ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 63/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată reclamanta SC P.A.B.C. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu București să se constate nulitatea, în parte, a deciziei de impunere nr. 143 din 27 august 2008 emisă de pârâtă. Reclamanta a arătat că după cum rezultă din decizia atacată organul fiscal a efectuat un control specializat asupra modului de achitare a unor taxe si impozite datorate la fondul pentru mediu. Acest control s-a efectuat la sediul social al reclamantei in perioada 08 mai 08 - 08 iulie 2008 de către reprezentantul Administrației Fondului pentru Mediu, iar perioada controlată este 19 februarie 2002 - 08 iulie 2008. Obiectivele controlului efectuat se referă la plata cotei de 3% din valoarea ambalajelor comercializate, contribuția asupra cantității de ambalaje introdusă pe piața naționala și sumele datorate pentru emisiile de poluanți in atmosfera.

In baza constatărilor efectuate de reprezentanții Administrației s-a stabilit că societatea comercială nu si-a îndeplinit obligațiile de plată a taxelor de mediu la cele trei categorii menționate, datorând suma de 23685,21 lei reprezentând cota de 3 % cu dobânzi si penalități de întârziere. Astfel, sumele datorate pentru anii 2002 și 2003 cuprinzând atât taxa, creanța principală cât și accesoriile formate din dobânzi si penalități de întârziere sunt prescrise si nu mai pot face obiectul deciziei de impunere.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității atât a contestației la titlu cât și a capătului de cerere privind constatarea nulității în parte a deciziei de impunere nr. 143 din 27 august 2008. Prin sentința civilă nr. 1488 din 2 februarie 2009 Judecătoria Timișoara a admis excepția de necompetență materială invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Timiș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Pentru a hotărî astfel, judecătoria a reținut că decizia de impunere este un act administrativ fiscal, potrivit prevederilor art. 85 din O.G. nr. 92/2003 și constituie titlu de creanță în temeiul art. 110 alin. (3) din același act normativ.

Calea de atac pe care o poate urma contestatoarea în cazul contestației formulate pe cale administrativă este acțiunea în contencios administrativ care se soluționează de instanța competentă potrivit legii. Judecătoria nu are competența să analizeze nici dacă petenta datorează sau nu sumele stabilite de organul fiscal în sarcina sa și nici nu poate soluționa cererea privind exonerarea petentei de la plata taxelor de mediu. Art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. stabilește că deciziile emise in soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestator (...) la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă. Investit prin declinarea Tribunalului Timiș, secția comercială, de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 581 din 25 mai 2009 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara, secția comercială, de contencios administrativ.

Pentru a pronunța această hotărâre Tribunalul a reținut că obiectul dosarului îl reprezintă o contestație formulată împotriva unui act administrativ emis de un organ central, astfel că în conformitate cu dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 instanța competentă să soluționeze cauza este Curtea de Apel. Curtea de Apel Timișoara prin sentința civilă nr. 308 din 15 octombrie 2009 a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Timiș, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș și constatând ivit conflictul negativ de competență a trimis cauza pentru soluționarea conflictului Înaltei Curți de Casație și Justiție. Curtea de Apel Timișoara a reținut că acțiunea de față privește un act administrativ fiscal, potrivit art. 85 C. proc.

fisc. Din interpretarea art. 10 din Legea nr. 554/2004 rezultă că în cazul litigiilor privind taxe, impozite și contribuții, competența se stabilește prin raportare exclusiv la criteriul valoric iar nu la nivelul instituției emitente a actului fiscal atacat, având în vedere că valoarea obiectului cererii se situează sub pragul de 500.000 lei prevăzut de art. 10 din Legea nr. 54/2004, instanța competentă să soluționeze cauza este tribunalul. Înalta Curte ca instanță competentă să soluționeze conflictul, conform art. 22 alin. (3) și (5) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în primă instanță în favoarea Tribunalului Timiș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice.

Competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile Codului de procedură civilă în raport cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat. Obiectul litigiului, în cauza de față, privește un act administrativ fiscal, iar validarea cererii se situează sub pragul sumei de 500.000 lei prevăzut de textul de lege sus citat. Astfel fiind, Înalta Curte constată că, în pricina de față, competența judecării cauzei în primă instanță a cererii aparține Tribunalului Timiș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe SC P.A.B.C. SA și Administrația Fondului pentru Mediu în favoarea Tribunalului Timiș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2010.