ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4189/2008

Asupra recursului de față;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș a fost

înregistrată pentru judecare în primă instanță, sub nr. 614/43/2008, cauza

penală privind, printre alții, și pe inculpatul recurent, fiind stabilit termen

la 15 ianuarie 2009.

Prin încheierea din 10 decembrie 2008 a aceleiași

instanțe, în temeiul art. 300/1 C. proc. pen., a fost menținută starea de arest

preventiv a inculpaților trimiși în judecată în stare de arest.

Pentru a dispune în acest sens, prima instanță a

reținut, în sinteză, că temeiurile care au impus luarea măsurii preventive

subzistă.

Împotriva încheierii, inculpații arestați au declarat

recurs.

Recursurile inculpaților au fost înregistrate pe

rolul Înaltei Curți sub nr. 10532/1/2008.

Prin încheierea din 15 decembrie 2008, Înalta Curte a

admis cererea apărării de amânare a judecării recursului declarat de inculpatul

V.G.C., a disjuns acest recurs și a stabilit termen de judecată la 17 decembrie

2008.

Apărarea a depus motive scrise, dezvoltate cu ocazia

dezbaterilor, astfel cum se menționează în partea introductivă a prezentei

decizii.

Recursul nu este fondat.

Potrivit art. 300/1 C. proc. pen., după înregistrarea

dosarului la instanță, în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în

stare de arest, instanța este datoare să verifice din oficiu, în camera de

consiliu, legalitatea și temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea

duratei arestării preventive. Dacă instanța constată că temeiurile care au

determinat arestarea preventivă impun în continuare privarea de libertate,

menține, prin încheiere motivată, arestarea preventivă.

Îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru

luarea măsurii arestării inculpaților a fost realizată prin încheierile primei

instanțe și, respectiv, prin încheierile instanței de recurs. Aceleași

considerații juridice sunt valabile și cu privire la prelungirea duratei

arestării, în cursul urmării penale, prin încheierile instanțelor.

În raport cu aceste constatări, Înalta Curte reține

că există autoritate de lucru judecat referitor la îndeplinirea dispozițiilor

art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen. cu privire la luarea și, respectiv,

prelungirea arestării preventive până la acest moment.

În consecință, obiectul verificării actuale îl

reprezintă, potrivit art. 300/1 C. proc. pen., măsura în care temeiurile care

au determinat arestarea preventivă impun în continuare privarea de libertate.

Cercetările organului de urmărire penală, ulterior

luării și prelungirii măsurii preventive, nu au relevat o situație contrară

celor avute în vedere, la momentele respective (existența indiciilor temeinice

care fac rezonabilă presupunerea că aceștia ar fi săvârșit faptele care au

format obiectul urmăririi penale și, respectiv, existența probelor că lăsarea

în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică), sub acest

aspect reținându-se următoarele:

-

primo, cu privire la art. 143 C. proc. pen., cercetările penale nu numai

că nu au infirmat indiciile temeinice care au fundamentat, în fapt, luarea și

prelungirea arestării, ci chiar au condus la obținerea unor probe care au

finalizat urmărirea penală prin adoptarea soluției de trimitere în judecată;

- secundo, cu privire la art. 148 lit. f) C. proc.

pen., corect a reținut prima instanță că, și în prezent, subzistă pericolul

concret pentru ordinea publică (pag. 2-3, pag.5-7 din încheiere).

Potrivit art. 1 alin. (2) C. proc. pen., procesul

penal trebuie să contribuie, printre altele, „la apărarea ordinii de

drept". Pe de altă parte, potrivit art. 53 din Constituție, exercițiul

unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns, printre altele, pentru

apărarea ordinii.

În cuprinsul noțiunilor de „ordine", „ordine de

drept" și „ordine publică" se regăsește și încrederea membrilor

societății cu privire la funcționarea justiției.

În prezenta cauză, în contextul calității

profesionale a unora dintre inculpați, cât și a specificului faptelor presupus

a fi fost săvârșite de toți inculpații (crearea unei organizări, paralelă cu

cea existentă oficial, referitoare la mecanismele de obținere a permiselor de

conducere a autovehiculelor, organizare prin intermediul căreia s-au obținut

sume de bani necuvenite) corect prima instanță a concluzionat că lăsarea în

libertate a acestora ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.

Lăsarea în libertate a inculpaților, pe fondul scurgerii unui interval relativ

scurt de la declanșarea cercetărilor și a spațiului geografic în care se

presupune că s-au săvârșit faptele, ar fi de natură să inducă opiniei publice

un sentiment de neîncredere cu privire la posibilitatea organelor judiciare de

a reinstaura ordinea de drept în cazul inculpaților care, potrivit acuzării,

s-ar fi organizat și ar fi obținut sume de bani în activitatea eliberării

permiselor de conducere, activitate susceptibilă să creeze o stare de pericol

în domeniul circulației rutiere.

Acest specific, presupusa creare a unei structuri

infracționale, a justificat unitatea considerațiilor cu privire la

îndeplinirea, pentru fiecare inculpat, a condiției prevăzută de art. 148 lit.

f) C. proc. pen., nefiind întemeiată critica apărătorilor cu privire la

aprecierea „globală" a situației inculpaților.

