ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 664/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată

reclamanții A.O., A.V.G., D.G., N.R.M., Șt.I.C., G.G., R.C., C.C.A., A.V.L., B.E.,

E.B., A.A.E., V.S., C.M.F., B.C.D., N.A., C.D., Ș.M., O.S., D.A., I.G.D. și Ș.I.

au solicitat instanței ca în contradictoriu cu pârâtul Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, să dispună

suspendarea executării ordinului 1472 din 2 iulie 2009, până la soluționarea în

fond a cauzei, arătându-se că sunt îndeplinite condițiile prevederilor art. 14

din Legea 554/2004.

Reclamanți au arătat că prin

Ordinul 1472/2009, s-a dispus suspendarea aplicării Ordinului 526/2009 începând

cu 01 iulie 2009, prin care se stabilise acordarea sportului de 50 % de risc și

solicitare neuropsihică calculat la

indemnizația

de încadrare brută în favoarea reclamanților, ce au calitatea de procurori în

cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești, măsura suspendării

aplicării Ordinului 526/2009, fiind motivată de pârât prin adresa 293378/2009,

emisă de Ministerul Economiei și Finanțelor,

potrivit căreia plata

acestui spor intră sub incidența O.U.G. nr. 71/2009.

Prin întâmpinare, pârâtul a

invocat excepția necompetenței teritoriale a instanței, arătând că în cauză

sunt incidente dispozițiile art. 36 din O.U.G. nr. 27/2006, iar competența revine

Curții de Apel București, solicitând declinarea competenței în favoarea acestei

instanțe. Pârâtul a mai invocat și excepția lipsei de interes, arătând că prin

sentința nr. 361 din 8 iulie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Cluj și prin

sentința 2864 din 7 iulie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București s-a

dispus

suspendarea executării aceluiași

ordin, iar pe fond, s-a solicitat respingerea acțiunii, ca

neîntemeiată,

întrucât cele două condiții prevăzute de art. 14 din Legea 554/2004 nu sunt

îndeplinite cumulativ.

Prin sentința civilă nr. 177

din 12 octombrie 2009, Curtea de Apel Ploiești a respins excepțiile invocate și

a admis acțiunea reclamanților dispunând suspendarea executării Ordinului nr. 1472/2009

emis de pârât, până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut că excepția necompetenței teritoriale și excepția

lipsei de interes nu sunt întemeiate, apreciind că ambele condiții necesare

pentru suspendarea actului atacat sunt îndeplinite.

Instanța a avut în vedere

contradicția măsurilor dispuse prin ordin cu dispoziții din hotărâri

judecătorești executorii, dispozițiile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004,

faptul că prin O.U.G. nr. 71/2009 s-a reglementat procedura de plată a unor

drepturi restante stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile și nu suspendarea plății unor drepturi viitoare.

Împotriva hotărârii

instanței de fond pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

În motivarea recursului se

reiterează excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii, având în vedere

că prin mai multe hotărâri pronunțate în cauze cu același obiect Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a dispus deja

suspendarea Ordinului nr. 1472/2009 al Procurorului General al Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Se mai arată că ordinul

atacat este un act administrativ unilateral cu caracter normativ și nu

individual, astfel încât suspendarea acestuia, odată pronunțată, lipsește actul

de efecte juridice în totalitatea sa.

Recurentul apreciază că

instanța de fond a dispus în mod nelegal suspendarea executării actului

administrativ atacat, depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești prin

adăugarea la legea specială de salarizare a magistraților, schimbând înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic al acestui act normativ, hotărârea pronunțată

fiind dată cu aplicarea greșită a legii.

Instanța de fond a

considerat că prima condiție, cea a cazului bine justificat este îndeplinită

prin existența unei îndoieli serioase în ceea ce privește legalitatea actelor

atacate raportat la prevederile art. 74 din Legea nr. 303/2004, potrivit cu

care „drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi

diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege”.

Referitor la acest aspect, recurentul

consideră că instanța s-a aflat în eroare, deoarece prin O.P.G. nr. 1472/2009

nu a avut loc o diminuare a drepturilor salariale, ci doar o suspendare a

plății acestora, mai precis o amânare a plății drepturilor salariale

reprezentând sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 50 %, plata

urmând să fie făcută în condițiile și termenele stabilite de O.U.G. nr. 71/2009.

Recurentul mai invocă

excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Ploiești, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal, de soluționare a cauzei având în vedere

prevederile art. 10 alin. (3) și art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

precum și art. 5 C. proc. civ.

Examinând sentința atacată

în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent,

precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Înalta Curte constată că

instanța de fond în mod corect a respins excepția lipsei de interes invocată de

recurentul-pârât.

Chiar dacă ordinul în

discuție a fost suspendat în alte cauze, această situație nu poate conduce la

ideea că reclamanții nu mai au interes, având în vedere faptul că aceștia nu au

avut nicio calitate în pricinile respective.

