ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 697/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin încheierea din 7 iulie 2009, Curtea de Apel Bacău, secția de comercială, de contencios administrativ și fiscal, a luat act de renunțarea de către reclamanta SC I.T. SRL Iași la judecata cauzei, având ca obiect constatarea aprobării tacite, formulată de aceasta în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Rutieră Română - Agenția Neamț și Autoritatea Rutieră Română București. Prin aceeași sentință, reclamanta a fost obligată la plata către pârâta Autoritatea Rutieră Română București, a sumei de 911,94 lei cheltuieli de judecată. Î mpotriva acestei încheieri, la data de 5 august 2009, reclamanta a declarat recurs, prin care a criticat soluția instanței în ceea ce privește obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

Î n motivare, recurenta-reclamantă a susținut în esență, faptul că anterior termenului fixat pentru judecată, având în vedere că intrase în posesia licenței de traseu a cărei solicitare făcuse obiectul judecății în cauză, a anunțat pârâta ARR asupra intenției sale de a renunța la judecată, dar pârâta ignorând noua poziție procesuală a reclamantei, a asigurat totuși prezența unui consilier juridic la termenul din 29 iunie 2009, asumându-și cheltuieli bugetare inutile. Consideră astfel că instanța în mod netemeinic a dispus obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, deși a dat dovadă de bună credință iar pârâtele cu toate că primiseră prin fax, cererea sa de renunțare la judecată au ignorat-o și au antrenat în mod inutil cheltuieli cu deplasarea și cazarea unui apărător de la București la Bacău.

Examinând cauza prin prisma susținerilor recurentului-reclamant și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. Potrivit dispozițiilor art. 246 alin. (1) și (3) C. proc. civ.: Reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă. Dacă renunțarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanța, la cererea pârâtului, va obliga pe reclamant la cheltuieli.

Cum în cauză, cererea de renunțare la judecată a reclamantei a fost formulată cu depășirea momentului procesual stabilit de legiuitor pentru exceptarea reclamantului de la obligația plății cheltuielilor de judecată - respectiv momentul comunicării către pârât a cererii de chemare în judecată, ba mai mult, din examinarea lucrărilor și actelor dosarului rezultând chiar că în cauză au avut loc mai multe termene de judecată (filele 30 -42 din dosarul de fond), ce în mod evident au atras o serie de cheltuieli pentru pârâtele din prezenta cauză, Înalta Curte va respinge critica recurentei ca neîntemeiată și va constata că în mod corect prima instanță dând valoare textului legal mai sus citat, a dispus obligarea acesteia la suportarea cheltuielilor de judecată astfel produse.

Se reține astfel, că în raport cu prevederea cuprinsă în textul art. 246 alin. (3) C. proc.

civ., care exprimă în mod lipsit de echivoc condiția pe care legiuitorul român a înțeles să o impună pentru scutirea unui reclamant care înțelege să renunțe la cererea de chemare în judecată, de obligația suportării cheltuielilor de judecată - respectiv condiția ca renunțarea să intervină anterior comunicării către pârât a cererii de chemare în judecată - susținerile recurentei privind buna sa credință manifestată prin aducerea la cunoștința pârâtei a intenției de renunțare la judecată, precum și ignorarea de către pârâtă a celor astfel comunicate, sunt lipsite de relevanță, legiuitorul instituind o prezumție absolută în ceea ce privește producerea de cheltuieli pârâtului din chiar momentul imediat următor celui la care acestuia îi este comunicată cererea de chemare în judecată, cuantumul acestor cheltuieli urmând însă a fi apreciat de la caz la caz, iar acordarea lor urmând a se face doar la solicitarea expresă a pârâtului.

Fată de cele mai sus arătate, Înalta Curte va constata temeinicia și legalitatea sentinței atacate în cea ce privește obligarea reclamantei la plata către pârâta Autoritatea Rutieră Română București a cheltuielilor de judecată, și în consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ, va respinge recursul de față ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

IN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC I.T. SRL Iași împotriva încheierii din data de 7 iulie 2009 a Curții de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2010.