ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 680/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, reclamantul J.V. a chemat în judecată Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună stabilirea indemnizației de încadrare brute lunare corespunzătoare coeficientului de multiplicare 17,00 față de coeficientul de multiplicare 15,00, începând cu data de 11 mai 2007, în continuare și pe viitor, la care să se adauge sporurile cuvenite și plata diferențelor salariale care rezultă astfel, actualizate cu indicele de inflație.

Î n motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că începând cu data de 10 decembrie 1993 și până la data de 05 mai 1997, a îndeplinit funcția de judecător financiar la Colegiul Camerei de Conturi Maramureș, în cadrul Camerei de Conturi a României, după care și-a dat demisia și a ocupat funcția de avocat în Baroul Maramureș. începând cu data de 11 mai 2007, prin Decretul nr. 469 din 18 aprilie 2007, a fost numit procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Soncuța Mare iar apoi începând cu data de 15 octombrie 2006, a fost transferat în interesul serviciului la Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș. Ca judecător financiar a fost salarizat conform Legii nr. 50/1996, care a fost ulterior modificată prin O.U.G.

nr. 83/2000 și O.U.G. nr. 177/2002, prin preluarea activității jurisdicționale a Curții de Conturi iar foștilor judecători financiari li s-a acordat coeficientul de multiplicare 17. Prin încheierea de ședință nr. 847 din data de 7 iulie 2008, Tribunalul Maramureș a scos cauza de pe rol și a înaintat-o Curții de Apel Cluj, având în vedere dispozițiile art. II alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 75/2008. Prin sentința civilă nr. 58/2008, Curtea de Apel Cluj și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, apreciind că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 36 din O.U.G. nr. 27/2006. Prin sentința civilă nr. 1251 din 24 martie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, în dosarul nr. 1285/100/2008, instanța a respins acțiunea reclamantului ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, în esență, faptul că dispozițiile art. 33 alin. (5) și (8) din Legea nr. 303/2004, în forma în vigoare la data numirii în funcție a reclamantului, creau doar o vocație pentru foștii magistrați de a fi numiți din nou în magistratură, vocație limitată însă, în sensul de a nu putea fi numiți decât cel mult la o instanță de același grad cu cea la care au activat. A reținut instanța, că reprimirea î n magistratură este una facultativă pentru autoritățile competente, acestea putând să respingă cererea sau să o admită pentru o instanță sau un parchet inferioare în grad celor la care a activat magistratul.

Instanța a apreciat că nu pot fi considerate "drepturi câștigate" drepturile de care reclamantul a beneficiat în perioada în care a fost magistrat anterior celei de a doua numiri în magistratură, acestea încetând odată cu demisia reclamantului iar salarizarea sa după cea de a doua numire se face în raport cu instanța sau parchetul la care a fost numit indiferent de instanța sau parchetul la care a activat în trecut, anterior demisiei. Î mpotriva acestei sentințe, reclamantul a declarat recurs, solicitând în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc.

civ., și art. 304 din același cod, modificarea în tot a hotărârii primei instanțe, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost aceasta formulată, și pe cale de consecință, obligarea pârâților Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș să-i recunoască dreptul la coeficientul de multiplicare 17, conform Cap. A, Anexa 1, pct. 19 din O.U.G. nr. 27/2006 și obligarea acestora la calcularea unei indemnizații de încadrare brută lunară corespunzătoare acestui coeficient de multiplicare, începând cu 11 mai 2007. Î n susținerea cererii sale de recurs, recurentul-reclamant a arătat, în esență faptul că aprecierile instanței de fond au fost sumare și contradictorii, contravenind dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., și ignoră dispoziții legale imperative, precum și situația sa juridică la momentul numirii sale în funcția de procuror când, susține recurentul-reclamant, trebuia să-i fie recunoscut gradul profesional conferit de funcția de judecător financiar, îndeplinită anterior, astfel cum i-au fost recunoscute și gradul de procuror al parchetului de pe lângă tribunal, vechimea continuă în magistratură, respectiv să-i fie acordat gradul profesional de procuror al parchetului de pe lângă curtea de apel și, implicit, coeficientul de multiplicare 17. Recurentul a susținut că, de altfel, altor procurori, foști procurori financiari în cadrul Camerei de Conturi Maramureș, din cadrul Curții de Conturi a României, preluați de Ministerul Public, conform prevederilor O.U.G.

