imobilului de la

adresa specificată fără a achita onorariul, o convenție separată nescutindu-l

pe beneficiar de plata onorariului menționat. In cazul în care onorariul nu era

plătit la data încheierii contractului de vânzare cumpărare, beneficiarul

suporta o penalitate de 1 % pe zi din valoarea onorariului.

Din probele administrate s-a constatat

că pârâtul împreună cu soția sa au încheiat cu F.D. contractul de vânzare -

cumpărare autentificat sub nr. 3991 din 22 decembrie 2004 având ca obiect

imobilul specificat, pentru prețul de 260.000 euro, tară a anunța pe reclamantă

și fără a achita onorariul la care s-a obligat.

În consecință, față de prevederile art.

969 C. civ. privind forța obligatorie a contractului semnat de părți cu aceste

clauze, prima instanță a apreciat ca fiind întemeiată cererea reclamantei.

Totodată, s-a reținut ca fiind

întemeiată și cererea privind plata penalităților de întârziere, față de

conținutul clauzei penale inserată în contract și dispozițiile art. 969, 1066

și urm. C. civ., limitând însă cuantumul acestora la valoarea debitului

principal, în baza art. 4 din Legea nr. 469/2002.

Împotriva acestei soluții, a declarat

apel pârâtul P.V., solicitând schimbarea soluției, în sensul respingerii

acțiunii formulate împotriva sa.

Prin decizia comercială nr. 413 din 24

septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, a fost

respins, ca nefondat, apelul declarat de pârât.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâtul P.V.

De asemenea, pârâtul P.V. a declarat

recurs și împotriva soluției dată în cererea sa privind sesizarea Curții

Constituționale relativ la excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 177-183 C. proc. civ.

Prin decizia comercială nr. 2760 din 05

noiembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, au fost

admise recursurile declarate de recurentul P.V., a fost casată decizia

comercială nr. 413 din 24 septembrie 2008, pronunțată de această instanță în

apel, și a fost trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe calea de atac a

apelului, inclusiv sub aspectul sesizării Curții Constituționale.

Cauza a fost reînregistrară pe rolul

Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, sub nr. 23731/3/2007.

Cu prilejul rejudecării apelului, prin

încheierea pronunțată la data de 10 martie 2010, a fost suspendată judecata

cauzei și a fost sesizată Curtea Constituțională în vederea soluționării

excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 177-183 C. proc. civ.

invocate de apelant.

Excepția de neconstituționalitate

a fost respinsă ca neîntemeiată, conform deciziei nr. 1616 din 16 decembrie 2010,

judecata cauzei fiind reluată din oficiu.

Prin decizia comercială nr. 309 din 8

iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, a fost respins

apelul declarat de către pârâtul P.V. împotriva sentinței comerciale nr. 2551

din 22 februarie 2008 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială.

Pentru a se pronunța astfel instanța

de apel a reținut următoarele:

Reținând forța obligatorie a

contractelor, prima instanță a dat eficiență clauzelor inserate în convenția

intitulată „contract de intermediere ofertă imobiliară

”

semnată de părți la data de 15 decembrie 2004.

Apelantul a contestat semnarea acestei

convenții și a solicitat verificarea de scripte, deși, din chiar cuprinsul

considerentelor cererii de apel, rezultă în mod expres recunoașterea

semnăturii, cu mențiunea că ar fi fost aplicată ca efect al solicitării de a

semna mai multe asemenea contracte. In legătură cu mențiunile olografe ce apar

în formularul tipărit al contractului, intimata a recunoscut că acestea aparțin

angajaților săi, și nu apelantului, fiind însă asumate de acesta în mod

implicit prin semnarea contractului.

Potrivit principiului

consensualismului, o asemenea convenție este valabilă prin simplul acord de

voință al părților, nefiind necesară îndeplinirea unor formalități specifice.

Principiul are și o mai mare aplicare în materie comercială, părțile având o

libertate mai mare în alegerea formelor de exprimare a voinței de a contracta.

Libertatea contractuală se completează

în plan procesual cu libertatea probelor, dispozițiile art. 46 C.com. declarând

admisibilă administrarea probei cu martori și împotriva ori completarea unui

act scris, ori în lipsa unui asemenea act, oricare ar fi valoarea obiectului în

litigiu, fiind înlăturate de la aplicare dispozițiile art. 1191 și 1197 C. civ.

