ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2435/2003

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 579/PI din 21 martie 2001,

Tribunalul Timiș, secția comercială, a admis acțiunea precizată a reclamantei R.A.

A.P.P.S. București, sucursala de reprezentare și protocol Olănești, împotriva

pârâtei SC D.S. SRL Drobeta Turnu Severin, obligând-o la plata către reclamantă

a următoarelor sume: 319.341.842 lei contravaloare facturi neachitate,

695.954.222 lei penalități de întârziere și 40.508.921 lei cheltuieli de

judecată.

A admis cererea reconvențională formulată de pârâtă

și a obligat-o pe reclamantă să-i plătească acesteia suma de 525.456.710 lei

contravaloare lucrări efectuate de pârâtă și 20.603.734 lei cheltuieli de

judecată.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a

reținut că pârâta nu și-a îndeplinit obligația de plată a prețului convenit și datorează

suma de 319.341.842 lei, reprezentând contravaloarea facturilor neachitate,

precum și 695.954.222 lei penalități de întârziere, calculate până la data de

30 septembrie 2000, potrivit art. 3.4 din contractul încheiat între părți, cât

și cheltuieli de judecată, în baza art. 274 C. proc. civ., fiind în culpă

procesuală, în sumă de 40.508.921 lei.

În ceea ce privește cererea reconvențională formulată

de pârâtă, a reținut că, în conformitate cu contraexpertiza și completările

făcute de expert, pârâta a efectuat lucrări de renovare și îmbunătățire pentru

imobilul pus la dispoziție de reclamantă, lucrări care pot profita reclamantei,

în calitate de proprietară a acestui imobil, și, ca atare, aceasta îi datorează

reclamantei suma de 535.456.710 lei contravaloare lucrări efectuate, iar

potrivit art. 274 C. proc. civ., 20.603.734 lei cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 726/A din 2 iulie 2001,

Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, a

admis apelul reclamantei împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o

în parte, în sensul că a respins cererea reconvențională formulată de pârâtă.

A respins apelul pârâtei împotriva aceleiași

sentințe.

A obligat-o pe pârâtă să-i plătească reclamantei

19.798.000 lei cheltuieli de judecată în apel.

A reținut pentru aceasta că, din raportul de

expertiză contabilă al expertului B.P., rezultă că susținerile privind

degradările vilei, care nu au permis folosirea acesteia, sunt nejustificate.

A mai reținut, de asemenea, că pretențiile pârâtei nu

au temei contractual, întrucât nici o clauză nu prevede obligația reclamantei

de a efectua reparații, iar, pe de altă parte, că pârâta ar fi trebuit să aibă

acordul scris al reclamantei pentru lucrări de modificări de construcții,

instalații și bunuri.

Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs

pârâta, SC D.S. SRL Drobeta Turnu Severin, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, prin invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc.

civ., și solicitând admiterea recursului și casarea hotărârii atacate, cu

trimiterea cauzei spre soluționare la aceeași curte de apel sau evocarea

fondului pricinii, potrivit art. 314 C. proc. civ., în sensul admiterii în

parte a acțiunii reclamantei pentru suma de 47.157.841 lei, cu consecința

obligării pârâtei la plata acestei sume și a cererii reconvenționale pentru

suma de 525.456.710 lei, operând compensarea sumelor între părți, cu cheltuieli

de judecată.

Recurenta-pârâtă susține, astfel, că atât instanța de

apel, cât și instanța de fond au interpretat greșit contractul de prestări

servicii încheiat între părți, ca fiind un veritabil contract de închiriere și,

din această cauză, au schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia.

În consecință, nu s-a observat că reclamanta avea

obligația să obțină autorizațiile necesare pentru activitatea turistică din

vilă, sens în care se impunea efectuarea unor lucrări de reparații și

reconstituiri ale imobilului, pe care prestatorul a refuzat să le efectueze,

împrejurare în care pârâta, fără alternativă, a fost nevoită să efectueze ea,

în regie proprie, respectivele lucrări, care, potrivit expertizei de

specialitate, se ridică la suma de 525.456.710 lei, sumă superioară celei

pretinse de reclamantă, ca reprezentând contravaloarea facturilor neachitate,

în valoare de 319.341.842 lei.

De asemenea, susține recurenta, nu s-a observat că

suma de 13.500.000 lei lunar, cât s-a prevăzut prin contract, nu este o sumă

fixă, ca o chirie, ci, dimpotrivă, reprezintă o sumă la nivelul căreia reclamanta

trebuia să dovedească că a prestat serviciile, condiție indispensabilă pentru a

fi pretinsă de la beneficiarul căruia avea obligația de a-i presta servicii și de

a-i oferi dotările necesare.

Mai arată că, deși, din expertiza contabilă a

expertului B.M. și celelalte acte existente la dosar rezultă că reclamanta a

prestat servicii în sumă de 47.157.841 lei și nu de 319.341.842 lei, cu toate

acestea, reclamantei i s-a admis în totalitate acțiunea.

