ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 145/2012
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 145/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursului de față; Prin cererea înregistrată sub nr. 4818/299 din 26 februarie 2007 la Judecătoria Sectorului 1 București reclamanta SC R.S.I.T.S. SRL a chemat în judecată pe pârâtul P.V. solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să-1 oblige pe acesta la plata sumei de 9.000 euro + TVA, reprezentând contravaloare onorariu, conform art. 3 din contractul de intermediere din data de 5 decembrie 2004, precum și la plata sumei de 83.859,3 euro reprezentând penalități de întârziere aferente debitului contractual, calculate până la data de 6 februarie 2007. Prin sentința civilă nr. 7403 din 14 mai 2007 a Judecătoriei Sector 1 București a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția comercială.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr. 23731/3/2007. Prin sentința comercială nr. 2551 din 22 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta SC R.S.I.T.S. SRL și a fost obligat pârâtul P.V. la plata sumei de 10.710 euro, în echivalent lei la data plății, reprezentând c/valoare onorariu, precum și a penalităților de întârziere în cuantum de 10.710 euro și a cheltuielilor de judecată în valoare de 3.699,59 lei. Pentru a pronunța a această soluție, prima instanță a reținut că părțile au încheiat contractul de intermediere ofertă imobiliară prin care reclamanta, în calitate de prestator, s-a obligat să pună la dispoziția pârâtului beneficiar oferta imobiliară specificată în contract, cu obligația pentru beneficiar de a plăti un onorariu în cazul în care va efectua o operațiune imobiliară cu oferta prezentată.
Prin art. 2 din contract s-a stipulat că obiectul intermedierii este reprezentat de oferta imobiliară privind cumpărarea proprietății situate în București, str. S.A., onorariul fiind stabilit la 3% din preț, respectiv 9.000 euro plus TVA, prețul imobilului fiind de 300.000 euro. De asemenea, beneficiarul s-a obligat să nu efectueze nicio operațiune imobiliară cu proprietarii imobilului de la adresa specificată fără a achita onorariul, o convenție separată nescutindu-l pe beneficiar de plata onorariului menționat. In cazul în care onorariul nu era plătit la data încheierii contractului de vânzare cumpărare, beneficiarul suporta o penalitate de 1 % pe zi din valoarea onorariului. Din probele administrate s-a constatat că pârâtul împreună cu soția sa au încheiat cu F.D.
contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 3991 din 22 decembrie 2004 având ca obiect imobilul specificat, pentru prețul de 260.000 euro, tară a anunța pe reclamantă și fără a achita onorariul la care s-a obligat. În consecință, față de prevederile art. 969 C. civ. privind forța obligatorie a contractului semnat de părți cu aceste clauze, prima instanță a apreciat ca fiind întemeiată cererea reclamantei. Totodată, s-a reținut ca fiind întemeiată și cererea privind plata penalităților de întârziere, față de conținutul clauzei penale inserată în contract și dispozițiile art. 969, 1066 și urm. C. civ., limitând însă cuantumul acestora la valoarea debitului principal, în baza art. 4 din Legea nr. 469/2002.
Împotriva acestei soluții, a declarat apel pârâtul P.V., solicitând schimbarea soluției, în sensul respingerii acțiunii formulate împotriva sa. Prin decizia comercială nr. 413 din 24 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârât. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul P.V. De asemenea, pârâtul P.V. a declarat recurs și împotriva soluției dată în cererea sa privind sesizarea Curții Constituționale relativ la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 177-183 C. proc. civ.
Prin decizia comercială nr. 2760 din 05 noiembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, au fost admise recursurile declarate de recurentul P.V., a fost casată decizia comercială nr. 413 din 24 septembrie 2008, pronunțată de această instanță în apel, și a fost trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe calea de atac a apelului, inclusiv sub aspectul sesizării Curții Constituționale. Cauza a fost reînregistrară pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, sub nr. 23731/3/2007. Cu prilejul rejudecării apelului, prin încheierea pronunțată la data de 10 martie 2010, a fost suspendată judecata cauzei și a fost sesizată Curtea Constituțională în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 177-183 C. proc.
civ. invocate de apelant. Excepția de neconstituționalitate a fost respinsă ca neîntemeiată, conform deciziei nr. 1616 din 16 decembrie 2010, judecata cauzei fiind reluată din oficiu. Prin decizia comercială nr. 309 din 8 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, a fost respins apelul declarat de către pârâtul P.V. împotriva sentinței comerciale nr. 2551 din 22 februarie 2008 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială.