În acest cadru, prima instanță a dat

eficiență declarațiilor martorilor audiați la cererea părților, din coroborarea

acestora rezultând că apelantul a vizionat imobilul în prezența angajatului

intimatei și a persoanei mandatate de proprietar.

Față de obiectul convenției părților,

respectiv de intermediere în vederea încheierii unui contract de vânzare -

cumpărare, recunoscut de apelant, nu exista o obligație a acestuia de încheiere

a contractului, iar societatea de intermediere nu acționa ca reprezentant al

părților în baza unei împuterniciri, demersurile sale neputând fi incluse decât

în categoria unor acte materiale, prestări de servicii.

Demersurile aflate în sarcina

intimatei sunt menționate în art. 5 din contract ca fiind deja efectuate, fiind

astfel recunoscute de apelant prin semnarea contractului.

Pentru a se evita încheierea unei

operațiuni imobiliare direct cu proprietarul imobilului, s-a prevăzut în art. 6

din contract și a fost asumată de apelant, achitarea onorariului stabilit la o

sumă fixă indiferent de forma care ar urma să o îmbrace actul cu proprietarul,

sau chiar dacă se încheia o înțelegere separată.

Scadența obligației de plată a

onorariului a fost limitată la data efectuării tranzacției imobiliare, pentru

executarea cu întârziere a obligației principale fiind prevăzută și o clauză

penală obligatorie părților în egală măsură, conform art. 969 coroborat cu art.

1066 și urm. C. civ.

În ce privește cuantumul acestor penalități,

prima instanță, din oficiu, a făcut aplicarea dispozițiilor imperative ale art.

4 din Legea nr. 469/2004, în vigoare la data semnării contractului și la data pronunțării

soluției, limitându-l la valoarea debitului principal.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs, pârâtul P.V., aducându-i următoarele critici:

aplicarea greșită a dispozițiilor legale, respectiv a dispozițiilor art. 129

teza ultimă și art. 179 C. proc. civ. și respectiv art. 21 alin. (3) teza I din

Constituție.

Astfel, instanța de apel, nu a admis

solicitarea efectuării unei expertize asupra scrisului, pârâtul contestând

semnătura de pe contract.

forma esențială de procedură a devoluării judecății de primă instanță în apel,

relativ la stabilirea situației de fapt și aplicarea legii.

În acest sens, pârâtul-recurent a

arătat că instanța de apel nu a analizat criticile privind: ineficienta

înscrisului invocat de către reclamant, în absența menționării în registrul-jurnal

a operațiunii pe care o consemnează; administrarea probei cu martori, contrar

dispozițiilor art. 1191 C. civ. cu referire la art. 55 C. com., prin audierea

administratorului societății reclamante; validarea unei duble clauze penale,

contrar dispozițiilor 1069 și 1084 C. civ.

cu încălcarea dispozițiilor art. 23 C. com. și ale art. 52 C. com.

Astfel, neînscrierea contractului

încheiat de cele două părți în registrul-jurnal al reclamantei, trebuia să

conducă la neluarea acestuia în seamă, hotărârea instanței de apel putând

conduce la încurajarea evaziunii fiscale.

aplicare a dispozițiilor art. 186 alin. (1) și art. 189 C. proc. civ., prin

aceea că, admițând că audierea martorului G.E., care este administratorul

societății reclamante, este legală, a admis de fapt, că este posibilă audierea,

ca martor, a însăși părții din proces, acest fapt rezultând din dispozițiile art.

35 din Decretul nr. 31/1954.

Recurentul critică și audierea

martorului A.F., a cărei depoziție nu trebuia luată în seamă, ținând cont de

calitatea sa, de consilier juridic la societatea reclamantă.

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1069, 1084 și 1086 C. civ., deoarece,

plata comisionului de 3% din prețul vânzării a reprezentat o daună

compensatorie, iar dispozițiile art. 1069 alin. (2) C. civ., interzic și

aplicarea unei penalității moratorii.

La data de 6 ianuarie 2012

intimata-pârâtă a depus la dosarul cauzei o întâmpinare, prin care a solicitat

respingerea recursului.