Susține și că, deși a invocat în apel nelegalitatea

sentinței instanței de fond, în ce privește obligarea sa la plata sumei de

695.954.222 lei, cu titlu de penalități, în contextul în care Legea nr. 76/1992,

republicată, aplicabilă speței, prevedea că nu se pot solicita penalități de

întârziere decât într-un cuantum egal cu nivelul sumei la care se calculează,

instanța a omis să examineze acest motiv.

În fine, arată că respingerea apelului său și a

cererii reconvenționale au fost motivate ambiguu atât pe tardivitate, cât și

prin examinarea fondului cauzei, deși cererea reconvențională nu a fost

introdusă tardiv și, de altfel, pretinsa neregularitate nici nu a fost invocată

în conformitate cu dispozițiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ.

Recursul este fondat, potrivit considerentelor ce vor

fi arătate în continuare.

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, se

constată următoarele:

Între părțile aflate în litigiu, la data de 9 iulie

1996, s-a încheiat contractul de prestări servicii cu nr. 493, în conformitate

cu care reclamanta, în calitate de prestator, s-a obligat, în principal, față

de pârâta, beneficiar, să asigure acesteia servicii de cazare corespunzătoare,

potrivit criteriilor de clasificare a vilei și a normelor ce reglementează

activitatea turistică, iar ca obligație corelativă pentru pârâtă, s-a prevăzut

achitarea la termenele stabilite în contract a contravalorii serviciilor de

cazare, urmând ca, în caz contrar, să suporte plata penalităților de întârziere,

potrivit cap. III art. 3.4 din contract.

S-a mai prevăzut, de asemenea, la cap. III art. 4.2,

și posibilitatea ca respectivul contract să poată fi reziliat de drept, fără

împlinirea vreunei formalități judecătorești de punere în întârziere de către

prestator, cu un preaviz de 15 zile, comunicat beneficiarului.

Contractul s-a încheiat pe o perioadă de 3 ani,

respectiv, din 1 august 1996 și până la 30 iulie 1999, iar la art. 3.1. s-a

stipulat că pârâta va achita, pentru serviciile prestate, suma de 162.000.000

lei, respectiv, câte 15.500.000 lei pe lună, și, potrivit art. 3.3, valoarea

contractului astfel stabilită s-a prevăzut a fi renegociată anual, în funcție

de evoluția prețurilor și tarifelor.

Din examinarea acestor dispoziții contractuale

rezultă că, într-adevăr, suma de 15.500.000 lei nu reprezintă cuantumul unei

chirii lunare, ci contravaloarea serviciilor la care reclamanta, în calitate de

prestator, s-a obligat față de pârâta-beneficiar, în temeiul contractului de

prestări servicii încheiat între părți.

Cum reclamanta a solicitat contravaloarea facturilor

neachitate de pârâtă, iar pârâta a formulat cerere reconvențională, susținând

că a efectuat lucrări care erau în sarcina reclamantei, lucrări absolut

necesare, având în vedere că vila era într-o stare improprie turismului, în

cauză, pentru lămurirea situației de fapt, a fost administrată și proba cu

expertize.

Se constată, însă, că expertizele efectuate în cauză

nu au reușit să contribuie la elucidarea desfășurării reale a raporturilor

contractuale dintre părți și la stabilirea exactă a îndeplinirii sau

neîndeplinirii obligațiilor ce-i reveneau fiecăreia potrivit contractului.

Contraexpertiza tehnico-judiciară nu și-a atins nici

ea obiectivele, neajungând la concluzii certe.

Totodată, nu s-a supus examinării și clarificării

situația intervenită, în sensul că, la data de 14 ianuarie 1998, s-a dispus ca

vila, împreună cu anexele ei, să treacă din patrimoniul S.R.P. Olănești, ca

reprezentant al R.A. A.P.P.S. București, în proprietatea Ministerului Culturii,

legat de faptul că o parte din facturile în discuție au fost emise după această

dată (a se vedea dosarul de la fond).

În consecință, se impune rejudecarea cauzei pentru

completarea probatoriului și efectuarea unei noi expertize, probă necesară

pentru a stabili în mod corect toate împrejurările cauzei, în vederea unei juste

soluționări.

Cu această ocazie, în măsura în care, pe baza

probelor administrate, se va constata că ambele părți au formulat pretenții

întemeiate, se va putea proceda la compensarea sumelor reciproc datorate, cauza

urmând a fi soluționată în raport cu dispozițiile art. 725 alin. (2) C. proc.

civ. și prin luarea în considerare a întregului probator administrat, precum și

ale susținerilor părților în fața instanței de recurs.

Astfel fiind, se va admite recursul declarat de

pârâta, SC D.S. SRL Drobeta Turnu Severin, se va casa decizia atacată și se va

trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta, SC D.S. SRL Drobeta

Turnu Severin, împotriva deciziei nr. 726/A din 2 iulie 2001, pronunțată de

Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ,

casează decizia atacată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 22 aprilie

2003.