ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 63/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanta SC

P.A.B.C. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului

pentru Mediu București să se constate nulitatea, în parte, a deciziei de

impunere nr. 143 din 27 august 2008 emisă de pârâtă.

Reclamanta a arătat

că după cum rezultă din decizia atacată organul fiscal a efectuat un control

specializat asupra modului de achitare a unor taxe si impozite datorate la

fondul pentru mediu.

Acest control

s-a efectuat la sediul social al reclamantei in perioada 08 mai 08 -

08 iulie 2008 de către reprezentantul

Administrației Fondului pentru Mediu, iar perioada

controlată este 19

februarie 2002 - 08 iulie 2008. Obiectivele controlului efectuat se referă la

plata cotei de 3% din valoarea ambalajelor comercializate, contribuția asupra

cantității

de ambalaje introdusă pe piața

naționala și sumele datorate pentru emisiile de poluanți in

atmosfera.

In baza constatărilor

efectuate de reprezentanții Administrației s-a stabilit că societatea comercială

nu si-a îndeplinit obligațiile de plată a taxelor de mediu la cele trei

categorii menționate, datorând suma de 23685,21 lei reprezentând cota de 3 % cu

dobânzi si penalități de întârziere.

Astfel, sumele

datorate pentru anii 2002 și 2003 cuprinzând atât taxa, creanța principală cât și

accesoriile formate din dobânzi si penalități de întârziere sunt prescrise si

nu mai pot face obiectul deciziei de impunere.

Pârâta a

formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității atât a

contestației la titlu cât și a capătului de cerere privind constatarea

nulității în parte a deciziei de impunere nr. 143 din 27 august 2008.

Prin sentința civilă nr. 1488 din 2

februarie 2009 Judecătoria Timișoara a admis excepția de necompetență materială

invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cererii în

favoarea Tribunalului Timiș, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal.

Pentru a hotărî astfel, judecătoria a

reținut că decizia de impunere este un act administrativ fiscal, potrivit

prevederilor art. 85 din O.G. nr. 92/2003 și constituie titlu de creanță în

temeiul art. 110 alin. (3) din același act normativ.

Calea de atac

pe care o poate urma contestatoarea în cazul contestației formulate pe cale

administrativă este acțiunea în contencios administrativ care se soluționează

de instanța competentă potrivit legii. Judecătoria nu are competența să

analizeze nici dacă petenta datorează sau nu sumele stabilite de organul fiscal

în sarcina sa și nici nu poate soluționa cererea privind exonerarea petentei de

la plata taxelor de mediu.

Art. 218 alin. (2) C. proc. fisc.

stabilește că deciziile emise in soluționarea contestațiilor pot fi atacate de

către contestator (...) la instanța judecătorească de contencios administrativ

competentă.

Investit prin declinarea Tribunalului

Timiș, secția comercială, de contencios administrativ, prin sentința civilă nr.

581 din 25 mai 2009 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Curții de Apel Timișoara, secția comercială, de contencios administrativ.

Pentru a pronunța această hotărâre

Tribunalul a reținut că obiectul dosarului îl reprezintă o contestație

formulată împotriva unui act administrativ emis de un organ central, astfel că

în conformitate cu dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 instanța competentă

să soluționeze cauza este Curtea de Apel.

Curtea de Apel Timișoara prin sentința

civilă nr. 308 din 15 octombrie 2009 a admis excepția necompetenței materiale a

Curții de Apel Timiș, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare

a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș și constatând ivit conflictul negativ

de competență a trimis cauza pentru soluționarea conflictului Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Curtea de Apel Timișoara a reținut că acțiunea

de față privește un act administrativ fiscal, potrivit art. 85 C. proc. fisc.

Din interpretarea art. 10 din Legea

nr. 554/2004 rezultă că în cazul litigiilor privind taxe, impozite și

contribuții, competența se stabilește prin raportare exclusiv la criteriul

valoric iar nu la nivelul instituției emitente a actului fiscal atacat, având

în vedere că valoarea obiectului cererii se situează sub pragul de 500.000 lei

prevăzut de art. 10 din Legea nr. 54/2004, instanța competentă să soluționeze

cauza este tribunalul.

Înalta Curte ca instanță competentă să

soluționeze conflictul, conform art. 22 alin. (3) și (5) C. proc. civ., va

stabili competența de soluționare a cauzei în primă instanță în favoarea

Tribunalului Timiș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la această soluție

instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Contenciosul administrativ este definit

prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea

de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente

potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o

autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea,

după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din

nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o

cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din

prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Actul administrativ este actul unilateral

cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea

executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau

stingând raporturi juridice.

Competența materială a instanței de

contencios administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile art. 10

alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora „Litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în

fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și

cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și

accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de

secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin

lege organică specială nu se prevede altfel”.

Deci, art. 10 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de contencios

administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile Codului de procedură

civilă în raport cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei

ce formează obiectul actului administrativ contestat.

Obiectul litigiului, în cauza de față,

privește un act administrativ fiscal, iar validarea cererii se situează sub

pragul sumei de 500.000 lei prevăzut de textul de lege sus citat.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că,

în pricina de față, competența judecării cauzei în primă instanță a cererii

aparține Tribunalului Timiș, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a

cauzei privind pe SC P.A.B.C. SA și Administrația Fondului pentru Mediu în

favoarea Tribunalului Timiș, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13

ianuarie 2010.