Or, activitatea judiciară nu

poate fi inițiată și întreținută fără justificarea unui interes legitim

încălcat.

Literatura de specialitate

și practica judiciară au stabilit că interesul reprezintă o condiție generală

ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, trebuind să fie

îndeplinit nu doar cu prilejul promovării acțiunii ci și pe tot parcursul soluționării

unei cauze.

Interesul reprezintă folosul

practic, material sau moral pe care îl urmărește cel ce investește o instanță

de judecată cu o cerere, acesta trebuind a fi legitim, personal, născut și

actual.

În ceea ce privește excepția

necompetenței materiale a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, de a soluționa cauzei, Înalta Curte

consideră că instanța de fond în mod corect a respins și această excepție, ca neîntemeiată.

Art. 10 alin. (3) din Legea nr.

554/2004 modificată și completată prevede că „reclamantul se poate adresa

instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă

reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului, nu se poate

invoca excepția necompetenței teritoriale”.

Deci, textul de lege sus

citat instituie pentru acțiunea în contencios administrativ, o competență

teritorială alternativă, în sensul că reclamantul are un drept de opțiune între

instanța de la domiciliul său și instanța de la sediul pârâtului.

Prevederea legală menționată

nu poate fi interpretată însă decât în sensul că stabilirea instanței

competente se face în funcție de cadrul procesual fixat până la momentul

invocării și soluționării excepției de necompetență, luându-se în considerare

obiectul cauzei și părțile aflate în litigiu.

Competența teritorială este

determinată de domiciliul sau sediul reclamantului la data introducerii

acțiunii.

Or, în cauza de față

reclamanții au înțeles să aleagă instanța de la domiciliul său, fiind

îndeplinită cerința impusă de textul legal sus citat.

Pe fondul cauzei, Înalta

Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 14

alin. (1) din Legea nr. 554/2004 suspendarea executării actului administrativ

se poate dispune în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube

iminente.

Condiția existenței cazului

„bine justificat”, lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea

judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității

actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie

evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului,

respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs.

Pentru a înlătura, chiar și

temporar, regula executării imediată și din oficiu a actelor administrative, prin

suspendarea acestuia, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri,

doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere

suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a se

analiza, pe fond conținutul actului administrativ.

În cauza de față, instanța

de fond a legat, în mod corect, existența cazului bine justificat de

susținerile reclamanților referitoare la netemeinicia și nelegalitatea

considerentelor de fapt și de drept, care au stat la baza emiterii Ordinului nr.

1472/2009, iar faptul că în conținutul actului administrativ atacat nu se face

nici o referire la vreunul din cazurile de diminuare sau suspendare a acordării

salariului prevăzut de art. 74, reușește să creeze o aparență de nelegalitate

asupra actului administrativ.

Așadar, nu se poate susține

că nu există o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ

atacat, atât timp cât prin emiterea acestuia se suspendă plata sporului de risc

și suprasolicitare neuropsihică.

Instanța de fond a

considerat că neplata sporului de 50 % pentru risc și suprasolicitare

neuropsihică determină o pagubă concretă în patrimoniul reclamanților, constând

în diminuarea indemnizațiilor acestora în mod considerabil.

Aspectul că, în fața primei

instanțe autoritatea pârâtă a încercat să suplinească motivarea în drept a

actului administrativ, în sensul că a invocat incidența dispozițiilor O.U.G. nr.

71/2008 nu este de natură a înlătura îndoiala serioasă asupra legalității

actului, legalitate care trebuie analizată prin raportare la conținutul actului

administrativ astfel cu a fost elaborat la data emiterii acestuia.

A două condiție impusă de art.

14 alin. (1) din Legea 554/2004 constă în dovedirea producerii unei pagube

iminente, prin punerea în executare a actului administrativ.

Pe de altă parte, prezumția

de legalitate a unui act administrativ este dată și de modul în care

autoritatea publică emitentă înțelege să își desfășoare activitatea de

administrație în regim de putere publică, potrivit competenței legale ce îi

revine, activitate care se reflectă în actele emise și care trebuie să denote

stabilitate și continuitate, mai ales în materia drepturilor salariale.

Iminența pagubei presupune

certitudinea că aceasta se va produce în momentul imediat următor punerii în

aplicare a celor stabilite prin actul administrativ, cu efecte ireversibile

asupra activității sau patrimoniului persoanei căreia i se adresează.

Astfel, cum a reținut și

instanța de fond, această condiție este îndeplinită în cauză, având în vedere

că o consecință imediată a punerii în executare a ordinului atacat i-ar lipsi

pe reclamanți de mijloacele financiare suficiente existenței, iar afirmațiile

pârâtei în sensul că reclamanții cunoșteau faptul că includerea sporului de 50 %

în indemnizație are caracter temporar nu a fost dovedită prin nici o probă

administrată în cauză.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot

fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe

care o va menține.

În consecință, pentru

considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, împotriva sentinței civile nr. 177 din 12 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 februarie 2010.