ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1934/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 5762 din 3 octombrie 2000

Tribunalul București, secția comercială, a admis cererea formulată de R.A. T.

București și a obligat-o pe pârâta SC R.C.S. București la plata sumei de

44.003.217 lei penalități de întârziere și diferența de curs valutar, precum și

la 13.685.319 lei cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel București, secția a V-a comercială,

prin decizia nr. 507 din 30 martie 2001, a admis recursul declarat de pârâtă ,

a schimbat în tot sentința apelată și a obligat-o pe aceasta la plata sumei de

9.764.259 lei penalități de întârziere și la 3.685.319 lei cheltuieli de

judecată.

Totodată, a respins cererea privind plata diferenței

de curs valutar ca neîntemeiată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că

pârâta datorează cu titlu de penalități de întârziere, calculate conform

contractului, suma de 9.764.259 lei și că cererea privind plata diferenței de

curs valutar este neîntemeiată întrucât tariful prevăzut în contract este

stabilit în dolari.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând ca temei de drept

dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Recurenta a susținut, în esență, că în mod greșit

instanța de apel nu a avut în vedere prevederile contractului nr. 167/1995, așa

încât penalitățile de întârziere sunt în sumă de 44.003.217 lei și că trebuia

să acorde și diferența de curs valutar, având în vedere, pe de o parte,

prevederile contractului 167/1995, iar pe de altă parte, faptul că, după

expirarea acestui contract, pârâta a continuat să utilizeze stâlpii,

contravaloarea chiriei și diferența de curs valutar.

Recursul declarat de reclamantă nu este fondat.

În mod just instanța de apel a reținut că nu poate fi

invocat drept temei pentru plata penalităților de întârziere și a diferenței de

curs valutar, contractul nr. 167 din 11 mai 1999 atâta vreme cât acesta a fost

în vigoare numai până în luna septembrie 1999.

Corect a reținut instanța de apel că reclamanta a

calculat greșit penalitățile de întârziere după zece zile de la emiterea

facturii și nu de la scadență, așa cum prevăd dispozițiile art. 24 din

contractul de autorizare. Așa fiind, suma datorată de pârâtă, potrivit

prevederilor contractului, este de 9.764.259 lei care a și fost acordată de

instanța de apel.

Capătul de cerere privind plata diferenței de curs

valutar a fost corect soluționat de instanța de apel atâta vreme, cât tariful

stabilit în contract este în dolari, iar, după expirarea contractului,

pretențiile reclamantei sunt lipsite de temei juridic.

Susținerea reclamantei că stâlpii au fost utilizați

și după expirarea contractului este nefondată întrucât, pe de o parte, nu a

făcut nici o dovadă în acest sens, iar pe de altă parte, pentru că pentru

aceeași stâlpi are încheiate contracte de autorizare și cu alte societăți care

utilizează ca suport diverse tipuri de cabluri.

În consecință, decizia atacată este legală și

temeinică, motiv pentru care Curtea, în conformitate cu art. 316 raportat la

art. 296 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta

R.A.T. București, împotriva deciziei nr. 567 din 30 martie 2001 a Curții de

Apel București, secția a V-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 martie 2003.