ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 680/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 680/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

Maramureș, reclamantul J.V. a chemat în judecată Ministerul Public,

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, Parchetul de pe lângă

Tribunalul Maramureș, solicitând instanței ca prin hotărârea pe

care o va pronunța, să dispună

stabilirea

indemnizației de încadrare brute lunare corespunzătoare

coeficientului de multiplicare 17,00 față de coeficientul de

multiplicare 15,00, începând cu data de 11 mai 2007, în continuare și pe

viitor, la care să se adauge sporurile cuvenite și plata

diferențelor salariale care rezultă astfel, actualizate cu indicele

de inflație.

Î

n motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că începând cu data de 10 decembrie 1993 și până la

data de 05 mai 1997, a îndeplinit funcția de judecător financiar la

Colegiul Camerei de Conturi Maramureș, în cadrul Camerei de Conturi a

României, după care și-a dat demisia și a ocupat funcția de

avocat în Baroul Maramureș. începând cu data de 11 mai 2007, prin Decretul

nr. 469 din 18 aprilie 2007, a fost numit procuror la Parchetul de pe

lângă Judecătoria Soncuța Mare iar apoi începând cu data de 15

octombrie 2006, a fost transferat în interesul serviciului la Parchetul de pe

lângă Tribunalul Maramureș. Ca judecător financiar a fost

salarizat conform Legii nr. 50/1996, care a fost ulterior modificată prin

O.U.G. nr. 83/2000 și O.U.G. nr. 177/2002, prin preluarea

activității jurisdicționale a Curții de Conturi iar

foștilor judecători financiari li s-a acordat coeficientul de

multiplicare 17.

Prin încheierea de ședință nr.

847 din data de 7 iulie 2008, Tribunalul Maramureș a scos cauza de pe rol

și a înaintat-o Curții de Apel Cluj, având în vedere

dispozițiile art.

II

alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 75/2008.

Prin sentința civilă nr. 58/2008,

Curtea de Apel Cluj și-a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Curții de Apel București, apreciind că în

cauză sunt incidente dispozițiile art. 36 din O.U.G. nr. 27/2006.

Prin sentința civilă nr. 1251 din

24 martie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, în

dosarul nr. 1285/100/2008, instanța a respins acțiunea reclamantului

ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut, în esență, faptul că dispozițiile art. 33

alin. (5) și (8) din Legea nr. 303/2004, în forma în vigoare la data

numirii în funcție a reclamantului, creau doar o vocație pentru

foștii magistrați de a fi numiți din nou în magistratură,

vocație limitată însă, în sensul de a nu putea fi numiți

decât cel mult la o instanță de același grad cu cea la care au

activat. A reținut instanța, că reprimirea

î

n

magistratură este una facultativă pentru autoritățile

competente, acestea putând să respingă cererea sau să o

admită pentru o instanță sau un parchet inferioare în grad celor

la care a activat magistratul.

Instanța a apreciat că nu pot fi

considerate "drepturi câștigate" drepturile de care reclamantul

a beneficiat în perioada în care a fost magistrat anterior celei de a doua

numiri în magistratură, acestea încetând odată cu demisia

reclamantului iar salarizarea sa după cea de a doua numire se face în

raport cu instanța sau parchetul la care a fost numit indiferent de

instanța sau parchetul la care a activat în trecut, anterior demisiei.

Î

mpotriva acestei sentințe, reclamantul a

declarat recurs, solicitând în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1), (2)

și (3) C. proc. civ., și art. 304 din același cod, modificarea

în tot a hotărârii primei instanțe, admiterea cererii de chemare în

judecată, astfel cum a fost aceasta formulată, și pe cale de

consecință, obligarea pârâților Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel Cluj și Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș

să-i recunoască dreptul la coeficientul de multiplicare 17, conform

Cap. A, Anexa 1, pct. 19 din O.U.G. nr. 27/2006 și obligarea acestora la

calcularea unei indemnizații de încadrare brută lunară

corespunzătoare acestui coeficient de multiplicare, începând cu 11 mai

2007.

Î

n susținerea cererii sale de recurs,

recurentul-reclamant a arătat, în esență faptul că

aprecierile instanței de fond au fost sumare și contradictorii,

contravenind dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.,

și ignoră dispoziții legale imperative, precum și situația

sa juridică la momentul numirii sale în funcția de procuror când,

susține recurentul-reclamant, trebuia să-i fie recunoscut gradul

profesional conferit de funcția de judecător financiar,

îndeplinită anterior, astfel cum i-au fost recunoscute și gradul de

procuror al parchetului de pe lângă tribunal, vechimea continuă în

magistratură, respectiv să-i fie acordat gradul profesional de

procuror al parchetului de pe lângă curtea de apel și, implicit,

coeficientul de multiplicare 17.

Recurentul a susținut că, de

altfel, altor procurori, foști procurori financiari în cadrul Camerei de

Conturi Maramureș, din cadrul Curții de Conturi a României,

preluați de Ministerul Public, conform prevederilor

O.U.G.

nr. 53/2005, care și-au desfășurat activitatea la Parchetul de

pe lângă Tribunalul Maramureș, ordonatorul principal de credite,

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

la propunerea Secției de Resurse Umane și Documentare, le-a

recunoscut gradul profesional de procuror al parchetului de pe lângă

curtea de apel și, implicit coeficientul de multiplicare 17, conform Cap.

