ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4186/2008

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș a fost înregistrată pentru judecare în primă instanță, sub nr. 614/43/2008, cauza penală privind, printre alții, și pe inculpații recurenți, fiind stabilit termen la 15 ianuarie 2009. Prin încheierea din 10 decembrie 2008 a aceleiași instanțe, în temeiul art. 300/1 C. proc. pen., a fost menținută starea de arest preventiv a inculpaților trimiși în judecată în stare de arest. Pentru a dispune în acest sens, prima instanță a reținut, în sinteză, că temeiurile care au impus luarea măsurii preventive subzistă. Împotriva încheierii, inculpații arestați au declarat prezentele recursuri, motivele fiind menționate în scris și dezvoltate cu ocazia dezbaterilor, astfel cum rezultă din partea introductivă a deciziei.

Recursurile inculpaților sunt nefondate, pentru motivele ce se vor arăta: Potrivit art. 300/1 C. proc. pen., după înregistrarea dosarului la instanță, în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, instanța este datoare să verifice din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea și temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea duratei arestării preventive. Dacă instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă impun în continuare privarea de libertate, menține, prin încheiere motivată, arestarea preventivă. Îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării inculpaților a fost realizată prin încheierile primei instanțe și, respectiv, prin încheierile instanței de recurs.

Aceleași considerații juridice sunt valabile și cu privire la prelungirea duratei arestării, în cursul urmării penale, prin încheierile instanțelor. În raport cu aceste constatări, Înalta Curte reține că există autoritate de lucru judecat referitor la îndeplinirea dispozițiilor art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen. cu privire la luarea și, respectiv, prelungirea arestării preventive până la acest moment. În consecință, obiectul verificării actuale îl reprezintă, potrivit art. 300/1 C. proc. pen., măsura în care temeiurile care au determinat arestarea preventivă impun în continuare privarea de libertate.

Cercetările organului de urmărire penală, ulterior luării și prelungirii măsurii preventive, nu au relevat o situație contrară celor avute în vedere, la momentele respective (existența indiciilor temeinice care fac rezonabilă presupunerea că aceștia ar fi săvârșit faptele care au format obiectul urmăririi penale și, respectiv, existența probelor că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică), sub acest aspect reținându-se următoarele: - primo, cu privire la art. 143 C. proc. pen., cercetările penale nu numai că nu au infirmat indiciile temeinice care au fundamentat, în fapt, luarea și prelungirea arestării, ci chiar au condus la obținerea unor probe care au finalizat urmărirea penală prin adoptarea soluției de trimitere în judecată; - secundo, cu privire la art. 148 lit. f) C. proc.

pen., corect a reținut prima instanță că, și în prezent, subzistă pericolul concret pentru ordinea publică (pag. 2-3, pag. 5-7 din încheiere). Potrivit art. 1 alin. (2) C. proc. pen., procesul penal trebuie să contribuie, printre altele, „la apărarea ordinii de drept". De asemenea, conform art.53 din Constituție, exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns, printre altele, pentru apărarea ordinii. În cuprinsul noțiunilor de „ordine", „ordine de drept" și „ordine publică" se regăsește și încrederea membrilor societății cu privire la funcționarea justiției.

În prezenta cauză, conform actului de trimitere în judecată, în contextul calității profesionale a unora dintre inculpați, cât și a specificului faptelor presupus a fi fost săvârșite de toți inculpații (crearea unei organizări, paralelă cu cea existentă oficial, referitoare la mecanismele de obținere a permiselor de conducere a autovehiculelor, organizare prin intermediul căreia s-au obținut sume de bani necuvenite) corect prima instanță a concluzionat că lăsarea în libertate a acestora ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.

Lăsarea în libertate a inculpaților, pe fondul scurgerii unui interval relativ scurt de la declanșarea cercetărilor, și a spațiului geografic în care se presupune că s-au săvârșit faptele, ar fi de natură să inducă opiniei publice un sentiment de neîncredere cu privire la posibilitatea organelor judiciare de a reinstaura ordinea de drept în cazul inculpaților care, potrivit acuzării, s-ar fi organizat și ar fi obținut sume de bani în activitatea eliberării permiselor de conducere, activitate susceptibilă să creeze o stare de pericol în domeniul circulației rutiere. Acest specific, presupusa creare a unei structuri infracționale, a justificat unitatea considerațiilor cu privire la îndeplinirea, pentru fiecare inculpat, a condiției prevăzută de art. 148 lit. f) C. proc.

pen., nefiind întemeiată critica apărătorilor cu privire la aprecierea „globală" a situației inculpaților. De altfel, în încheierea recurată se fac și mențiuni distincte pentru fiecare inculpat (pag. 3-5 ale încheierii). Din conținutul încheierii rezultă că a fost avută în vedere situația fiecărui inculpat („analizând acuzele ce planează asupra fiecăruia dintre inculpații din prezenta cauză...", „față de fiecare inculpat continuă să fie incidente dispozițiile art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen… ", „prima acuză ce s-a reținut în sarcina fiecăruia dintre inculpați ..." - pag. 2, „Asupra inculpatului … " - pag. 3-5, „concluzionând cu privire la acuzele ce planează asupra fiecărui inculpat ..." - pag.