Analizând decizia recurată, prin

raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este

fondat pentru următoarele considerente:

greșita aplicare a clauzelor contractuale, cuprinse în contractul de

intermediere ofertă imobiliară, încheiat la data de 15 decembrie 2004 între

societatea reclamantă și pârâtul P.V.

Astfel, deși este adevărat că în art. 3

al acestui contract se prevede că onorariul pentru intermedierea ofertei de la art.

2 este de 3% din preț, iar la art. 4 se prevede că prețul de cumpărare al

ofertei este de 300.000 euro, totuși, instanța de apel nu a observat că acest

preț este cel al ofertei și nu prețul de cumpărare, așa cum se specifică în art.

3, or, din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3991

din 22 decembrie 2004 de B.N.P. – I.C.I. din Târgoviște, rezultă că prețul

vânzării este de 260.000 euro.

De asemenea, instanța de apel nu a

observat faptul că respectivul contract de intermediere a fost încheiat doar cu

P.V., însă contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat, în calitate de cumpărători,

atât de pârâtul din această cauză, pârâtul P.V., dar și de soția sa, P.L.

Prin urmare, având în vedere prezumția

comunității de bunuri a soților P., potrivit dispozițiilor C. fam., prețul

plătit de către pârâtul P.V., este jumătate din suma de 260.000 euro, aceasta

însemnând că prețul la care trebuia să se raporteze instanța de apel în

stabilirea onorariului este cel de 130.000 euro, contractul de intermediere

fiind semnat numai de către acesta, nu și de soția sa.

fondată și în ce privește penalitățile de întârziere.

Astfel, la data încheierii

contractului de intermediere, nu apăruse încă O.G. nr. 174/2008, fiind în

vigoare doar dispozițiile de drept comun, respectiv dispozițiile art. 1069 C.

civ.

Potrivit acestor dispoziții creditorul

nu poate cere deodată atât executarea obligației principale cât și penalitatea,

or, în speța de față reclamanta-intimată a cerut atât executarea obligației

principale, adică o daună compensatorie, cât și penalitatea, adică o daună

moratorie, situație interzisă de dispozițiile legale.

Deși, nu sunt aplicabile contractului

de intermediere încheiat în speță, dispozițiile art. 9 din O.U.G. nr. 174/2008,

vin să întărească această idee, prin interzicerea includerii în cadrul

contractului de intermediere imobiliară a unei clauze penale care să oblige

consumatorul care nu-și îndeplinește angajamentele contractuale, la plata unei

sume mai mari decât onorariul pe care l-ar fi plătit în cazul încheierii

tranzacției.

Astfel, clauza prevăzută la art. 6 lit.

a) teza a II din contractul de intermediere, apare ca o clauză abuzivă, pârâtul

fiind, în raport cu reclamanta, doar un simplu consumator, fiind aplicabile

dispozițiile Legii nr. 193/2000, fiind evident că sarcina suportării unei

astfel de penalități este disproporționat de mare față de contraprestația

societății reclamante, astfel încât această clauză nu se aplică raportului

juridic dintre părți.

aceste nu sunt fondate, din întregul context al cauzei rezultând că pârâtul

recunoaște că a semnat contractul de intermediere ofertă imobiliară,

susținerile sale cu privire la neînregistrarea contractului în registrul-jurnal

al societății reclamante și cu privire la calitatea martorilor G.E. și A.F.,

neavând relevanță în cauză.

Prin urmare, sub aspectele arătate mai

sus, instanța de apel nu a tăcut o corectă aplicarea a legii, dar nici o

corectă stabilire a situației de fapt, motiv pentru care, Înalta Curte, în baza

art. 312 alin. (1) și (3) raportat la art. 304 pct. 9 și 312 alin. (5) C. proc.

civ., va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la instanța

de apel, pentru ca aceasta să facă aplicarea celor arătate mai sus.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul P.V.,

împotriva deciziei comerciale nr. 309 din 8 iulie 2011 a Curții de Apel

București, secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. 23731/3/2007.

Casează decizia recurată și trimite

cauza aceleiași instanțe, pentru rejudecarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi

24 ianuarie 2012.