ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4189/2008

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș a fost înregistrată pentru judecare în primă instanță, sub nr. 614/43/2008, cauza penală privind, printre alții, și pe inculpatul recurent, fiind stabilit termen la 15 ianuarie 2009. Prin încheierea din 10 decembrie 2008 a aceleiași instanțe, în temeiul art. 300/1 C. proc. pen., a fost menținută starea de arest preventiv a inculpaților trimiși în judecată în stare de arest. Pentru a dispune în acest sens, prima instanță a reținut, în sinteză, că temeiurile care au impus luarea măsurii preventive subzistă. Împotriva încheierii, inculpații arestați au declarat recurs. Recursurile inculpaților au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curți sub nr. 10532/1/2008.

Prin încheierea din 15 decembrie 2008, Înalta Curte a admis cererea apărării de amânare a judecării recursului declarat de inculpatul V.G.C., a disjuns acest recurs și a stabilit termen de judecată la 17 decembrie 2008. Apărarea a depus motive scrise, dezvoltate cu ocazia dezbaterilor, astfel cum se menționează în partea introductivă a prezentei decizii. Recursul nu este fondat. Potrivit art. 300/1 C. proc. pen., după înregistrarea dosarului la instanță, în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, instanța este datoare să verifice din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea și temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea duratei arestării preventive. Dacă instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă impun în continuare privarea de libertate, menține, prin încheiere motivată, arestarea preventivă.

Îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării inculpaților a fost realizată prin încheierile primei instanțe și, respectiv, prin încheierile instanței de recurs. Aceleași considerații juridice sunt valabile și cu privire la prelungirea duratei arestării, în cursul urmării penale, prin încheierile instanțelor. În raport cu aceste constatări, Înalta Curte reține că există autoritate de lucru judecat referitor la îndeplinirea dispozițiilor art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen. cu privire la luarea și, respectiv, prelungirea arestării preventive până la acest moment. În consecință, obiectul verificării actuale îl reprezintă, potrivit art. 300/1 C. proc. pen., măsura în care temeiurile care au determinat arestarea preventivă impun în continuare privarea de libertate.

Cercetările organului de urmărire penală, ulterior luării și prelungirii măsurii preventive, nu au relevat o situație contrară celor avute în vedere, la momentele respective (existența indiciilor temeinice care fac rezonabilă presupunerea că aceștia ar fi săvârșit faptele care au format obiectul urmăririi penale și, respectiv, existența probelor că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică), sub acest aspect reținându-se următoarele: - primo, cu privire la art. 143 C. proc. pen., cercetările penale nu numai că nu au infirmat indiciile temeinice care au fundamentat, în fapt, luarea și prelungirea arestării, ci chiar au condus la obținerea unor probe care au finalizat urmărirea penală prin adoptarea soluției de trimitere în judecată; - secundo, cu privire la art. 148 lit. f) C. proc.

pen., corect a reținut prima instanță că, și în prezent, subzistă pericolul concret pentru ordinea publică (pag. 2-3, pag.5-7 din încheiere). Potrivit art. 1 alin. (2) C. proc. pen., procesul penal trebuie să contribuie, printre altele, „la apărarea ordinii de drept". Pe de altă parte, potrivit art. 53 din Constituție, exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns, printre altele, pentru apărarea ordinii. În cuprinsul noțiunilor de „ordine", „ordine de drept" și „ordine publică" se regăsește și încrederea membrilor societății cu privire la funcționarea justiției.

În prezenta cauză, în contextul calității profesionale a unora dintre inculpați, cât și a specificului faptelor presupus a fi fost săvârșite de toți inculpații (crearea unei organizări, paralelă cu cea existentă oficial, referitoare la mecanismele de obținere a permiselor de conducere a autovehiculelor, organizare prin intermediul căreia s-au obținut sume de bani necuvenite) corect prima instanță a concluzionat că lăsarea în libertate a acestora ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.

Lăsarea în libertate a inculpaților, pe fondul scurgerii unui interval relativ scurt de la declanșarea cercetărilor și a spațiului geografic în care se presupune că s-au săvârșit faptele, ar fi de natură să inducă opiniei publice un sentiment de neîncredere cu privire la posibilitatea organelor judiciare de a reinstaura ordinea de drept în cazul inculpaților care, potrivit acuzării, s-ar fi organizat și ar fi obținut sume de bani în activitatea eliberării permiselor de conducere, activitate susceptibilă să creeze o stare de pericol în domeniul circulației rutiere. Acest specific, presupusa creare a unei structuri infracționale, a justificat unitatea considerațiilor cu privire la îndeplinirea, pentru fiecare inculpat, a condiției prevăzută de art. 148 lit. f) C. proc.

