ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1680/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul Mehedinți, prin sentința civilă nr. 573 din 25 iulie 2000, a admis acțiunea introdusă de reclamanta SC I.T.F. SRL Negrești Oaș împotriva pârâtei R.A. A.N., sucursala R.P. Drobeta Turnu Severin, pe care a obligat-o la plata sumei de 864.091.000 lei, reprezentând preț neachitat și penalități de întârziere. S-a reținut că, prin contractele nr. 751 și 7931 din 25 noiembrie 1998, reclamanta a predat pârâtei, spre valorificare, ordinele de compensare în valoare de 400.000.000 lei și, respectiv, 275.000.000 lei, potrivit cărora pârâta trebuia să plătească un comision de 1% din valoarea ordinelor până la 31 decembrie 1998, în caz contrar, aplicându-se penalități de întârziere.

Din contravaloarea ordinelor pârâta a făcut numai o plată parțială, rămânând diferența de preț pretinsă și pe care, în opinia instanței, pârâta o datorează pentru că nu și-a respectat clauzele contractuale. Apelul declarat de pârâtă a fost admis de Curtea de Apel Craiova care, prin decizia nr. 706 din 2 iulie 2001, a schimbat sentința în sensul că a fost respinsă acțiunea. Pentru a hotărî astfel, s-au avut în vedere dispozițiile art. 1091 C. civ. ale cărui cerințe sunt îndeplinite în cauză, pentru că ordinele de compensare au fost emise de R.E.N.E.L. pentru decontare prin compensare a datoriilor înregistrate de aceasta, regimul lor juridic fiind expres reglementat de H.G. nr. 135 din 18 martie 1998 privind aprobarea regulamentului de compensare a datoriilor nerambursate la scadență agenților economici din industrie, pârâta achitând deja suma de 675.000.000 lei pretinsă de reclamantă.

În legătură cu penalitățile de întârziere s-a arătat că, avându-se în vedere scopul emiterii ordinelor de compensare, care nu pot face obiectul unei tranzacții oneroase, nu se datorează nici penalitățile prevăzute de părți în contract. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC I.T.F. Negrești Oaș care, invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., a susținut că, la data încheierii celor două contracte, între părți, actul normativ în vigoare era H.G. nr. 135/1998, care nu scotea din circuitul civil ordinele de compensare, și nu Legea nr. 77/1999, cum greșit s-a reținut de instanța de apel. De asemenea, se mai susține că instanța nu a motivat în ce constă nulitatea convenției încheiate de părți, respectiv, dacă este absolută sau relativă, pentru ca recurenta să-și poată face apărarea corespunzător, avându-se în vedere că pârâta a plătit parțial, achitându-și în timp contravaloarea ordinelor de compensare primite.

Cu referite la motivul prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ., se arată că instanța nu a analizat actul aflat la dosarul de fond și din care rezultă că ordinele de compensare primite au fost folosite pentru achiziționarea unor materiale, ceea ce ar fi dus la concluzia că acestea sunt instrumente de plată cu care se pot achiziționa materiale, ele fiind titluri care circulau în comerț fără a fi îngrădite, se solicită admiterea recursului și menținerea sentinței. Recursul este fondat.

Pentru înțelegerea litigiului este necesar a se arăta că reclamanta, prin două contracte încheiate la aceeași dată, 25 noiembrie 1998, a convenit cu pârâta să predea, iar secunda să preia ordine de compensare în valoare de 400.000.000 lei și, respectiv, 275.000.000 lei a căror contravaloare va fi restituită reclamantei, până la 31 decembrie 1998, pentru serviciul prestat, aceasta urmând să plătească pârâtei un comision de 1% din valoare, iar în caz de neplată a sumelor la termen, să se perceapă penalități de 0,25% pe zi. De asemenea, se impune precizarea că, la data convențiilor încheiate, regimul juridic al ordinelor de compensare era reglementat de H.G. nr. 135/1998. Potrivit art. 2 pct. 9 din Legea nr. 135/1998, ordinul de compensare constituie instrument de plată, deci fac parte din categoria titlurilor de credit și au o circulație nestingherită.

De aceea, convențiile încheiate de părți, cu privire la ordinele de compensare, au puterea conferită de dispozițiile art. 969 C. civ., aceea de lege între părți, instanța de apel nemotivând de ce fel de nulitate sunt lovite, mai ales că Legea nr. 135/1998 nu prevede o asemenea sancțiune, numai anexa 5 din regulament are o notă în care se arată ce trebuie să cuprindă un formular de ordine de compensare, în care se specifică că nu pot fi schimbate contra numerar, fără însă să se menționeze și sancțiunea în cazul nerespectării acesteia. Eventuala sancțiune era cu atât mai necesar să fie arătată pentru că, așa cum rezultă din actul provenind chiar de la pârâtă, ordinele de compensare au fost folosite de aceasta în vederea aprovizionării unității cu materii prime și materiale necesare procesului tehnologic, situație în care nulitatea relativă s-ar fi acoperit.

Instanța de apel nu se referă însă la acest act, motivându-și soluția pentru scopul emiterii ordinelor de compensare, care nu pot face obiectul unei tranzacții oneroase, dar omițând că asemenea tranzacții a făcut pârâta, cât și faptul că fiind titluri de credit, potrivit art. 3 pct. 2 C. com., pot face obiectul faptelor de comerț. Față de cele arătate, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., motiv pentru care urmează să se admită recursul și să se modifice decizia în sensul respingerii apelului declarat de pârâta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursul declarat de reclamanta SC I.T.F. SRL, Negrești Oaș, împotriva deciziei nr. 706 din 2 iulie 2001 a Curții de Apel Craiova, secția comercială, pe care o modifică în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de pârâta R.A. A.N., sucursala R.P. Drobeta Turnu Severin, împotriva sentinței nr. 573 din 25 iulie 2000 a Tribunalului Mehedinți. Obligă intimata pârâtă la plata sumei de 13.513.410 lei cheltuieli de judecată către recurenta reclamantă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 martie 2003.