De altfel, în încheierea recurată se fac mențiuni

distincte pentru fiecare inculpat (pag. 3-5 ale încheierii).

„Pericolul concret pentru ordinea publică" este

apreciat, nu în abstract, ci în concret, în fiecare cauză, în raport cu toate

datele acesteia, cu cele referitoare la contextul faptic și cele referitoare la

persoanele acuzate.

Ambele condiții, examinate anterior, sunt regăsite și

în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (existența motivelor

verosimile de a bănui că acuzatul a săvârșit o infracțiune și, respectiv,

necesitatea protejării ordinii publice), admițându-se că, în măsura în care și

dreptul național o recunoaște, prin gravitatea deosebită și prin reacția

particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o tulburare a

societății de natură să justifice o detenție preventivă. Neîntemeiate sunt și

celelalte critici ale apărării:

-

încheierea

atacată, în raport cu aspectul adiacent care a format

obiectul

examinării (arestarea), este motivată în fapt și în drept. Prima instanță a

examinat, și motivat, condițiile prevăzute de lege pentru menținerea arestării,

constatând că subzistă motivele care au impus luarea acestei măsuri (pag. 2-7 a

încheierii);

- susținerea potrivit căreia prima instanță nu ar fi

examinat separat situația fiecărui inculpat este neîntemeiată. Din conținutul

încheierii rezultă că a fost avută în vedere situația fiecărui inculpat

(„analizând acuzele ce planează asupra fiecăruia dintre inculpații din prezenta

cauză...", „față de fiecare inculpat continuă să fie incidente

dispozițiile art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen....", „prima acuză ce

s-a reținut în sarcina fiecăruia dintre inculpați ..." - pag. 2, „Asupra

inculpatului V.G.C. ...." - pag. 3, „concluzionând cu privire la acuzele

ce planează asupra fiecărui inculpat..." - pag. 5), aceasta reflectând o

modalitate de sintetizare și redactare a motivelor care au impus menținerea

arestării, iar nu o apreciere „globală" astfel cum se susține de apărare.

- Î

mprejurarea că dosarul se află „în faza de judecată", privită

singular, nu justifică concluzia dispariției motivelor care au impus luarea măsurii

arestării; o opinie contrară ar presupune concluzia inutilității dispozițiilor

art. 300/1 C. proc. pen. și, pe cale de consecință, a celor prevăzute de art.

300/2 C. proc. pen.;

- I

ncidența dispozițiilor art. 139 C. proc. pen. - care se referă și la

schimbarea temeiurilor care au determinat luarea măsurii arestării - pe de o

parte, se apreciată de către instanță, în raport cu situația concretă existență

la momentul examinării, iar pe de altă parte, presupune cadrul procesual

prevăzut de lege pentru formularea cererilor de revocare a arestării preventive

ori a cererilor de înlocuire a arestării cu o altă măsură preventivă

neprivativă de libertate. Din examinarea reglementării prevăzută în art. 300/1

C. proc. pen. rezultă că legiuitorul a stabilit un cadru procesual, pe de o

parte, cu un obiect ce derivă din exprimarea „ ... instanța este datoare să

verifice din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea și temeinicia arestării

preventive, înainte de expirarea duratei arestării preventive" [art. 300/1

alin. (1) C. proc. pen.] și, pe de altă parte, cu soluții expres prevăzute,

după caz, de art. 300/1 alin. (2) C. proc. pen. („revocarea arestării")

sau de art. 300/1 alin. (3) C. proc. pen. („menține, prin încheiere motivată,

arestarea preventivă").

-

datele personale ale inculpatului (participația penală, situația

familială, studiile, lipsa antecedentelor penale etc.) sunt criterii de

individualizare a pedepsei, în cazul în care acesta va fi condamnat;

- nici susținerea potrivit căreia după o perioadă de

6 luni de arest, pericolul concret pentru ordinea publică „se diluează",

simpla scurgere a timpului, apreciată și prin excluderea celorlalte date

concrete ale cauzei, nefiind de natură să atragă „automat" punerea în

libertate a acuzatului;

- dispozițiile art. 159 alin. (3) C. proc. pen. care

prevăd că durata totală a arestării nu poate depăși un termen rezonabil, și nu

mai mult de 180 de zile, se referă, exclusiv

,

la durata arestării preventive în cursul urmăririi penale.

Înalta Curte reține, în fir al, că apărătorul a

renunțat la critica referitoare la dispoziția de resfrângere a cererii de

înlocuire a măsurii arestării cu o măsură privativă de libertate (pag. 5 a

prezentei hotărâri - partea introductivă a deciziei).

Față de cele reținute, Înalta Curte - în temeiul art.

385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. - va respinge ca nefondat recursul

inculpatului.

În conformitate cu art. 19 alin. (2) C. proc. pen.,

recurentul-inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul V.G.C.

împotriva încheierii din 10 decembrie 2008 a Curții de Apel

Târgu Mureș, secție penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată

în dosarul nr. 614/43/2008.

Obligă recurentul inculpatul la plata sumei de 200

lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 17 decembrie 2008.