nr. 53/2005, care și-au desfășurat activitatea la Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș, ordonatorul principal de credite, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, la propunerea Secției de Resurse Umane și Documentare, le-a recunoscut gradul profesional de procuror al parchetului de pe lângă curtea de apel și, implicit coeficientul de multiplicare 17, conform Cap. A, pct. 19, Anexa 1, din O.U.G. nr. 177/2003, situația fiind similară și în cazul unor foști judecători financiari, preluați în sistem conform O.U.G. nr. 53/2005. Astfel fiind, și întrucât legislația muncii nu cuprinde și nu definește termenul de "preluare", recurentul susține că acest termen nu poate fi interpretat diferit în funcție de o dispoziție legală sau alta, fiind de principiu că în situații identice și tratamentul juridic trebuie să fie identic, în caz contrar operând o discriminare, în sensul dispozițiilor art. 2 din O.G.

nr. 137/2000, cu încălcarea principiului egalității de tratament față de toți salariații, impus de art. 5 din Codul muncii. Recurentul invocă totodată, dispozițiile art. 6 paragraful 1 și art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Analizând sentința atacată, în raport de criticile formulate de recurent, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. Î n primul rând, Înalta Curte constată că este nefondată critica recurentului în ceea ce privește motivarea contradictorie a soluției adoptate de prima instanță, din examinarea conținutului hotărârii atacate în cauză, rezultând cu evidență faptul că instanța de fond a pronunțat o hotărâre bazată pe argumente legale și coerente, soluția pronunțată la final decurgând ca o concluzie logică a expunerii de argumente făcută anterior în cuprinsul hotărârii.

Apoi, Înalta Curte constată că instanța de fond, analizând în mod temeinic situația de fapt dedusă judecății, printr-o justă raportare la dispozițiile legale incidente cauzei, făcând o corectă interpretare și aplicare a acestora, a respins în mod corect acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată. Astfel, se constată că în mod corect prima instanță a reținut că art. 33 alin. (5) și (8) din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, creează doar o vocație foștilor magistrați de a fi numiți în magistratură, în anumite condiții, legiuitorul stabilind astfel și o limită a acestei vocații, în sensul că pot fi numiți doar la o instanță sau parchet care să aibă cel mult același grad cu cele la care au activat anterior, iar reprimirea în magistratură este una facultativă pentru autoritățile competente, acestea putând să respingă cererea sau să o admită pentru o instanță sau parchet inferioare celor la care și-a desfășurat anterior activitatea.

Susținerile recurentului-reclamant în sensul că potrivit dispozițiilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 50/1996 beneficiază de un coeficient de multiplicare de 17,00 sunt, astfel, nefondate. Atât din actele dosarului, cât și din propriile susțineri ale recurentului, rezultă faptul că acesta, în perioada 10 decembrie 1993 - 5 mai 1997 a îndeplinit funcția de judecător financiar la Colegiul Jurisdicțional al Camerei de Conturi Maramureș din Cadrul Curții de Conturi a României. Este adevărat că în conformitate cu dispozițiile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 50/1996, art. 56 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/2000 și art. 29 alin. (2) din O.U.G. nr. 177/2002, indemnizația judecătorilor financiari a fost stabilită prin aplicarea coeficientului de multiplicare corespunzător judecătorilor de curte de apel.

Urmare a revizuirii Constituției României, în baza O.U.G. nr. 117 din 27 octombrie 2003, activitatea jurisdicțională și personalul Curții de Conturi au fost preluate de către instanțele judecătorești ordinare (art. 5 din O.U.G. nr. 117/2003). Noțiunea de preluare, utilizată de legiuitor în O.U.G.

nr. 117/2003, noțiune fără corespondent în dreptul muncii, astfel cum practica instanțelor judecătorești a stabilit, nu poate fi interpretată decât prin analogie cu instituția „transferului întreprinderii, al unității sau al unor părți ale acesteia", reglementată de Titlul IV, Cap. V din Codul muncii, astfel încât, devin aplicabile regulile de drept comun cuprinse în art. 169 din acest cod, în sensul că salariații beneficiază de protecția drepturilor lor în cazul în care se produce un transfer al întreprinderii, al unității sau al unor părți ale acesteia către un alt angajator, potrivit legii, fiind transferate integral către cesionar toate drepturile și obligațiile cedentului. De aceea, judecătorii financiari, fiind „preluați" de instanțele judecătorești, și-au păstrat coeficientul de multiplicare corespunzător funcției de judecător de curte de apel, coeficient pe care l-au avut și în cadrul Curții de Conturi.

