ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2435/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 579/PI din 21 martie 2001, Tribunalul Timiș, secția comercială, a admis acțiunea precizată a reclamantei R.A. A.P.P.S. București, sucursala de reprezentare și protocol Olănești, împotriva pârâtei SC D.S. SRL Drobeta Turnu Severin, obligând-o la plata către reclamantă a următoarelor sume: 319.341.842 lei contravaloare facturi neachitate, 695.954.222 lei penalități de întârziere și 40.508.921 lei cheltuieli de judecată. A admis cererea reconvențională formulată de pârâtă și a obligat-o pe reclamantă să-i plătească acesteia suma de 525.456.710 lei contravaloare lucrări efectuate de pârâtă și 20.603.734 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că pârâta nu și-a îndeplinit obligația de plată a prețului convenit și datorează suma de 319.341.842 lei, reprezentând contravaloarea facturilor neachitate, precum și 695.954.222 lei penalități de întârziere, calculate până la data de 30 septembrie 2000, potrivit art. 3.4 din contractul încheiat între părți, cât și cheltuieli de judecată, în baza art. 274 C. proc. civ., fiind în culpă procesuală, în sumă de 40.508.921 lei. În ceea ce privește cererea reconvențională formulată de pârâtă, a reținut că, în conformitate cu contraexpertiza și completările făcute de expert, pârâta a efectuat lucrări de renovare și îmbunătățire pentru imobilul pus la dispoziție de reclamantă, lucrări care pot profita reclamantei, în calitate de proprietară a acestui imobil, și, ca atare, aceasta îi datorează reclamantei suma de 535.456.710 lei contravaloare lucrări efectuate, iar potrivit art. 274 C. proc.

civ., 20.603.734 lei cheltuieli de judecată. Prin decizia civilă nr. 726/A din 2 iulie 2001, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, a admis apelul reclamantei împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea reconvențională formulată de pârâtă. A respins apelul pârâtei împotriva aceleiași sentințe. A obligat-o pe pârâtă să-i plătească reclamantei 19.798.000 lei cheltuieli de judecată în apel. A reținut pentru aceasta că, din raportul de expertiză contabilă al expertului B.P., rezultă că susținerile privind degradările vilei, care nu au permis folosirea acesteia, sunt nejustificate. A mai reținut, de asemenea, că pretențiile pârâtei nu au temei contractual, întrucât nici o clauză nu prevede obligația reclamantei de a efectua reparații, iar, pe de altă parte, că pârâta ar fi trebuit să aibă acordul scris al reclamantei pentru lucrări de modificări de construcții, instalații și bunuri.

Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs pârâta, SC D.S. SRL Drobeta Turnu Severin, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, prin invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ., și solicitând admiterea recursului și casarea hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre soluționare la aceeași curte de apel sau evocarea fondului pricinii, potrivit art. 314 C. proc. civ., în sensul admiterii în parte a acțiunii reclamantei pentru suma de 47.157.841 lei, cu consecința obligării pârâtei la plata acestei sume și a cererii reconvenționale pentru suma de 525.456.710 lei, operând compensarea sumelor între părți, cu cheltuieli de judecată. Recurenta-pârâtă susține, astfel, că atât instanța de apel, cât și instanța de fond au interpretat greșit contractul de prestări servicii încheiat între părți, ca fiind un veritabil contract de închiriere și, din această cauză, au schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

În consecință, nu s-a observat că reclamanta avea obligația să obțină autorizațiile necesare pentru activitatea turistică din vilă, sens în care se impunea efectuarea unor lucrări de reparații și reconstituiri ale imobilului, pe care prestatorul a refuzat să le efectueze, împrejurare în care pârâta, fără alternativă, a fost nevoită să efectueze ea, în regie proprie, respectivele lucrări, care, potrivit expertizei de specialitate, se ridică la suma de 525.456.710 lei, sumă superioară celei pretinse de reclamantă, ca reprezentând contravaloarea facturilor neachitate, în valoare de 319.341.842 lei.

De asemenea, susține recurenta, nu s-a observat că suma de 13.500.000 lei lunar, cât s-a prevăzut prin contract, nu este o sumă fixă, ca o chirie, ci, dimpotrivă, reprezintă o sumă la nivelul căreia reclamanta trebuia să dovedească că a prestat serviciile, condiție indispensabilă pentru a fi pretinsă de la beneficiarul căruia avea obligația de a-i presta servicii și de a-i oferi dotările necesare. Mai arată că, deși, din expertiza contabilă a expertului B.M. și celelalte acte existente la dosar rezultă că reclamanta a prestat servicii în sumă de 47.157.841 lei și nu de 319.341.842 lei, cu toate acestea, reclamantei i s-a admis în totalitate acțiunea.