5), aceasta reflectând o modalitate de sintetizare și redactare a motivelor care au impus menținerea arestării, iar nu o apreciere „globală" astfel cum se susține de apărare. Invocarea de către apărare a unor decizii de speță, în materia arestării pe temeiul art. 148 lit. f) C. proc. pen., nu este de natură să justifice o altă concluzie deoarece „pericolul concret pentru ordinea publică" este apreciat, nu în abstract, ci în concret, în fiecare cauză, în raport cu toate datele acesteia, cu cele referitoare la contextul faptic și cele referitoare la persoanele acuzate.

Ambele condiții, examinate anterior, sunt regăsite și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (existența motivelor verosimile de a bănui că acuzatul a săvârșit o infracțiune și, respectiv, necesitatea protejării ordinii publice), admițându-se că, în măsura în care și dreptul național o recunoaște, prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o tulburare a societății de natură să justifice o detenție preventivă. Neîntemeiate sunt și celelalte critici ale apărării: - în raport de dispozițiile legale naționale, dar și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (complexitatea cauzei, numărul acuzaților, natura infracțiunilor, comportamentul acuzaților etc), nu se poate conchide că durata arestării a depășit o durată rezonabilă; - decizia nr. 25/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție este pronunțată în interpretarea dispozițiilor art. 159 C. proc.

pen., iar nu a dispozițiilor art. 300/1 C. proc. pen.; - numai încălcarea dispozițiilor referitoare la judecarea cauzei în ședință publică sunt prevăzute sub sancțiunea nulității absolute în condițiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen., nefiind posibilă extinderea incidenței nulității absolute la cazuri neprevăzute de lege; - acceptarea în camera de consiliu a aparținătorilor inculpaților nu este de natură să justifice concluzia încălcării dispozițiilor legale privind desfășurarea procedurii în camera de consiliu, cu atât mai mult cu cât, dacă apărătorii și inculpații se considerau nemulțumiți de prezența rudelor lor în camera de consiliu, ori de prezența altor persoane, aveau dreptul de a solicita instanței îndepărtarea acestora; - opinia apărătorilor în sensul că art. 300/1 C. proc.

pen. ar fi fost „edictat și adoptat în pripă", fiind impus de aderarea României la Uniunea Europeană, este o alegație care excede controlului instanței; - presupunerea apărării potrivit căreia judecarea cauzei va dura mult timp este, de asemenea, o alegație care excede controlului instanței; - împrejurarea că deși ședința s-a desfășurat în camera de consiliu, pronunțarea hotărârii s-a făcut în ședință publică nu numai că nu constituie o încălcare a legii, ci dimpotrivă, este conformă legii (art. 310 C. proc.

pen.) și satisface exigențele unui proces echitabil; - datele personale ale inculpaților (participația penală a fiecăruia, situația familială, sinceritatea în fața organelor judiciare, existența unor cauze de reducere a pedepsei, studiile, lipsa antecedentelor penale etc.) sunt criterii de individualizare a pedepsei, în cazul în care aceștia vor fi condamnați; - finalizarea urmăririi penale și emiterea rechizitoriului nu justifică, privite singular, concluzia apărării în sensul că temeiurile arestării nu subzistă, opinia contrară echivalând cu inutilitatea dispozițiilor art. 300/1 C. proc. pen. și, pe cale de consecință, a celor prevăzute de art. 300/2 C. proc.

pen.; - nici susținerea potrivit căreia, după o perioadă de 6 luni de arest, pericolul concret pentru ordinea publică „se diluează", simpla scurgere a timpului, apreciată izolat și prin excluderea celorlalte date concrete ale cauzei, nefiind de natură să atragă, „de drept", punerea în libertate a acuzatului; - pretinsa nemotivare a încheierii este o critică neîntemeiată a apărării deoarece, în expunerea argumentelor de fapt și de drept a menținerii arestării (chestiune adiacentă cauzei penale), judecătorul a fost limitat, pe de o parte, de obiectul investirii în camera de consiliu, iar pe de altă parte, nu putea antama, aspecte de fond ale cauzei penale; - celelalte susțineri ale apărătorilor (pretinsa lipsă de timp pentru studierea dosarului, nepronunțarea instanței pe unele excepții, exercitarea de către inculpați a atribuțiilor de serviciu în limitele legii, nevinovăția acestora) exced prezentului obiect al investirii instanței de recurs.

Față de cele reținute, Înalta Curte, în temeiul art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. - va respinge ca nefondate recursurile inculpaților. Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., fiecare recurent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații D.E.C., F.L., T.C.I. , T.C., M.C., V.V., R.A., S.F.M., B.L.I., E.F.A., E.M., Z.D., A.N., D.M., I.I., M.D.P., I.V., C.I., P.T., N.L.G. și B.B.F. împotriva încheierii din 10 decembrie 2008 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 614/43/2008. Obligă recurentul inculpat A.N. la plata sumei de 300 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Obligă recurenții inculpați D.E.C., F.L. , T.C.I., T.C., M.C., V.V., R.A., S.F.M., B.L.I., E.F.A., E.M., Z.D., D.M., I.I., M.D.P., I.V., C.I., P.T., N.L.G.

și B.B.F. la plata sumelor de câte 250 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 50 lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnați din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleși, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 17 decembrie 2008.