Aceasta nu este însă și situația reclamantului care începând cu data de 5 mai 1997, și-a încetat, prin demisie, activitatea de judecător financiar în cadrul Colegiului Jurisdicțional al Camerei de Conturi Maramureș din cadrul Curții de Conturi a României. Faptul că, ulterior, prin Decretul nr. 469 din 18 aprilie 2007, în aplicarea procedurii instituite prin art. 33 alin. (5) și alin. (6) din Legea nr. 303/2004 - în forma în vigoare la data respectivă - recurentul-reclamant a fost numit procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Șomcuta Mare iar apoi, cu 15 octombrie 2007 a fost transferat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș, nu face ca situația juridică a acestuia să fie identică cu cea a judecătorilor și procurorilor financiari, care fără să-și fi încetat activitatea, au fost preluați, în temeiul dispozițiilor O.U.G.

nr. 117/2003 și a dispozițiilor O.U.G. nr. 53/2005, de către instanțele judecătorești și, respectiv de către Ministerul Public, și care așa cum s-a arătat anterior, și-au păstrat ca drept câștigat, coeficientul de multiplicare de care au beneficiat pentru activitatea desfășurată în cadrul Curții de Conturi a României. Instanța de fond, în mod întemeiat a reținut că nu se poate susține că drepturile de care a beneficiat recurentul în perioada în care a fost magistrat, anterior celei de a doua numiri în magistratură, sunt "drepturi câștigate" în sensul că acesta s-ar putea prevala de ele și după cea de a doua numire. Aceste drepturi au încetat odată cu demisia recurentului iar salarizarea sa după cea de a doua numire în magistratură se face în raport cu instanța sau parchetul la care a fost numit, indiferent de rangul instanței sau parchetului la care a activat anterior demisiei.

Astfel cum anterior a fost arătat, în mod corect instanța de fond a stabilit că dispozițiile art. 33 din Legea nr. 303/2004, în forma aflată în vigoare la data numirii recurentului în funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Șomcuta Mare, reglementau vocația pe care un fost magistrat eliberat din funcție din motive neimputabile, o avea, de a fi numit la o instanță sau parchet egale în grad cu cele la care și-a desfășurat activitatea, însă drepturile concrete ale magistratului urmau a fi stabilite în funcție de modul de soluționare a cererii sale de reprimire în magistratură, respectiv de instanța sau parchetul la care a fost numit după demisie.

Reținând așadar că situația juridică a recurentului reclamant, (care deși în perioada 10 decembrie 1993 - 5 mai 1997 a îndeplinit funcția de judecător financiar, la data de 5 mai 1997 a renunțat la această calitate, prin demisie) nu este similară cu cea a judecătorilor sau procurorilor financiari care desfășurându-și neîntrerupt activitatea în cadrul Curții de Conturi a României au fost preluați în cadrul sistemului de instanțe și parchete de drept comun ca urmare a modificărilor survenite în atribuțiile acestei instituții prin revizuirea Constituției României din 2003, vor fi respinse de asemenea, ca neîntemeiate și susținerile recurentului în ceea ce privește existența unui tratament discriminatoriu în aplicarea aceluiași text de lege, respectiv în interpretarea termenului de "preluare", respectiv încălcarea principiului egalității de tratament și a dispozițiilor O.G.

nr. 137/2000 și ale art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Înalta Curte reține în acest sens, că așa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, relativ la art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, ce consacră principiul nediscriminării, tratamentul diferențiat înseamnă discriminare, în sensul art. 14, atunci când autoritățile statale induc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. Conform unei jurisprudențe constante, Curtea europeană a statuat că pentru a se putea vorbi de violarea art. 14 „trebuie stabilit că persoane plasate în situații analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferențiat și că această distincție nu-și găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă" (CEDO, Fredin împotriva Suediei, parag.

60; Hoffman împotriva Austriei, 23 iunie 1993, parag. 31 ; Spadea și Scalambrino împotriva Italiei; Stubbings și alții împotriva Regatului Unit, 22 octombrie 1996, para.72). In același timp, instanța europeană a statuat și că statele contractante depun o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament juridic aplicate (CEDO, Stubbings și alții împotriva Regatului Unit, para. 75). Având aceste repere și observând prevederile art. 2 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000, care conțin definiția legală a discriminării, Înalta Curte constată că, în cauză, nu poate fi reținută existența unui tratament discriminatoriu în ceea ce-1 privește pe recurent, situația juridică a acestuia nefiind - astfel cum anterior a fost arătat - din punct de vedere juridic analogă sau comparabilă cu situația juridică a procurorilor sau judecătorilor financiari care desfășurându-și neîntrerupt activitatea, au fost preluați în temeiul legii, în cadrul sistemului de instanțe și parchete de drept comun. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de J.V. împotriva sentinței civile nr. 1251 din 24 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2010.