Susține și că, deși a invocat în apel nelegalitatea sentinței instanței de fond, în ce privește obligarea sa la plata sumei de 695.954.222 lei, cu titlu de penalități, în contextul în care Legea nr. 76/1992, republicată, aplicabilă speței, prevedea că nu se pot solicita penalități de întârziere decât într-un cuantum egal cu nivelul sumei la care se calculează, instanța a omis să examineze acest motiv. În fine, arată că respingerea apelului său și a cererii reconvenționale au fost motivate ambiguu atât pe tardivitate, cât și prin examinarea fondului cauzei, deși cererea reconvențională nu a fost introdusă tardiv și, de altfel, pretinsa neregularitate nici nu a fost invocată în conformitate cu dispozițiile art. 108 alin. (3) C. proc.

civ. Recursul este fondat, potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare. Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, se constată următoarele: Între părțile aflate în litigiu, la data de 9 iulie 1996, s-a încheiat contractul de prestări servicii cu nr. 493, în conformitate cu care reclamanta, în calitate de prestator, s-a obligat, în principal, față de pârâta, beneficiar, să asigure acesteia servicii de cazare corespunzătoare, potrivit criteriilor de clasificare a vilei și a normelor ce reglementează activitatea turistică, iar ca obligație corelativă pentru pârâtă, s-a prevăzut achitarea la termenele stabilite în contract a contravalorii serviciilor de cazare, urmând ca, în caz contrar, să suporte plata penalităților de întârziere, potrivit cap. III art. 3.4 din contract.

S-a mai prevăzut, de asemenea, la cap. III art. 4.2, și posibilitatea ca respectivul contract să poată fi reziliat de drept, fără împlinirea vreunei formalități judecătorești de punere în întârziere de către prestator, cu un preaviz de 15 zile, comunicat beneficiarului. Contractul s-a încheiat pe o perioadă de 3 ani, respectiv, din 1 august 1996 și până la 30 iulie 1999, iar la art. 3.1. s-a stipulat că pârâta va achita, pentru serviciile prestate, suma de 162.000.000 lei, respectiv, câte 15.500.000 lei pe lună, și, potrivit art. 3.3, valoarea contractului astfel stabilită s-a prevăzut a fi renegociată anual, în funcție de evoluția prețurilor și tarifelor.

Din examinarea acestor dispoziții contractuale rezultă că, într-adevăr, suma de 15.500.000 lei nu reprezintă cuantumul unei chirii lunare, ci contravaloarea serviciilor la care reclamanta, în calitate de prestator, s-a obligat față de pârâta-beneficiar, în temeiul contractului de prestări servicii încheiat între părți. Cum reclamanta a solicitat contravaloarea facturilor neachitate de pârâtă, iar pârâta a formulat cerere reconvențională, susținând că a efectuat lucrări care erau în sarcina reclamantei, lucrări absolut necesare, având în vedere că vila era într-o stare improprie turismului, în cauză, pentru lămurirea situației de fapt, a fost administrată și proba cu expertize. Se constată, însă, că expertizele efectuate în cauză nu au reușit să contribuie la elucidarea desfășurării reale a raporturilor contractuale dintre părți și la stabilirea exactă a îndeplinirii sau neîndeplinirii obligațiilor ce-i reveneau fiecăreia potrivit contractului.

Contraexpertiza tehnico-judiciară nu și-a atins nici ea obiectivele, neajungând la concluzii certe. Totodată, nu s-a supus examinării și clarificării situația intervenită, în sensul că, la data de 14 ianuarie 1998, s-a dispus ca vila, împreună cu anexele ei, să treacă din patrimoniul S.R.P. Olănești, ca reprezentant al R.A. A.P.P.S. București, în proprietatea Ministerului Culturii, legat de faptul că o parte din facturile în discuție au fost emise după această dată (a se vedea dosarul de la fond). În consecință, se impune rejudecarea cauzei pentru completarea probatoriului și efectuarea unei noi expertize, probă necesară pentru a stabili în mod corect toate împrejurările cauzei, în vederea unei juste soluționări.

Cu această ocazie, în măsura în care, pe baza probelor administrate, se va constata că ambele părți au formulat pretenții întemeiate, se va putea proceda la compensarea sumelor reciproc datorate, cauza urmând a fi soluționată în raport cu dispozițiile art. 725 alin. (2) C. proc. civ. și prin luarea în considerare a întregului probator administrat, precum și ale susținerilor părților în fața instanței de recurs. Astfel fiind, se va admite recursul declarat de pârâta, SC D.S. SRL Drobeta Turnu Severin, se va casa decizia atacată și se va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta, SC D.S. SRL Drobeta Turnu Severin, împotriva deciziei nr. 726/A din 2 iulie 2001, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, casează decizia atacată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 22 aprilie 2003.