Pentru a se pronunța astfel instanța de apel a reținut următoarele: Reținând forța obligatorie a contractelor, prima instanță a dat eficiență clauzelor inserate în convenția intitulată „contract de intermediere ofertă imobiliară ” semnată de părți la data de 15 decembrie 2004. Apelantul a contestat semnarea acestei convenții și a solicitat verificarea de scripte, deși, din chiar cuprinsul considerentelor cererii de apel, rezultă în mod expres recunoașterea semnăturii, cu mențiunea că ar fi fost aplicată ca efect al solicitării de a semna mai multe asemenea contracte. In legătură cu mențiunile olografe ce apar în formularul tipărit al contractului, intimata a recunoscut că acestea aparțin angajaților săi, și nu apelantului, fiind însă asumate de acesta în mod implicit prin semnarea contractului.
Potrivit principiului consensualismului, o asemenea convenție este valabilă prin simplul acord de voință al părților, nefiind necesară îndeplinirea unor formalități specifice. Principiul are și o mai mare aplicare în materie comercială, părțile având o libertate mai mare în alegerea formelor de exprimare a voinței de a contracta. Libertatea contractuală se completează în plan procesual cu libertatea probelor, dispozițiile art. 46 C.com. declarând admisibilă administrarea probei cu martori și împotriva ori completarea unui act scris, ori în lipsa unui asemenea act, oricare ar fi valoarea obiectului în litigiu, fiind înlăturate de la aplicare dispozițiile art. 1191 și 1197 C. civ. În acest cadru, prima instanță a dat eficiență declarațiilor martorilor audiați la cererea părților, din coroborarea acestora rezultând că apelantul a vizionat imobilul în prezența angajatului intimatei și a persoanei mandatate de proprietar.
Față de obiectul convenției părților, respectiv de intermediere în vederea încheierii unui contract de vânzare - cumpărare, recunoscut de apelant, nu exista o obligație a acestuia de încheiere a contractului, iar societatea de intermediere nu acționa ca reprezentant al părților în baza unei împuterniciri, demersurile sale neputând fi incluse decât în categoria unor acte materiale, prestări de servicii. Demersurile aflate în sarcina intimatei sunt menționate în art. 5 din contract ca fiind deja efectuate, fiind astfel recunoscute de apelant prin semnarea contractului. Pentru a se evita încheierea unei operațiuni imobiliare direct cu proprietarul imobilului, s-a prevăzut în art. 6 din contract și a fost asumată de apelant, achitarea onorariului stabilit la o sumă fixă indiferent de forma care ar urma să o îmbrace actul cu proprietarul, sau chiar dacă se încheia o înțelegere separată.
Scadența obligației de plată a onorariului a fost limitată la data efectuării tranzacției imobiliare, pentru executarea cu întârziere a obligației principale fiind prevăzută și o clauză penală obligatorie părților în egală măsură, conform art. 969 coroborat cu art. 1066 și urm. C. civ. În ce privește cuantumul acestor penalități, prima instanță, din oficiu, a făcut aplicarea dispozițiilor imperative ale art. 4 din Legea nr. 469/2004, în vigoare la data semnării contractului și la data pronunțării soluției, limitându-l la valoarea debitului principal. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, pârâtul P.V., aducându-i următoarele critici:
Hotărârea recurată este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale, respectiv a dispozițiilor art. 129 teza ultimă și art. 179 C. proc. civ. și respectiv art. 21 alin. (3) teza I din Constituție. Astfel, instanța de apel, nu a admis solicitarea efectuării unei expertize asupra scrisului, pârâtul contestând semnătura de pe contract.
Hotărârea instanței de apel încalcă forma esențială de procedură a devoluării judecății de primă instanță în apel, relativ la stabilirea situației de fapt și aplicarea legii. În acest sens, pârâtul-recurent a arătat că instanța de apel nu a analizat criticile privind: ineficienta înscrisului invocat de către reclamant, în absența menționării în registrul-jurnal a operațiunii pe care o consemnează; administrarea probei cu martori, contrar dispozițiilor art. 1191 C. civ. cu referire la art. 55 C. com., prin audierea administratorului societății reclamante; validarea unei duble clauze penale, contrar dispozițiilor 1069 și 1084 C. civ.
Hotărârea primei instanțe s-a dat cu încălcarea dispozițiilor art. 23 C. com. și ale art. 52 C. com. Astfel, neînscrierea contractului încheiat de cele două părți în registrul-jurnal al reclamantei, trebuia să conducă la neluarea acestuia în seamă, hotărârea instanței de apel putând conduce la încurajarea evaziunii fiscale.
Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 186 alin. (1) și art. 189 C. proc. civ., prin aceea că, admițând că audierea martorului G.E., care este administratorul societății reclamante, este legală, a admis de fapt, că este posibilă audierea, ca martor, a însăși părții din proces, acest fapt rezultând din dispozițiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954. Recurentul critică și audierea martorului A.F., a cărei depoziție nu trebuia luată în seamă, ținând cont de calitatea sa, de consilier juridic la societatea reclamantă.
Decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1069, 1084 și 1086 C. civ., deoarece, plata comisionului de 3% din prețul vânzării a reprezentat o daună compensatorie, iar dispozițiile art. 1069 alin. (2) C. civ., interzic și aplicarea unei penalității moratorii. La data de 6 ianuarie 2012 intimata-pârâtă a depus la dosarul cauzei o întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este fondat pentru următoarele considerente: 1. Decizia recurată, este dată cu greșita aplicare a clauzelor contractuale, cuprinse în contractul de intermediere ofertă imobiliară, încheiat la data de 15 decembrie 2004 între societatea reclamantă și pârâtul P.V. Astfel, deși este adevărat că în art. 3 al acestui contract se prevede că onorariul pentru intermedierea ofertei de la art. 2 este de 3% din preț, iar la art. 4 se prevede că prețul de cumpărare al ofertei este de 300.000 euro, totuși, instanța de apel nu a observat că acest preț este cel al ofertei și nu prețul de cumpărare, așa cum se specifică în art. 3, or, din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3991 din 22 decembrie 2004 de B.N.P. – I.C.I. din Târgoviște, rezultă că prețul vânzării este de 260.000 euro. De asemenea, instanța de apel nu a observat faptul că respectivul contract de intermediere a fost încheiat doar cu P.V., însă contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat, în calitate de cumpărători, atât de pârâtul din această cauză, pârâtul P.V., dar și de soția sa, P.L. Prin urmare, având în vedere prezumția comunității de bunuri a soților P., potrivit dispozițiilor C. fam., prețul plătit de către pârâtul P.V., este jumătate din suma de 260.000 euro, aceasta însemnând că prețul la care trebuia să se raporteze instanța de apel în stabilirea onorariului este cel de 130.000 euro, contractul de intermediere fiind semnat numai de către acesta, nu și de soția sa. 2. Critica recurentului-pârât este fondată și în ce privește penalitățile de întârziere. Astfel, la data încheierii contractului de intermediere, nu apăruse încă O.G. nr. 174/2008, fiind în vigoare doar dispozițiile de drept comun, respectiv dispozițiile art. 1069 C. civ. Potrivit acestor dispoziții creditorul nu poate cere deodată atât executarea obligației principale cât și penalitatea, or, în speța de față reclamanta-intimată a cerut atât executarea obligației principale, adică o daună compensatorie, cât și penalitatea, adică o daună moratorie, situație interzisă de dispozițiile legale. Deși, nu sunt aplicabile contractului de intermediere încheiat în speță, dispozițiile art. 9 din O.U.G. nr. 174/2008, vin să întărească această idee, prin interzicerea includerii în cadrul contractului de intermediere imobiliară a unei clauze penale care să oblige consumatorul care nu-și îndeplinește angajamentele contractuale, la plata unei sume mai mari decât onorariul pe care l-ar fi plătit în cazul încheierii tranzacției. Astfel, clauza prevăzută la art. 6 lit. a) teza a II din contractul de intermediere, apare ca o clauză abuzivă, pârâtul fiind, în raport cu reclamanta, doar un simplu consumator, fiind aplicabile dispozițiile Legii nr. 193/2000, fiind evident că sarcina suportării unei astfel de penalități este disproporționat de mare față de contraprestația societății reclamante, astfel încât această clauză nu se aplică raportului juridic dintre părți. 3. În ce privește celelalte critici, aceste nu sunt fondate, din întregul context al cauzei rezultând că pârâtul recunoaște că a semnat contractul de intermediere ofertă imobiliară, susținerile sale cu privire la neînregistrarea contractului în registrul-jurnal al societății reclamante și cu privire la calitatea martorilor G.E. și A.F., neavând relevanță în cauză. Prin urmare, sub aspectele arătate mai sus, instanța de apel nu a tăcut o corectă aplicarea a legii, dar nici o corectă stabilire a situației de fapt, motiv pentru care, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) și (3) raportat la art. 304 pct. 9 și 312 alin. (5) C. proc. civ., va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la instanța de apel, pentru ca aceasta să facă aplicarea celor arătate mai sus.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul P.V., împotriva deciziei comerciale nr. 309 din 8 iulie 2011 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. 23731/3/2007. Casează decizia recurată și trimite cauza aceleiași instanțe, pentru rejudecarea apelului. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 24 ianuarie 2012.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.