pen., nefiind întemeiată critica apărătorilor cu privire la aprecierea „globală" a situației inculpaților. De altfel, în încheierea recurată se fac mențiuni distincte pentru fiecare inculpat (pag. 3-5 ale încheierii). „Pericolul concret pentru ordinea publică" este apreciat, nu în abstract, ci în concret, în fiecare cauză, în raport cu toate datele acesteia, cu cele referitoare la contextul faptic și cele referitoare la persoanele acuzate. Ambele condiții, examinate anterior, sunt regăsite și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (existența motivelor verosimile de a bănui că acuzatul a săvârșit o infracțiune și, respectiv, necesitatea protejării ordinii publice), admițându-se că, în măsura în care și dreptul național o recunoaște, prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o tulburare a societății de natură să justifice o detenție preventivă.

Neîntemeiate sunt și celelalte critici ale apărării: - încheierea atacată, în raport cu aspectul adiacent care a format obiectul examinării (arestarea), este motivată în fapt și în drept. Prima instanță a examinat, și motivat, condițiile prevăzute de lege pentru menținerea arestării, constatând că subzistă motivele care au impus luarea acestei măsuri (pag. 2-7 a încheierii); - susținerea potrivit căreia prima instanță nu ar fi examinat separat situația fiecărui inculpat este neîntemeiată. Din conținutul încheierii rezultă că a fost avută în vedere situația fiecărui inculpat („analizând acuzele ce planează asupra fiecăruia dintre inculpații din prezenta cauză...", „față de fiecare inculpat continuă să fie incidente dispozițiile art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen… ", „prima acuză ce s-a reținut în sarcina fiecăruia dintre inculpați ..." - pag. 2, „Asupra inculpatului V.G.C… " - pag. 3, „concluzionând cu privire la acuzele ce planează asupra fiecărui inculpat..." - pag. 5), aceasta reflectând o modalitate de sintetizare și redactare a motivelor care au impus menținerea arestării, iar nu o apreciere „globală" astfel cum se susține de apărare. - Î mprejurarea că dosarul se află „în faza de judecată", privită singular, nu justifică concluzia dispariției motivelor care au impus luarea măsurii arestării; o opinie contrară ar presupune concluzia inutilității dispozițiilor art. 300/1 C. proc. pen. și, pe cale de consecință, a celor prevăzute de art. 300/2 C. proc.

pen.; - I ncidența dispozițiilor art. 139 C. proc. pen. - care se referă și la schimbarea temeiurilor care au determinat luarea măsurii arestării - pe de o parte, se apreciată de către instanță, în raport cu situația concretă existență la momentul examinării, iar pe de altă parte, presupune cadrul procesual prevăzut de lege pentru formularea cererilor de revocare a arestării preventive ori a cererilor de înlocuire a arestării cu o altă măsură preventivă neprivativă de libertate. Din examinarea reglementării prevăzută în art. 300/1 C. proc. pen. rezultă că legiuitorul a stabilit un cadru procesual, pe de o parte, cu un obiect ce derivă din exprimarea „ ... instanța este datoare să verifice din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea și temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea duratei arestării preventive" [art. 300/1 alin. (1) C. proc.

pen.] și, pe de altă parte, cu soluții expres prevăzute, după caz, de art. 300/1 alin. (2) C. proc. pen. („revocarea arestării") sau de art. 300/1 alin. (3) C. proc. pen. („menține, prin încheiere motivată, arestarea preventivă"). - datele personale ale inculpatului (participația penală, situația familială, studiile, lipsa antecedentelor penale etc.) sunt criterii de individualizare a pedepsei, în cazul în care acesta va fi condamnat; - nici susținerea potrivit căreia după o perioadă de 6 luni de arest, pericolul concret pentru ordinea publică „se diluează", simpla scurgere a timpului, apreciată și prin excluderea celorlalte date concrete ale cauzei, nefiind de natură să atragă „automat" punerea în libertate a acuzatului; - dispozițiile art. 159 alin. (3) C. proc.

pen. care prevăd că durata totală a arestării nu poate depăși un termen rezonabil, și nu mai mult de 180 de zile, se referă, exclusiv , la durata arestării preventive în cursul urmăririi penale. Înalta Curte reține, în fir al, că apărătorul a renunțat la critica referitoare la dispoziția de resfrângere a cererii de înlocuire a măsurii arestării cu o măsură privativă de libertate (pag. 5 a prezentei hotărâri - partea introductivă a deciziei). Față de cele reținute, Înalta Curte - în temeiul art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. - va respinge ca nefondat recursul inculpatului. În conformitate cu art. 19 alin. (2) C. proc. pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul V.G.C. împotriva încheierii din 10 decembrie 2008 a Curții de Apel Târgu Mureș, secție penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 614/43/2008. Obligă recurentul inculpatul la plata sumei de 200 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 17 decembrie 2008.