A, pct. 19, Anexa 1, din O.U.G. nr. 177/2003, situația fiind similară

și în cazul unor foști judecători financiari, preluați în

sistem conform O.U.G. nr. 53/2005. Astfel fiind, și întrucât

legislația muncii nu cuprinde și nu definește termenul de

"preluare", recurentul susține că acest termen nu poate fi

interpretat diferit în funcție de o dispoziție legală sau alta,

fiind de principiu că în situații identice și tratamentul juridic

trebuie să fie identic, în caz contrar operând o discriminare, în sensul

dispozițiilor art. 2 din O.G. nr. 137/2000, cu încălcarea

principiului egalității de tratament față de toți

salariații, impus de art. 5 din Codul muncii. Recurentul invocă

totodată, dispozițiile art. 6 paragraful 1 și art.14 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Analizând sentința atacată, în raport de criticile

formulate de recurent, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru

considerentele care vor fi expuse în continuare.

Î

n primul rând, Înalta Curte constată

că este nefondată critica recurentului în ceea ce privește

motivarea contradictorie a soluției adoptate de prima instanță,

din examinarea conținutului hotărârii atacate în cauză,

rezultând cu evidență faptul că instanța de fond a

pronunțat o hotărâre bazată pe argumente legale și

coerente, soluția pronunțată la final decurgând ca o concluzie

logică a expunerii de argumente făcută anterior în cuprinsul hotărârii.

Apoi, Înalta Curte constată că

instanța de fond, analizând în mod temeinic situația de fapt

dedusă judecății, printr-o justă raportare la

dispozițiile legale incidente cauzei, făcând o corectă

interpretare și aplicare a acestora, a respins în mod corect acțiunea

reclamantului, ca neîntemeiată.

Astfel, se constată că în mod

corect prima instanță a reținut că art. 33 alin. (5)

și (8) din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și

procurorilor, creează doar o vocație foștilor

magistrați de a fi numiți în magistratură, în anumite

condiții, legiuitorul stabilind astfel și o limită a acestei

vocații, în sensul că pot fi numiți doar la o instanță

sau parchet care să aibă cel mult același grad cu cele la care

au activat anterior, iar reprimirea în magistratură este una

facultativă pentru autoritățile competente, acestea putând

să respingă cererea sau să o admită pentru o

instanță sau parchet inferioare celor la care și-a

desfășurat anterior activitatea.

Susținerile recurentului-reclamant în sensul

că potrivit dispozițiilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 50/1996

beneficiază de un coeficient de multiplicare de 17,00 sunt, astfel,

nefondate.

Atât din actele dosarului, cât și din

propriile susțineri ale recurentului, rezultă faptul că acesta,

în perioada 10 decembrie 1993 - 5 mai 1997 a îndeplinit funcția de

judecător financiar la Colegiul Jurisdicțional al Camerei de Conturi

Maramureș din Cadrul Curții de Conturi a României.

Este adevărat că în conformitate cu

dispozițiile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 50/1996, art. 56 alin. (2)

din O.U.G. nr. 83/2000 și art. 29 alin. (2) din O.U.G. nr. 177/2002,

indemnizația judecătorilor financiari a fost stabilită prin

aplicarea coeficientului de multiplicare corespunzător judecătorilor

de curte de apel.

Urmare a revizuirii Constituției României,

în baza O.U.G. nr. 117 din 27 octombrie 2003, activitatea jurisdicțională

și personalul Curții de Conturi au fost preluate de către

instanțele judecătorești ordinare (art. 5 din O.U.G. nr.

117/2003).

Noțiunea de preluare, utilizată de

legiuitor în O.U.G. nr. 117/2003, noțiune fără corespondent în

dreptul muncii, astfel cum practica instanțelor judecătorești a

stabilit, nu poate fi interpretată decât prin analogie cu instituția

„transferului întreprinderii, al unității sau al unor părți

ale acesteia", reglementată de Titlul

IV,

Cap. V din Codul

muncii, astfel încât, devin aplicabile regulile de drept comun cuprinse în art.

169 din acest cod, în sensul că salariații beneficiază de

protecția drepturilor lor în cazul în care se produce un transfer al

întreprinderii, al unității sau al unor părți ale acesteia

către un alt angajator, potrivit legii, fiind transferate integral

către cesionar toate

drepturile și obligațiile

cedentului. De aceea, judecătorii financiari, fiind „preluați"

de instanțele judecătorești, și-au păstrat

coeficientul de multiplicare corespunzător funcției de judecător

de curte de apel, coeficient pe care l-au avut și în cadrul Curții de

Conturi.

Aceasta nu este însă și

situația reclamantului care începând cu data de 5 mai 1997, și-a

încetat, prin demisie, activitatea de judecător financiar în cadrul

Colegiului Jurisdicțional al Camerei de Conturi Maramureș din cadrul

Curții de Conturi a României.

