ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 697/2010

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin

încheierea din 7 iulie 2009, Curtea de Apel Bacău, secția de

comercială, de contencios administrativ și fiscal, a luat act de

renunțarea de către reclamanta SC I.T. SRL Iași la judecata

cauzei, având ca obiect constatarea aprobării tacite, formulată de

aceasta în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Rutieră Română - Agenția

Neamț și Autoritatea Rutieră Română București. Prin

aceeași sentință, reclamanta a fost obligată la plata

către pârâta Autoritatea Rutieră Română București, a sumei

de 911,94 lei cheltuieli de judecată.

Î

mpotriva

acestei încheieri, la data de 5 august 2009, reclamanta a declarat recurs, prin

care a criticat soluția instanței în ceea ce privește obligarea

sa la plata cheltuielilor de judecată.

Î

n

motivare, recurenta-reclamantă a susținut în esență, faptul

că anterior termenului fixat pentru judecată, având în vedere că

intrase în posesia licenței de traseu a cărei solicitare făcuse

obiectul judecății în cauză, a anunțat pârâta ARR asupra

intenției sale de a renunța la judecată, dar pârâta ignorând

noua poziție procesuală a reclamantei, a asigurat totuși

prezența unui consilier juridic la termenul din 29 iunie 2009,

asumându-și cheltuieli bugetare inutile.

Consideră

astfel că instanța în mod netemeinic a dispus obligarea sa la plata

cheltuielilor de judecată, deși a dat dovadă de bună

credință iar pârâtele cu toate că primiseră prin fax,

cererea sa de renunțare la judecată au ignorat-o și au antrenat

în mod inutil cheltuieli cu deplasarea și cazarea unui apărător

de la București la Bacău.

Examinând

cauza prin prisma susținerilor recurentului-reclamant și a

prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată

că recursul nu este fondat.

Potrivit

dispozițiilor art. 246 alin. (1) și (3) C. proc. civ.:

Reclamantul poate să renunțe oricând la

judecată, fie verbal în ședință,

fie prin cerere

scrisă.

Dacă renunțarea s-a făcut

după comunicarea cererii de chemare în

judecată, instanța, la cererea pârâtului, va obliga pe

reclamant la cheltuieli.

Cum în cauză, cererea de

renunțare la judecată a reclamantei a fost formulată cu

depășirea momentului procesual stabilit de legiuitor pentru

exceptarea reclamantului de la obligația plății cheltuielilor de

judecată - respectiv momentul comunicării către pârât a cererii

de chemare în judecată, ba mai mult, din examinarea lucrărilor

și actelor dosarului rezultând chiar că în cauză au avut loc mai

multe termene de judecată (filele 30 -42 din dosarul de fond), ce în mod

evident au atras o serie de cheltuieli pentru pârâtele din prezenta cauză,

Înalta Curte va respinge critica recurentei ca neîntemeiată și va

constata că în mod corect prima instanță dând valoare textului

legal mai sus citat, a dispus obligarea acesteia la suportarea cheltuielilor de

judecată astfel produse.

Se

reține astfel, că în raport cu prevederea cuprinsă în textul

art. 246 alin. (3) C. proc. civ., care exprimă în mod lipsit de echivoc

condiția pe care legiuitorul român a înțeles să o impună

pentru scutirea unui reclamant care înțelege să renunțe la

cererea de chemare în judecată, de obligația suportării

cheltuielilor de judecată - respectiv condiția ca renunțarea

să intervină anterior comunicării către pârât a cererii de

chemare în judecată - susținerile recurentei privind buna sa

credință manifestată prin aducerea la cunoștința

pârâtei a intenției de renunțare la judecată, precum și

ignorarea de către pârâtă a celor astfel comunicate, sunt lipsite de

relevanță, legiuitorul instituind o prezumție absolută în

ceea ce privește producerea de cheltuieli pârâtului din chiar momentul

imediat următor celui la care acestuia îi este comunicată cererea de

chemare în judecată, cuantumul acestor cheltuieli urmând însă a fi

apreciat de la caz la caz, iar acordarea lor urmând a se face doar la

solicitarea expresă a pârâtului.

Fată

de cele mai sus arătate, Înalta Curte va constata temeinicia și

legalitatea sentinței atacate în cea ce privește obligarea

reclamantei la plata către pârâta Autoritatea Rutieră Română

București a cheltuielilor de judecată, și în

consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ,

va respinge recursul de față ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

IN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC I.T.

SRL Iași împotriva încheierii din data de 7 iulie 2009 a Curții de

Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 10 februarie 2010.