Faptul că, ulterior, prin Decretul nr.

469 din 18 aprilie 2007, în aplicarea procedurii instituite prin art. 33 alin.

(5) și alin. (6) din Legea nr. 303/2004 - în forma în vigoare la data

respectivă - recurentul-reclamant a fost numit procuror la Parchetul de pe

lângă Judecătoria Șomcuta Mare iar apoi, cu 15 octombrie 2007 a

fost transferat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș, nu

face ca situația juridică a acestuia să fie identică cu cea

a judecătorilor și procurorilor financiari, care fără

să-și fi încetat activitatea, au fost preluați, în temeiul dispozițiilor

O.U.G. nr. 117/2003 și a dispozițiilor O.U.G. nr. 53/2005, de

către instanțele judecătorești și, respectiv de

către Ministerul Public, și care așa cum s-a arătat

anterior, și-au păstrat ca drept câștigat, coeficientul de

multiplicare de care au beneficiat pentru activitatea

desfășurată în cadrul Curții de Conturi a României.

Instanța de fond, în mod întemeiat a

reținut că nu se poate susține că drepturile de care a

beneficiat recurentul în perioada în care a fost magistrat, anterior celei de a

doua numiri în magistratură, sunt "drepturi câștigate" în

sensul că acesta s-ar putea prevala de ele și după cea de a doua

numire. Aceste drepturi au încetat odată cu demisia recurentului iar

salarizarea sa după cea de a doua numire în magistratură se face în

raport cu instanța sau parchetul la care a fost numit, indiferent de

rangul instanței sau parchetului la care a activat anterior demisiei.

Astfel cum anterior a fost arătat, în

mod corect instanța de fond a stabilit că dispozițiile art. 33

din Legea nr. 303/2004, în forma aflată în vigoare la data numirii

recurentului în funcția de procuror la Parchetul de pe lângă

Judecătoria Șomcuta Mare, reglementau vocația pe care un fost

magistrat eliberat din funcție din motive neimputabile, o avea, de a

fi numit la o instanță sau parchet egale în grad cu cele la

care și-a desfășurat activitatea, însă drepturile concrete

ale magistratului urmau a fi stabilite în funcție de modul de

soluționare a cererii sale de reprimire în magistratură, respectiv de

instanța sau parchetul la care a fost numit după demisie.

Reținând așadar că

situația juridică a recurentului reclamant, (care deși în

perioada 10 decembrie 1993 - 5 mai 1997 a îndeplinit funcția de

judecător financiar, la data de 5 mai 1997 a renunțat la această

calitate, prin demisie) nu este similară cu cea a judecătorilor sau

procurorilor financiari care desfășurându-și neîntrerupt

activitatea în cadrul Curții de Conturi a României au fost preluați

în cadrul sistemului de instanțe și parchete de drept comun ca urmare

a modificărilor survenite în atribuțiile acestei instituții prin

revizuirea Constituției României din 2003, vor fi respinse de asemenea, ca

neîntemeiate și susținerile recurentului în ceea ce privește

existența unui tratament discriminatoriu în aplicarea aceluiași text

de lege, respectiv în interpretarea termenului de "preluare",

respectiv încălcarea principiului egalității de tratament

și a dispozițiilor O.G. nr. 137/2000 și ale art. 14 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte reține în acest sens,

că așa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului,

relativ la art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, ce

consacră principiul nediscriminării, tratamentul diferențiat

înseamnă discriminare, în sensul art. 14, atunci când

autoritățile statale induc distincții între situații

analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o

justificare rezonabilă și obiectivă. Conform unei

jurisprudențe constante, Curtea europeană a statuat că pentru a

se putea vorbi de violarea art. 14 „trebuie stabilit că persoane plasate

în situații analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un

tratament preferențiat și că această distincție

nu-și găsește nici o justificare obiectivă sau

rezonabilă" (CEDO, Fredin împotriva Suediei, parag. 60; Hoffman

împotriva Austriei, 23 iunie 1993, parag. 31 ; Spadea și Scalambrino

împotriva Italiei; Stubbings și alții împotriva Regatului Unit, 22

octombrie 1996, para.72).

In același timp, instanța

europeană a statuat și că statele contractante depun o

anumită marjă de apreciere pentru a determina

dacă

și în ce măsură diferențele între situații analoage

sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de

tratament juridic aplicate (CEDO, Stubbings și alții împotriva

Regatului Unit, para. 75).

Având aceste repere și observând

prevederile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, care conțin

definiția legală a discriminării, Înalta Curte constată

că, în cauză, nu poate fi reținută existența unui

tratament discriminatoriu în ceea ce-1 privește pe recurent, situația

juridică a acestuia nefiind - astfel cum anterior a fost arătat - din

punct de vedere juridic analogă sau comparabilă cu situația

juridică a procurorilor sau judecătorilor financiari care desfășurându-și

neîntrerupt activitatea, au fost preluați în temeiul legii, în cadrul

sistemului de instanțe și parchete de drept comun.

Pentru toate aceste considerente, Înalta

Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul

declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de J.V. împotriva sentinței civile nr.

1251 din 24 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 10 februarie 2010.